„Mentalităţile italienilor sunt cele de acum 200 de ani din Bărăganul României”

Comunităţile de români din Italia, numărând aproape un milion şi jumătate de persoane, sunt o parte însemnată a poporului român care s-a mutat în altă ţară… Lucru fără precedent în istorie, care depăşeşte cu mult valul emigraţionist de la începutul secolului al XX-lea, din Transilvania şi Bucovina, fenomenul plecării la muncă în Europa a pus România pe harta forţei de muncă ieftine şi umile, românii fiind văzuţi deseori ca europeni de mâna a doua sau a treia. Cu toate acestea, cel puţin românii din Italia refuză să se întoarcă acasă, şi-au găsit slujbe, şi-au întemeiat familii ori şi-au adus cu ei familiile din ţară. O nouă… geometrie socială ia naştere sub ochii noştri, în miezul Europei Unite. Verii italieni, la rândul lor, ştiu că, la nevoie, au deja o a doua patrie, România. şi sunt mulţi cei care vin şi se stabilesc la noi. Interferenţele sunt multiple şi complicate, ca viaţa însăşi. Mentalităţile sunt diferite, relaţiile de familie şi de afaceri, educaţia, credinţa, tradiţiile culturale şi obiceiurile culinare sunt şi ele particularizate de istorii separate. Într-un serial de scrisori trimise redacţiei, compatrioata noastră Oriana Stan din Veneţia face un portret colectiv al italienilor şi al românilor, aşa cum se văd unii pe alţii, fără prejudecăţi.

Curajul disperării

Nu doresc să povestesc destinul meu în aceste rânduri, doresc doar ca aceia care vor citi să-şi dea seama că părăsirea locului natal este o probă de mare curaj, un curaj al disperării de cele mai multe ori. Faptul că provenim dintr-o ţară ex-comunistă va rămâne un stigmat pentru următorii cel puţin 50 de ani, stigmat din cauza căruia suntem judecaţi din prisma unei mentalităţi puţin spus retrograde… Mare parte dintre verii noştri italieni au această mentalitate: provii dintr-o ţară săracă, unicul lucru pe care îl poţi face este să devii servitorul nostru, femeile voastre sunt în mod sigur dispuse la o prestaţie sexuală ieftină sau gratuită, trebuie să faceţi muncile inferioare pe care noi nu vrem să le facem (pot să afirm fără teamă că suntem consideraţi o rasă umană de mâna a doua). Am cunoscut cazuri când propriul animal domestic se bucură de mai multă înţelegere şi atenţie decât fiinţa umană… La aceste mentalităţi greu de depăşit se adaugă propaganda pe care înşişi cetăţenii români nu au ezitat să o facă propriei ţări. Mă refer la acea categorie de „doamne” care, odată ajunse pe plaiurile lui Dante, au început să detalieze promiscuitatea familiilor din care proveneau, povestind cum sunt maltratate de soţi, agresiunile fizice şi teroarea psihică la care erau supuse, compromisurile pe care erau obligate să le facă, susţinând că aceasta este o practică normală a poporului român, pierzându-se în detalii înfiorătoare. În mod deosebit, am văzut acest lucru la cele care proveneau din Oltenia şi la cele venite de pe marginea Dunării. Efectul pe care l-au avut aceste „mărturisiri” a fost contrar celui la care se aşteptau – nici o urmă de compasiune şi înţelegere, ci, dimpotrivă, o detaşare netă. Am avut ocazia să înfrunt şi să răspund la întrebări delicate: chiar toţi bărbaţii români sunt beţivi, răi şi teribili? Am încercat să explic împrejurările – 60 de ani de comunism au distrus o parte din valorile poporului nostru, bărbatul român se vede în faţa unui tunel, practic fără nici o rază de speranţă, în acel moment frustrările descărcându-se pe cei apropiaţi, pe familie, iar el devenind nevrotic din cauza lipsei oricărei perspective. Pot să afirm că toate aceste aspecte nu interesează câtuşi de puţin, este inutil să spun că nu înţeleg şi nici nu vor să înţeleagă ce se întâmplă cu noi. Italienii nu înţeleg cum o femeie maltratată nu se opune, de ce nu există o protecţie socială….Vedeţi, aici bărbatul care ridică mâna la o femeie petrece circa o săptămână în închisoare, după care este obligat la plata daunelor morale şi materiale (o zi de spital costă în jur de 400 de euro). Judecat, recidiva este categoric aspră, până îşi pierde cheful de a face rău cuiva. De asemenea, este obligat la plata lunară, până la moartea consoartei, a unei pensii alimentare, în caz de divorţ.

