Senatul României a votat ieri modificarea Noului Cod de procedură penală în sensul revenirii la formula anterioară, adică obligarea procurorurului de a prezenta în faţa instanţei INDICII REZONABILE privind pericolul public reprezentat de un suspect aflat în anchetă, nu doar SUSPICIUNILE SALE REZONABILE.
Decizia a născut dezbateri aprinse, dar şi exprimarea unor opinii de-a dreptul ridicole, cum este cea a unui ziarist care nu ştia că aceste modificări nu vizează Codul penal, ci Codul de procedură penală sau a altuia care scria că penalii din Parlament nu mai pot fi condamnaţi! Iată de ce considerăm necesare cîteva precizări care să lămurească chestiunea.
Pentru ca lucrurile să fie cît se poate de clare, iată, mai întîi, prevederile Vechiului şi Noului Cod de procedură penală referitoare la condiţia principală ca asupra unui om să fie luată măsura arestării preventive, adică lipsirea de libertate înainte de condamnarea definitivă.
În Vechiul Cod de procedură penală, la art. 143, procurorul era obligat să prezinte în faţa judecătorului PROBE sau INDICII TEMEINICE că învinuitul a săvîrşit o faptă penală. Iată conţinutul art. 143, aşa cum a fost redactat în Vechiul Cod de procedură penală recent abrogat:
În Noul Cod de procedură penală, autorii au făcut o modificare esenţială, pe care nimeni nu a sesizat-o înainte de intrarea lui în vigoare la 1 februarie anul trecut, care îi oferă procurorului posibilitatea de a cere arestarea cuiva doar în baza unor “SUSPICIUNI REZONABILE”. Iată şi textul art. 223, al. 1 din Noul Cod de Procedură Penală:
Aşadar, este cît se poate de evident că Vechiul Cod de procedură penală apăra libertatea cetăţeanului ca valoare inviolabilă, aşa cum este prevăzut în art. 23 din Constituţie, unde se scrie: “Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”. Numai în cazuri excepţionale, un om care nu este condamnat poate fi reţinut doar 24 de ore şi arestat preventiv o perioadă de maxim 180 de zile.
Întrucît mulţi dintre juriştii sau gazetarii care operează zilnic cu aceste cuvinte nu ştiu sensul exact al acestora, vă propun să adîncim subiectul şi să descoperim împreună ce ascund aceste cuvinte nu numai în conţinutul lor cunoscut publicului larg, ci şi în memoria lor, adică să vedem cu ce sensuri au fost preluate ele în limba română. Un astfel de exerciţiu nu strică nimănui, mai ales atunci cînd o banală virgulă poate să facă diferenţa între libertate şi puşcărie.
PROBE SAU INDICII TEMEINICE
Vechiul Cod de procedură penală îi cerea procurorului PROBE sau, în mod excepţional, INDICII TEMEINICE că persoana suspectată a comis o infracţiune gravă. Noţiunea de PROBĂ este clară şi nu necesită explicaţii complicate, definiţia din DEX fiind suficientă: “Confirmare a unui adevăr, dovedire; dovadă, semn, mărturie în sprijinul cuiva sau a ceva”. Cuvîntul cheie care defineşte PROBA este “dovada”.
În lipsa unei PROBE, Vechiul Cod de procedură penală îngăduia, totuşi, arestarea într-o anchetă incipientă dacă procurorul avea în dosar măcar INDICII TEMEINICE. Să vedem ce spune limba română despre aceste cuvinte care îl pot pune în cătuşe pe un cetăţean chiar dacă nu acţionează asupra lui o sentinţă definitivă. Cuvîntul “INDICIU” vine din lat. “indicium” şi înseamnă “Semn (aparent) după care se deduce existența unui lucru, a unui fenomen”, iar în limbaj juridic “Faptă, împrejurare, situație, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situaţii, poate servi ca probă într-un proces”. Deci, INDICIUL, deşi are o caracteristică specifică aparenţei, este o faptă, ceva concret, care poate fi coroborată cu alte situaţii din dosar, care pot sugera că ne-am afla în faţa unei probe! Dar, pentru a preveni folosirea ca indiciu a oricăror elemente aleatorii găsite la locul faptei, legiuitorul cerea ca aceste indicii să fie TEMEINICE. Adjectivul “TEMEINIC” are la bază subst. “temei”, ce vine din gr. “θεμέλιον”, care înseamnă “temelie, fundament, bază, esenţă”. Ca atare, adj. “TEMEINIC” se difineşte la rîndul său ca “solid, serios; cu temeinicie, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important”. Un sinonim al lui este adj. “convingător” care, în limbaj juridic, lămureşte şi mai bine conţinutul cuvîntului “temeinic”.
