„Căderea în timp“ a „ţării mele“

„Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de a doua mînă“ unde nu există decît „două categorii de oameni: cei sărmani, din care era (şi continuă să fie n.m.) alcătuită mai toată ţara, şi cîţiva şarlatani, cîţiva paraziţi care exploatau (şi continuă să exploateze n.m.) mizeria celor dintîi.“ O ţară unde moartea se trăieşte cu anticipare prin ratare latentă şi dureroasă; prin inexistenţa perspectivelor de la noul născut în „maternitatea groazei“ la pensionarul aruncat din ambulanţă în stradă, cu tot cu perfuzii. Şi toate acestea în ritmul sinistrelor arpegii manelisto-hindustaneze. Într-o astfel de ţară unde „luciditatea devine tragedie“, se înscrie „destinul tragic al scriitorilor români cînd, începînd cu deceniul al 8-lea al secolului al XIX-lea, mulţi reprezentanţi ai generaţiei, Bolintineanu, Boliac, Eliade, Alexandrescu pier în mizerie, sub ochii indiferenţi ai autorităţilor“ (Ileana Manole). În primul deceniu al secolului XXI, aflăm despre „confraţii mari sau mici“ că „o duc foarte greu“ (Geo Dumitrescu). Este de ştiut că numai „în marile culturi individul se salvează. Mai mult, el este salvat întotdeauna. Numai culturile mici te pierd.“ (Emil Cioran)

În anii interbelici, „generaţia furioasă“ a descoperit că, „nu ştim ce este România, dar ştim perfect ce nu este.“ Dar iată ce spunea Ulysse de Marsillac (Bucureştiul în veacul al XIX-lea, p.27) către 1870 cititorilor săi francezi: „Dar parcă vă aud spunîndu-mi: «Ce este în realitate România?». Iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă“. „Dar oare l-a însuşit? Suntem obişnuiţi cu tandemul «Budapesta-Bucureşti» – nu ar trebui să fie supărare, căci la cum arată Budapesta, nici nu se putea mai bine; problema este să nu devenim un echivalent cu Karachi sau New Delhi. Departe nu prea am fi, deoarece elevii belgieni au convingerea că Bucureştiul este „invadat de turme de porci pe străzi“ (Evenimentul Zilei, 3634, p.11). Suferim în materie de geografie simbolică. Geografia fizică ne plasează desigur pe continentul numit Europa, însă latura simbolică a geografiei care compune şi defineşte umanul ne plasează în afara ei. Geografia europeană îngurgitează cu greu reperele elementare care ne reprezintă. „România e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic?“ (Emil Cioran). Latura umană, calitatea şi nu numărul ei decide integrarea prin acceptare universal valabilă. Eforturi au existat şi generaţii întregi s-au pus în slujba lor, ca din ceva nedefinit nici pe hartă la 1870 să apară treptat o ţară nouă, o Europă insulară în mijlocul unui ocean turco-slav. Astfel, în timp ce Ulysse de Marsillac ducea muncă de convingere cu concetăţenii săi privind „ce este în realitate România“, Regele Carol I purta greul „într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală“. El a reuşit să aducă „o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastîmpăr, el a dus răbdarea care ştie să pregătească şi astîmpărul care ştie să-şi menţină seninătatea (…), într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai cînd acea ţară se străduia să se avînte în marea vîltoare a civilizaţiunii occidentale (…), într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai“ (I.G.Duca).

În anii de după Primul Război Mondial, România continua să fie „o ţară recent aşezată între frontierele ei, încă nesigură de ea, trăind din plin drama micilor naţiuni, trăgînd după ea istoria unor nesfîrşite umilinţe şi conştiinţa unui minorat cultural. Pentru elita ei intelectuală, România Mare ridica în mod firesc problema identităţii ei şi a destinului pe care urma să şi-l dea: cine este ţara aceasta, care se naşte dintr-o dată, prinsă între un trecut milenar patriarhal şi folcloric şi imperativele cu care o confruntau intrarea ei în modernitate? Ţara aceasta care nu se simte în largul ei nici geografic, nici istoric, nici politic îşi pune dintr-o dată problema rostului ei pe lume în contextul unei Europe moderne.“ (Gabriel Liiceanu).

Chiar şi în mult visata perioadă interbelică, „mulţi români mărturiseau zilnic că România este ultima ţară din lume“, discutau „la nesfîrşit de soarta unei ţări fără de soartă“ şi „sortiţi eşecului“, „trăiau în nebunie“. Se simţeau „dispreţuiţi sau ignoraţi de întreaga lume“ şi de aceea „voiam să facem să se vorbească despre noi“ şi altceva sau mai mult „decît o ficţiune“.

Situaţia ar putea fi salvată din nepăsarea şi ignoranţa greţoasă a oficialităţilor, de către popor sau cum ne simţim bine să spunem uneori, naţiunea română. Dar cum „un popor devine naţiune numai cînd ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal“, ne întrebăm, care sunt paricularităţile care ne mai definesc ca naţiune? Numărul de locuitori? Modul de viaţă, nivelul de cultură, igiena, preocupările culturale sau subculturale? Emil Cioran – şi nu a fost singurul – a afirmat că, „n-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul. De cînd există România nici un intelectual n-a murit pe o idee, nici unul nu s-a substituit vreunei idei.“ Sau cum a afirmat, mai simplu, Constantin Beldie: „N-ai înţeles pînă acum, din cît ai trăit că rumânului nu-i trebuieşte editură şi cultură, fiindcă n-are ce face cu ele? Lui îi trebuie băutură, mîncare şi trai bun!“. Şi aceasta era o realitate a anilor ’30, cînd, de pildă, editura Cartea Românească era una de referinţă, pe cînd astăzi este falimentară, dacă nu dispărută. Pe cînd cartea şi cultura este înlocuită de vorbărie, „frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în «fondul» ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit instinctiv golurile… am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi pînă la speculaţii metafizice. (…) Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată România n-ar fi decît o sumă de presimţiri de cultură“ (Emil Cioran). Astăzi, suma acestor presimţiri se simte de-a dreptul: manele, pagode, baroni, „omul care este“ majoritar şi coabitarea valaho-hindustaneză nu şi-a aruncat ultima strigare peste ruinele unei lumi prăbuşite. Cei puţini rămaşi cu speranţe iluzorii legate de o speranţă, indiferent de vîrstă, etnie sau confesiune, continuă subterfugiul interbelic, acela de a ne „improviza destinul“, căci destinul nostru este previzibil: „vom recade la nivelul ţării noastre“.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.