De ce am plecat din România?

Cauza pentru care am plecat din ţară este lipsa totală de speranţe. Aveam 29 de ani, un salariu mai mult decât umilitor, simţeam că mă scufund într-o mizerie umană şi materială fără precedent, mă simţeam sufocată de mentalităţile şi sărăcia în care se adânceau (şi continuă s-o facă) toţi. Eu nu văd sărăcia ca pe un lucru normal. Exista în mine o mică speranţă că  în altă ţară nu poate fi atât de greu ca la noi. Într-o zi, am renunţat să mai plătesc taxele către statul român şi am decis să plec. Nu am avut posibilităţi materiale pentru a ajunge în Canada sau ţările scandinave, singurele ţări (în viziunea mea) în care viitorul este deja prezent. Cum am obţinut cetăţenia italiană este un subiect strict personal, pentru nimic în lume ilegal, dimpotrivă… Fără cetăţenia italiană, înainte de 2007, nu aş fi reuşit să deţin un loc de muncă potrivit pregătirii mele, nu aş fi avut acces la concursurile în administraţia publică italiană (valabile doar pentru Comunitatea Europeană), ar fi trebuit să accept umilinţele la care erau supuşi toţi extracomunitarii (acest cuvânt se pronunţă cu un fel de scârbă de către cetăţenii italieni – ei folosesc acest cuvânt pentru a delimita condiţia umană, cei bogaţi de cei săraci…).

„Cum poate avea viitor o ţară unde nu există tineri?”

Nu sunt pesimistă atunci când scriu aceste rânduri. Sper ca cineva să-mi răspundă într-o zi la următoarea întrebare: cei aproape 3 milioane de români, mulţi absolvenţi de facultăţi, de ce pleacă din ţară? Acesta este un exod de proporţii, nici o altă ţară din fostul bloc comunist nu a văzut   milioane de tineri şi adulţi de până în 50 de ani părăsind propria ţară. Cum poate avea viitor o ţară unde nu există tineri? Situaţia în România este gravă (în decembrie 2009 s-a riscat aşa-zisa „banca-rotta”, mai exact falimentul total). Televiziunile româneşti intoxică cu gunoaie spiritul şi raţiunea românilor. În adâncul conştiinţei celor aflaţi în ultimii 20 de ani la guvernare există teama ca deznădejdea românului să nu se transforme în furie. Vedeţi, pentru a reuşi să reconstruim un viitor decent, unica soluţie ar fi fost îndepărtarea securiştilor din structurile puterii şi afacerilor. I-am lăsat să devină miliardari, vânzând şi furând ceea ce se mai găsea în România; i-am lăsat să prindă rădăcini şi putere şi am ales să plecăm pentru a îndura umilinţe de la analfabeţii occidentali, preferând mafia italiană mafiei neocomuniştilor. Suntem de două ori umiliţi: de cei rămaşi acasă şi de cei care ne tolerează printre ei – atunci de ce nu suntem înţeleşi când devenim bestii pentru a supravieţui?

De ce am ales Italia în locul Spaniei?

