„Glume” care ucid

Petru Zadnipru a fost un poet cu inima mai mare decât trupul. Aşa s-a spus la dispariţia sa, la nici 50 de ani împliniţi. Acest scriitor a crescut generaţia noastră. Ne găzduise în casa lui, lăsându-ne pentru o vară nouă, subsemnatului, lui Vasile Romanciuc şi lui Ion Vicol, tineri scriitori, pe care abia dacă ne cunoştea, toată casa lui ca să ne putem pregăti de examenele de admitere la facultate, iar el, ca să nu ne stingherească, plecase cu familia la mare.

Era de o bunătate rară. Fiu de ţăran, se recunoscuse în gângurelile noastre poetice, dar şi în felul nostru de a păşi pe asfaltul oraşului.

Petru Zadnipru este autorul celebrului poem:

Moldovenii când se strâng

Şi-n petreceri se avântă,

La un colţ de masă plâng,

La alt colţ de masă cântă…

Am fost primii ascultători ai acestor versuri geniale, care au vorbit cel mai exact despre sufletul basarabeanului.

Era o zi de iarnă de la începutul anului 1967. Tocmai se întorsese de la o petrecere din Sauca lui când noi, cei trei studenţi la care ţinea, îi făcuserăm o vizită. Atunci ne-a citit prima variantă a poemului.

În biblioteca lui cu abur de cafea pe care ni-l servea doamna Vanda, ascultase multe dintre poemele noastre de început. Ne îmbărbăta. Ne încuraja. Ştiam că atunci când rectorul Alexei Medevedev ne dăduse afară de la facultate pe toţi trei „pentru naţionalism”, el, ca secretar al Uniunii Scriitorilor, îi scrisese o scrisoare lui Leonid Brejnev în urma căreia „vânătorul de naţionalişti” fusese scos de la Universitatea din Chişinău şi transferat rector la Universitatea din Kuibâşev, un oraş din inima Federaţiei Ruse.

Cu acest Medvedev avusese de furcă şi dânsul.

În 1961, când a apărut „Chipăruş”-ul, prima revistă basarabeană de satiră şi umor, Petru Zadnipru fusese numit redactor-şef.

Revista de bucura de o audienţă deosebită. Tirajul ei număra câteva sute de mii de exemplare. A. Medvedev era pe atunci şeful temutei secţii de propagandă şi agitaţie a comitetului central al partidului comunist.

Existase în viaţa lui Zadnipru o întâmplare legată de acesta, una ce-l obsedase toată viaţa şi pe care ne-o povestise nu o dată, şi nu numai nouă, unor copleşi care nu o prea înţelegeam, ci şi altor scriitori, nu ca să se răzbune, ci mai degrabă ca pe o nedumerire tristă – tristă de tot…

Întrucât Medvedev nu ne cunoştea limba, el „citea” revista „Chipăruş” doar expusă în „rapoartele” altora. Într-o zi acesta l-a convocat în biroul său de la comitetul central al partidului comunist pe redactorul-şef.

A bătut ameninţător în masă (exact la fel cum ne bătuse şi nouă înainte de a ne exmatricula) cu braţul lui de fier (în sens propriu, pentru că era o proteză) şi, roşu de furie, l-a întrebat pe poetul Zadnipru:

– Vî pocemu protiv russkih i protiv evreev, negodeai? („Dumneavoastră de ce sunteţi contra ruşilor şi evreilor, ticălosule?”)

(În continuare discuţia a avut loc în limba rusă.)

– Eu nu sunt contra ruşilor şi nici contra evreilor… Tatăl meu e rus…

– Nu, noi ştim că sunteţi antirus şi antisemit.

– Pe cuvântul meu de membru de partid că nu e adevărat.

– V-aţi pronunţat contra lor în prezenţa martorilor.

– Jur că acesta e un neadevăr.

Şi atunci Medvedev a deschis larg uşa dulapului din biroul său, unde stătea ascuns după paltonul şi cizmele satrapului Aureliu Busuioc, un coleg scriitor, tocmai cel pe care Zadnipru şi-l făcuse redactor-şef adjunct la „Chipăruş”, ordonându-i:

– Vâhodi, Avreli Alexandrovoci! („Ieşi, Avreli Alexandrovici!”)

După ce ascultătorul nebănuit şi-a dezdoit statura falnică de doi metri şi a părăsit şifonierul de nici un metru şi jumătate, stăpânul biroului l-a întrebat nervos:

– El a vorbit acestea în prezenţa ta?

– Da!

Tot atunci oaspetele inopinat, întorcându-se spre Petru Zadnipru, care rămăsese stană de piatră de ce i-a fost dat să vadă, l-a îndemnat:

– Priznaisea, Piotr Ivanovici! („Recunoaşte, Piotr Ivanovici!”)

A doua zi Petru Zadnipru a fost scos de la „Chipăruş”, s-a îmbolnăvit de inimă, iar nu peste mulţi ani a murit, în urma unui infarct, într-un taxi care-l ducea către casă…

Petru Zadnipru a rugat cu limbă de moarte să fie înmormântat în Sauca, satul său de baştină de la nordul Basarabiei:

Căci de aici din depărtări

m-au pornit cândva ţăranii –

cu-o desagă de cântări

să-mi ajungă pe toţi anii,

cât mai departe de „prietenii” lui pregătiţi încă de pe atunci cu bucheţele de flori să le depună generoşi pe mormântul lui…

Poetul stalinist Aureliu Busuioc, ajuns la 83 de ani, în loc să se pocăiască, mimează amnezia, apărându-şi păcatele („crimele”) ca pe nişte fapte de vitejie, aşteptând să fie decorat pentru aceasta. Dumnezeu să-l ierte… dacă poate.

Bune i-a mai zis cine i-a zis când i-a zis cum i-a zis!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.