Sintetizînd, expresia “INDICII TEMEINICE” spune foarte clar ce trebuia, în Vechiul Cod de procedură penală, să prezinte un procuror în faţa unui judecător pentru a obţine arestarea unui cetăţean anchetat: nişte dovezi care aparent înseamnă probe, adică un început de probe, dar unele care să fie serioase, solide şi convingătoare!
SUSPICIUNE REZONABILĂ
Noul Cod de procedură penală a înlocuit în mod paradoxal prevederile vechiului Cod, deşi acelea respectau litera şi spiritul textului constituţional. Concret, în locul INDICIILOR TEMEINICE se cer acum doar SUSPICIUNI REZONABILE pentru ca un cetăţean aflat încă în anchetă să fie arestat! Unii spun că ar fi cam acelaşi lucru, însă, după cum vom vedea, înseamnă cu totul altceva.
Substantivul SUSPICIUNE vine din lat. “suspicio” şi înseamnă “Lipsă de încredere în cineva, îndoială sau neîncredere în ceea ce priveşte corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea intenţiilor cuiva; presupunere, bănuială, neîncredere, circumspecţie, nesiguranţă”, avînd, în limbajul juridic descris într-un Dicţionar din 1939, şi sensul de “Bănuială, suspiciune legală, bănuială permisă de lege, cum ar fi cînd acuzatul ar avea siguranţa că va fi condamnat ori achitat de juraţi, şi atunci e trimes la judecată în alt oraş”. Observăm că sensul tare al cuvîntului “suspiciune” este acela de “bănuială”, iar în limbaj juridic definea mai degrabă bănuiala că acuzatul ştia dinainte sentinţa, motiv pentru care procesul era strămutat! Nu mai sîntem, aşadar, în faţa unui început de dovadă, ca în cazul “indiciilor”, ci în faţa unei bănuieli ce vine din neîncrederea că acuzatul spune adevărul.
Şi adjectivul “temeinic” a fost înlocuit cu adj. “REZONABIL”. Cuvîntul a fost preluat din fr. “raisonnable” şi înseamnă “cu judecată; cumpănit, cuminte, care se menţine în limitele normale, obişnuite; care nu are nimic ieşit din comun; fără exagerări” şi, prin extensie, referitor la preţuri, “accesibil, acceptabil”. Încă din 1939, în acelaşi Dicţionar citat, cuvîntul “rezonabil” ara considerat un franţuzism snob care ar fi înlocuit cuvîntul “raţionabil”, preluat din lat. “rationabilis”, ce trimite la subst. “raţio” care înseamnă “raţiune, gîndire”: “Unii zic rezonabil, după fr[anceză]. Cel mai bine e a zice rațional, care e mai propriu decît raționabil”. Oricît am căuta între aceste definiţii, e foarte greu de găsit un sens care să justifice caracterul de TEMEINICIE sau CONVINGĂTOR, aşa cum se prevedea în Vechiul Cod! Singurul sens oarecum mulţumitor este cel referitor la preţuri care măcar oferă sensul de ACCEPTABIL! Şi, în oarecare măsură, poate şi sensul de “raţional”. Altfel, cine şi pe ce bază stabileşte “rezonabilitatea” solicitării măsuri de arest preventiv?
Întreaga expresie SUSPICIUNE REZONABILĂ se dovedeşte a fi doar o formulă grosieră, ale cărei sensuri e greu să le găsim pentru a înţelege de ce ea poate să ducă la arestarea cuiva. Ne poate spune vreun magistrat ce o fi aia “bănuială cuminte” sau “PRESUPUNERE CUMPĂNITĂ”, aşa încît expresia “INDICII TEMEINICE” să fie înlocuită cu astfel de barbarisme precum SUSPICIUNEA REZONABILĂ? Mai ales în texte de acest fel, în care, cum spunea recent jurnalista Marilena Baraţă, limbajul trebuie să fie extrem de clar, astfel încît să nu permită interpretări ce pot duce la abuzuri care să limiteze libertatea unui om!
TOTUŞI, DE CE S-AU ÎNLOCUIT “INDICIILE TEMEINICE” CU “SUSPICIUNILE REZONABILE”?