Am plecat din ţară cu mica speranţă de a reuşi să-mi întemeiez o familie şi de a avea o viaţă fără lipsuri, decentă, absolut normală, aşa cum cred că îşi doreşte orice fiinţă umană. De ce am ales Italia în locul Spaniei? A fost efectiv o alegere a destinului. Spaniolii se aseamănă în comportament minorităţii rrome de la noi, fiind încrucişaţi cu arabii de-a lungul celor cinci secole de ocupaţie arabă. Am avut ocazia de a lucra cu colegi asistenţi medicali spanioli. Doriţi adevărul? Sunt leneşi, mari petrecăreţi nocturni (de aceea este greu să îi aduci la serviciu la ora 7 dimineaţa), nemotivaţi. Salariul spaniol fiind cu circa 500 de euro inferior celui italian, mulţi dintre ei au venit să lucreze în Italia, dar s-au speriat efectiv de ritmul de lucru impus aici (nu rezistau mai mult de doi ani). Românii ocupă în Spania locurile de muncă cele mai grele, care presupun un efort fizic mare – construcţiile şi agricultura. Când am ajuns în Italia, luasem deja o decizie – de a-mi însuşi doar ce este cu adevărat bun şi valoros de la poporul român şi de la cel italian, de restul debarasându-mă spontan.

Ţara mediocrilor

Marea mea dramă este că m-am refugiat în ţara mediocrilor. Nu pot să-mi iert faptul că n-am avut posibilităţi materiale pentru a ajunge într-o ţară cu adevărat civilizată, cum ar fi, de exemplu, ţările Peninsulei Scandinave. Deţin de nouă ani exclusiv documente de identitate italiene, şi nu mai vreau să plec în altă parte. Am semnat aici un contract, am de plătit rate pentru 4 pereţi până la vârsta de 65 de ani, trăiesc, aşa cum am menţionat deja, într-o ţară de mediocri (creierele italiene sunt deja cumpărate de alte state), plătesc cele mai aberante taxe din UE (pentru a întreţine maşinile albastre ale protocolului de stat italian, care cheltuie de 4 ori mai mult decât Alteţa Regală de la Buckingham Palace, numai Berlusconi având cel puţin 10 bodyguarzi). Plătesc taxe uriaşe pentru a întreţine senatori aleşi pe viaţă, cu 20.000 de euro pe lună salariu, nişte sclerotici de 90 de ani, vânduţi mafiei şi masoneriei. Contractul asistentelor medicale din Italia prevede, din 2005, o obligaţie – nici o asistentă medicală nu poate profesa în orele libere, nu poate avea nici o altă sursă de câştig în afara salariului. Dar salariul unei asistente medicale (cu cod deontologic de 50 de obligaţii civile şi penale) este similar cu al unui muncitor necalificat! Acesta este cadrul legislativ în care eşti obligat să munceşti. De aceea au 40.000 de locuri vacante în acest domeniu, mâna de lucru provenind din ţările ex-comuniste, ţări inferioare după părerea lor (în timp ce ei înşişi lustruiesc cizmele soldaţilor americani).

„Mai mult de jumătate dintre copiii italieni nu beneficiază de afecţiune”

Am să încerc să vă descriu în mod obiectiv societatea italiană, cea din Nord, deoarece în Centru şi Sud lucrurile sunt mult mai diverse. Există şi mame care îşi ucid propriii copii (în fiecare lună apare un nou caz). De ce o fac? Motivele nu sunt niciodată explicate, dar, după mine, există o realitate clară: unele tinere, după terminarea a 10 clase, au două căi: urmează mai departe o şcoală sau intră în câmpul muncii. Şi, cum n-au nici un chef să urmeze vreuna dintre aceste două căi, o aleg pe cea mai simplă (după părerea lor) – trec din casa tatălui în casa soţului. Cum? Rămânând gravide (aici, bărbatul este deosebit de fericit să aibă copii). După cele nouă luni, în care tânăra este felicitată de rude şi prieteni, odată cu venirea pe lume a micuţului, rudele şi prietenii se volatilizează efectiv, inventând fiecare probleme personale. De obicei, aceste tinere mame se găsesc în faţa unei situaţii mai mult decât jenante: în braţe cu o creatură nedorită şi părăsită de propriii părinţi (care găsesc de cuviinţă că excursiile organizate în diferite părţi ale Europei sunt mult mai interesante). Aceste căsătorii durează maxim 5 ani, în faţa judecătorului femeia este partea slabă a familiei, astfel rămâne cu o casă în care nu a investit absolut nimic şi cu o pensie alimentară consistentă (atât pentru ea, cât şi pentru copil). Din 1974 a apărut şi legea divorţului în Italia (a fost nevoie de un referendum naţional, deoarece Vaticanul împiedica acest lucru). Deci, pentru o femeie, cel mai bun motiv de a sta acasă îl reprezintă creşterea şi educarea fiilor. Din păcate, mai mult de jumătate dintre ei nu beneficiază de afecţiune, nu mai vorbesc de educaţie (consecinţele asupra viitorului lor sunt lesne de înţeles). Atunci când se scrie în ziare că 15% dintre tinerii italieni sunt xenofobi, trebuie să luaţi în calcul că procentajul este mult mai mare: în jur de 50%…

Bărbaţii italieni

Graţie legilor de protecţie a femeii, în urma unui divorţ, bărbatul italian se vede aruncat în stradă (din casa lui, cumpărată cu sacrificii de părinţi sau bunici), chiar dacă a fost unicul care a muncit şi a investit în familie. Cu o valiză şi ultimele economii salvate din ghearele soţiei, aterizează în România (unde nu întâlneşte xenofobie şi ostilitate), reuşind să-şi multiplice economiile printr-o bună afacere, măcar acolo unde lipsa legilor clare le permite acest lucru (nu sunt obligaţi să declare cât câştigă în România, doar dacă există un detectiv privat pe urmele lor). Practic, 90% dintre bărbaţii italieni trecuţi de 50 de ani sunt daţi afară din casă (pentru simplul fapt că nu au o prestaţie sexuală satisfăcătoare, din cauza stresului). Ei au fii şi fiice de 25 de ani, studenţi, care nu au afecţiune pentru propriul tată – important este să primească cei o mie de euro pe  lună de cheltuială, în rest nu îi interesează nimic. Aceasta este realitatea în care ar trebui să se integreze cei care vin de pe plaiurile mioritice. Apropo de judecători – toţi, dar absolut toţi sunt numiţi în funcţii doar dacă fac parte din Partidul Democrat (adică comunist). Personal, am resimţit pe propria piele acest dezavantaj – după trei ani de contract ca asistentă medicală, am demisionat pentru încadrarea, în urma unui concurs de stat, într-un spital. Şefa acestei cooperative prestatoare de servicii m-a ameninţat cu moartea prin telefon, deoarece eram constrânsă să apelez la un avocat pentru a recupera în jur de 5.000 de euro, bani pe care această cooperativă socială trebuia să mi-i dea prin lege, la încheierea contractului. Această persoană deţinea, desigur, funcţii de conducere şi în partidul comunist, fluturând steagul roşu în fiecare primăvară la Roma, când se întruneau. A fost de ajuns să dea un telefon la instanţă, ca să înţeleg că nu voi câştiga procesul, fiind o cauză pierdută. Există corupţie în Italia, şi încă cum! Doar că este camuflată extrem de bine.

„Bunicii nici nu vor să audă de existenţa nepoţilor”