Ca să nu intrăm în gura Inspecţiei judiciare din cadrul CSM, punem aceste modificări pe seama necunoaşterii limbii române de către cei care au lucrat la Noul Cod de procedură penală, căci stabilirea acestui lucru nu este de competenţa magistraţilor. În adîncul fiinţei noastre, însă, ştim cu certitudine că aceste modificări au o cu totul altă motivaţie, şi anume dorinţa procurorilor de a putea obţine mai uşor arestarea unei persoane aflate în anchetă şi, dacă s-ar putea, doar după propriile lor suspiciuni!
Cineva ar putea să ne întrebe: în afara definiţiilor din DEX, care nu pot fi ignorate de nimeni, care este, totuşi, diferenţa semnificativă dintre “indiciile temeinice” şi “SUSPICIUNILE REZONABILE”? Răspunsul este cît se poate de simplu. Cînd vorbim despre “indiciile temeinice”, ne referim la ceva obiectiv, care înseamnă măcar un început de probe concrete, ceva care să nu permită arbitrariul unei decizii. În schimb, atunci cînd vorbim despre “SUSPICIUNILE REZONABILE”, sîntem în faţa unui element subiectiv, generat de presupunerea sau bănuiala cuiva! Oricine poate să înţeleagă diferenţa dintre ceva obiectiv şi ceva subiectiv, adică dintre ceva care rezultă dintr-o faptă concretă şi ceva care rezultă doar din felul în care o persoană presupune că a avut loc acea faptă! Este, dacă vreţi ceva şi mai simplu, diferenţa dintre un suspect găsit la locul crimei cu mîinile pline de sînge şi unul găsit în alt loc cu mîinile curate. Nici unul nu este în mod cert criminalul, căci şi cel cu mîinile însîngerate s-ar putea dovedi a fi doar un trecător care a încercat să salveze victima, însă, la începutul anchetei, sîngele de pe mîinile sale ar putea fi interpretat ca un început de dovadă. Celălalt, deşi cu mîinile curate, ar putea fi dovedit ulterior, pe baza unor probe certe, că a comis crima. Într-o Justiţie adevărată, înainte ca unul dintre ei să fie arestat, e nevoie ca procurorul să obţină mai întîi INDICII TEMEINICE, nu să aibă SUSPICIUNI REZONABILE! Confuzia dintre cele două expresii a dus totdeauna la ceea ce ar trebui să nu se întîmple niciodată, adică la ERORI JUDICIARE.
Toate condiţiile cerute de actele normative nu fac altceva decît să limiteze posibilitatea procurorului de a dispune arbitrar de libertatea unei persoane, ori, după cum se vede, prin Noul Cod de procedură penală, procurorii au reuşit să convingă Parlamentul să înlocuiască tocmai acele prevederi care cereau măcar un început de probă temeinică atunci cînd se cere arestarea preventivă!
Procurorii nu pot uita că a existat o vreme, în perioada comunismului, cînd, după modelul din Uniunea Sovietică, arestarea era dispusă chiar de către ei, fără a se solicita o sentinţă judecătorească! Dacă acum nu mai pot aresta ei o persoană, procurorii obţinuseră, prin Noul Cod de procedură penală, măcar o simplificare a condiţiilor cu care pputeau înainta către Justiţie o cerere de arestare! Argumentul acestei bucurii este tradus în limbajul justiţiabililor, adică al cetăţenilor, prin formula: “mai întîi arestează-l şi apoi cauţi probele”, ceea ce nu înseamnă Justiţie, ci premizele unui stat poliţienesc în care omul este obligat să se supună necondiţionat autorităţii!
Din acest punct de vedere, votul din Senat nu face altceva decît să modifice o prevedere din Noul Cod de procedură penală, prin care un cetăţean nu mai poate fi arestat pe o suspiciune subiectivă a unor procurori şi judecători, ci doar pe baza unor probe sau indicii temeinice că el a comis o infracţiune. “Rezonabilitatea” la care ţin procurorii este un termen care nu poate fi devenit în afara subiectivismului şi, deci, nu are ce căuta într-un act normativ, mai ales dacă el vizează libertatea unui om. Un proces echitabil înseamnă un proces care se judecă pe tot parcursul său numai pe baza unor probe certe, nu rezonabile! Dar mai este un pas pînă cînd aceste modificări vor fi operate în Codul de procedură penală: votul din Camera deputaţilor.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.