Instinctiv, am încercat să fiu acceptată de italieni. Situaţia mea nu poate fi încadrată într-un eşantion precis, deoarece nu am fost servitoare nici măcar o zi în casa unui italian. Am cunoscut un tânăr de exact aceeaşi vârstă cu mine, care trecuse cu opt luni înainte printr-o situaţie dificilă: a fost abandonat de soţie (care era cu 5 ani mai tânără), cu un bilet pe masă şi doi copii într-un pătuţ, fugind cu un bărbat divorţat, având şi el doi copii, cu 15 ani mai vârstnic şi 15 centimetri mai puţin decât ea în înălţime. Acest tânăr s-a trezit singur cu aceşti doi copii (un băiat de 4 ani şi o fetiţă de doi ani), drama fiind şi mai mare prin faptul că părinţii săi, două persoane fără probleme de sănătate, în vârstă de 60 de ani, nu doreau să aibă grijă de propriii nepoţi. Una din realităţile dure ale societăţii italiene din Nord este aceasta: bunicii nici nu vor să audă de existenţa nepoţilor (vă asigur că, dacă stau două-trei ore pe săptămână cu nepoţii, se simt deja obosiţi şi reproşează propriilor fii acest lucru). Încearcă să evite responsabilităţi, cu alte cuvinte, a devenit o ruşine să-şi îngrijească propriii nepoţi (deoarece nu vor ca prietenii să râdă de ei). După aceea, când îmbătrânesc cu adevărat şi nu se mai pot ridica din pat, cer ajutorul necondiţionat al fiilor şi nepoţilor, primind exact ceea ce au dat, adică nimic. Vă rog să mă credeţi că ceea ce scriu este purul adevăr; pentru noi, lucruri de neconceput, în nordul Italiei, lucruri normale… Un alt aspect, deloc de neglijat, este faptul că, încercând să cresc aceşti doi copii, m-am trezit marginalizată de persoanele pe care le cunoşteam, dându-mi seama că în societatea italiană este o mare ruşine să îngrijeşti copii care nu sunt ai tăi. Foarte puţine persoane au continuat să mă respecte, deoarece vedeau un salt calitativ major al copiilor (m-am aflat, la început, în faţa a doi prunci practic sălbatici, deoarece resimţeau lipsa de afecţiune a bunicilor şi a mamei naturale). După două luni, aceşti copii mă chemau „mama”, singura persoană care era fericită fiind tatăl lor. Mentalităţile italienilor sunt cele de acum 200 de ani din Bărăganul României, nu reuşesc să înţeleg cum pot fi atât de înapoiaţi spiritual, în timp ce locuiesc în vile (nu au case). În cinci ani, bunicii celor doi copii, geloşi pe afecţiunea purtată mie de nepoţii lor, au reuşit să-mi submineze autoritatea şi respectul pe care mi-l purtau micuţii. Potrivit legilor, mama celor doi nu era vinovată cu nimic. Abandonul căminului conjugal nu mai este incriminat de 15 ani, iar abandonul de minor este interpretabil. Separarea şi apoi divorţul de cea care l-a abandonat au durat cinci ani din viaţa acestui tânăr şi frumoasa sumă de 50.000 de euro. Realitatea cea mai cruntă este că sunt numeroase femeile care-şi abandonează propria familie; nu vă gândiţi că este vina comportamentului masculin – dimpotrivă, sunt bărbaţi extrem de bine educaţi, nu au vicii ascunse (fumat, alcool), sunt foarte buni taţi. Făcând o comparaţie, multor bărbaţi români le trebuie încă 200 de ani de evoluţie pentru a merita să aibă o familie… Gândiţi-vă că, în 5 ani, nu am dus o sacoşă în mână, atât de grijuliu era cu mine…

Doici din Est, doamne din Vest…

 Dacă eşti o doică ce vine din fostul bloc comunist, va trebui să învingi mentalităţi dure: eşti considerată o subspecie umană, singurul lucru pe care îl poţi face este să faci curăţenie în casele lor, să îndepărtezi solitudinea bătrânilor, să fii baby-sitter (sau toate aceste trei îndeletniciri la un loc, cu un singur salariu sau mai bine „la negru”). Am avut ocazia să lucrez în colective formate din 80% femei. Atunci când vorbesc între ele de accesorii, haine, încălţăminte, noutăţi pe plan local, au grijă să nu fii lângă ele, nu am reuşit încă să aflu motivul pentru care se comportă aşa, dar acelaşi lucru au observat şi doamnele de alte naţionalităţi din Est. Dacă nu eşti estică şi eşti occidentală, atunci situaţia se schimbă radical: sunt deschise, joviale, interesate de modul de viaţă al celorlalte.

Ţiganii fac şi aici ceea ce sunt obişnuiţi să facă în România

Ţiganii? Un capitol mereu deschis. Ceea ce sunt obişnuiţi să facă în România fac şi aici. Sunt extrem de bine informaţi despre consecinţele legale ale faptelor pe care le săvârşesc, deoarece au avocaţi romi în toate organizaţiile internaţionale; chiar dacă sunt analfabeţi, cunosc căile de a se salva. Am fost informată de grăniceri români că, la nivelul frontierelor dintre state, ţiganii se bucură de protecţie – există se pare legi internaţionale care-i protejează (nu sunt controlaţi în maşini, actele autovehiculelor nu sunt cerute de autorităţi). Italienii confundă destul de uşor terminologia rom cu români, jurnaliştii italieni fiind plătiţi (am citit acum câteva luni, într-o revistă italiană, dezvăluirea unui jurnalist care recunoştea compensaţii în bani în schimbul denigrării emigraţiei româneşti în Italia – un jurnalist care are un împrumut bancar de 800 de euro pe lună, doi copii de întreţinut şi soţia care inventează orice pentru a nu-şi găsi un loc de muncă – ce poate face în această situaţie? Coboară în infernul compromisurilor pentru a-şi stabiliza infernul casnic). Ţiganii italieni sunt educaţi, chiar sfioşi, cuminţi aş putea spune, aproximativ 300.000 la o populaţie de 58 de milioane. Nu s-au născut în exces. Eu nu am nici o poziţie în comunitatea românească de aici, aşa că nu am nimic de pierdut. Singurul loc unde pot întâlni conaţionali este incinta bisericii ortodoxe române din Trieste – maximum 25 de persoane din 3.000 declarate oficial.

Familia, Vaticanul, mănăstirea ortodoxă

La familiile italiene „unite”… De fapt, familiile din centru sunt mai unite, cei din sud primesc o educaţie arabă, nu există respect pentru femeie, sunt apropriaţi ca ideologie de ţigani – o fiică în familie nu prea este dorită, cea de-a doua devine un blestem ceresc. Italia este o ţară formată din multe regiuni autonome (cum doresc să facă ungurii la noi, pentru a le alipi apoi Ungariei) şi două state: Vaticanul şi Republica San Marino. Vaticanul funcţionează ca o dictatură comunistă – preoţii care au o părere personală, diferită de cea dictată de Papă, sunt marginalizaţi sau chiar excluşi. Toţi ştiu în sinea lor că credinţa ortodoxă este cea adevărată. Am avut ocazia să vorbesc cu mulţi preoţi catolici. Până acum 20 de ani, italienii nu aveau voie să deţină în casă o Biblie, trebuiau doar să asculte cuvântul preotului în biserică. Ştiţi câte măreţe catedrale sunt practic goale, chiar şi duminica? Vă semnalez un fapt important: am avut ocazia să asist în 2001 (când încă nu existau preoţi români pe aici) la o slujbă de Înviere în provincia Veneto, slujbă ortodoxă într-o mănăstire ortodoxă italiană (caz rar). Am aflat istoria acelor locuri care se găsesc la poalele pre-Alpilor – practic, acum circa 200 de ani, locuitorii s-au răzvrătit împotriva birurilor impuse de Vatican, deoarece erau destul de săraci, trăiau din vânzarea vinului, fructelor, legumelor sau fasolei. Într-un an deosebit de secetos, producţia a fost distrusă de grindină, dar birul trebuia plătit. Cum nu reuşeau nici să divorţeze, nici să-şi plătească taxele, s-au răsculat împotriva dogmelor catolice, construind această mănăstire deosebit de frumoasă, slujba ţinându-se în latină, italiană, română şi greacă.

„Dragi români, încetaţi de a descrie cu lux de amănunte aspectele negative ale României din care aţi plecat: italienilor nu le pasă de noi”

Dragi români! Încetaţi de a descrie cu lux de amănunte lipsurile, corupţia, aspectele negative ale României din care aţi plecat. Nu este cazul de a povesti, odată ajunşi în Italia, cum sunteţi trataţi în spitale, în magazine, despre lipsa colaborării cu instituţiile statului, despre umilirile la care sunteţi expuşi în fiecare zi, pentru simplul fapt că acestor italieni nu le pasă de noi. Suntem în Italia doar pentru a munci, a presta servicii pe care alţii refuză să le îndeplinească. Aţi ajuns în Italia pentru a salva ceea ce a rămas din demnitatea voastră umană, lăsând acasă copii, bătrâni. Este chiar atât de dificil de înţeles că toleranţa şi compasiunea sunt calităţi total absente printre „fraţii” italieni, micile excepţii confirmând regula? Înainte de a vă mărturisi frustrările, încercaţi să fiţi siguri că aveţi în faţa voastră persoana capabilă de a înţelege drama de zi cu zi a unui român. Din păcate, nu aveţi cum să cunoaşteţi esenţa poporului italian, cum gândesc, cum reacţionează aceşti oameni – depinde enorm zona de unde provine fiecare persoană. Este nevoie de o experienţă de mulţi ani pentru o imagine clară despre ceea ce înseamnă mentalitatea celor care ne acceptă printre ei. Singurii care vă pot înţelege sunt vârstnicii care au fost martorii lipsurilor din cel de Al Doilea Război Mondial şi foametei care a urmat (bătrâni care acum au 80-90 de ani, o parte dintre ei suferă de demenţă senilă, alţii sunt doborâţi de patologii grave). Nu confundaţi faptul că o familie italiană are nevoie de voi pe post de „badante”, „colf” sau „baby-sitter”, cu ospitalitatea sau bunătatea umană. Nu trebuie să credeţi că munca de „om bun la de toate” în casa unui italian vă dă dreptul de a face parte din acea familie. Aceste persoane ne acceptă atât timp cât reuşim să îndeplinim rolul pentru care suntem plătiţi. Povestind situaţii şi fapte jenante din trecutul vostru din România, speraţi, probabil, să fiţi înţeleşi şi compătimiţi de italieni? Comiteţi o mare eroare! Chiar dacă aparent aveţi parte de compătimire, poveştile voastre de tipul „bărbatul meu a murit de infarct, deoarece nu am dat destulă şpagă la medic” sau „când deschizi robinetul, în loc de apă vine rugină”  sau „soţul m-a bătut ori de câte ori venea beat acasă” nu vor adăuga în nici un caz cinste nimănui. Nu este oare suficientă „imaginea” creată de violuri, hoţii, accidente rutiere în stare de ebrietate; nu este suficientă invazia ţiganilor care, nici aici, la 1.500 de km de casă, nu ne lasă să trăim liniştiţi? Cum puteţi spera la ajutor şi compasiune de la persoane care nu se susţin material şi moral, pe parcursul vieţii, nici măcar între ele, în cadrul relaţiilor de rudenie, de prietenie? Aici nu va veni niciodată vecina „de bloc” să se ocupe pentru 2-3 ore de copilul tău, ca să-ţi vizitezi tatăl internat în spital. Sunt extrem de puţine cazurile în care există un ajutor real între italieni, de obicei volatilizându-se în faţa unui nou-născut sau a unui vârstnic neputincios. Societatea italiană, ca orice entitate capitalistă, se bazează pe profit şi interese. Îmi permit să adresez o întrebare românilor din Peninsulă: de câte ori aţi avut ocazia să auziţi lamentaţiile unui italian privind situaţia reală a societăţii în care trăieşte? Măcar ale celor care au devenit milionari în România, profitând de haosul politicii fiscale din ţara noastră? Acum douăzeci de ani se urla „nu ne vindem ţara”, dar comuniştii şi securiştii au îngenuncheat-o, vânzând totul străinilor şi, oricum, trei milioane de români disperaţi au devenit braţe de muncă în afara ţării. În mod sigur nu va veni nimeni să vă explice că, în anii ’50, se murea de foame în Italia, mulţi emigrând în Argentina, Belgia, Australia şi exportând cu „succes” mafia şi camorra în SUA. Nimeni nu va recunoaşte că sunt datori vânduţi americanilor, pentru ajutorul financiar acordat în reconstrucţia ţării, nimeni nu vă va spune că, muncind în Peninsulă, plătiţi cele mai mari taxe din Europa. Scriu aceste rânduri deoarece sunt zece ani de când îi justific, ruşinată, pe toţi acei conaţionali, pe care nu-i cunosc personal, încercând să dau un sens frazelor pline de ignoranţă, emanate evident din şirul de frustrări suportate în România. Este nevoie de o doză minimă de bun-simţ, pentru a înţelege consecinţele denigrării sistematice a ţării din care provenim. Este oare cazul de a complica şi mai mult situaţia delicată în care ne aflăm? În concluzie, cu cât reuşim să ne controlăm mai bine vorbele care ne ies din gură, cu atât vom reuşi să pretindem respectul şi stima poporului italian, prin muncă şi verticalitate umană!

Oriana Stan, Veneţia

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.