„Ni s-a tot indus că suntem proști”

Mulţi oameni idealizează meseria de actor prin prisma experienţei, a bucuriei pe care o trăiesc pe scenă. Puţini cunosc dedesubturile acestei meserii şi efortul fizic şi psihic, uneori prea mare, al actorilor. Într-adevăr, miracolul se întâmplă pe scenă şi publicul pătrunde în taina teatrului trăind alături de actori, însă teatrul văzut fără perdea, fără cortină, are în sine o viaţă proprie intensă, colarată, nelipsită de tumult şi nelinişte. Alături de actriţa Ada Navrot am încercat să pătrundem în această lume fără perdea, dincolo de cortină.

Cotidianul: Cum a început toată nebunia cu teatrul în viaţa ta?

Ada Navrot: Mama este actriţă. Practic, m-am născut şi am locuit în Teatrul Naţional din Iaşi. Momentul exact nu mi-l mai aduc aminte. Știu că mi-am dorit, ştiu când am vrut, dar nu ştiu exact de ce şi cum am vrut. Îmi lipsesc nişte ani şi mă refer oricum la perioada înainte de Revoluţie. Am spus că, dacă nu intram la teatru, unde se intra foarte greu, aş fi vrut să fac Limbi Străine. Dar întâmplarea face ca, până să vină revoluţia, am mers la domnul Cătălin Naum, în Pod. După, a venit revoluţia şi într-adevăr s-a intrat la Actorie mult mai uşor – şi am intrat din primul an. După aceea, de-a lungul anilor, am mai avut momente când am zis că o să mă las sau am simţit că mi-am pierdut sensul, scopul. Acum sunt într-o anume etapă în care conştientizez că teatrul este pentru mine un vehicul în a învăţa şi a experimenta lucruri personale cumva. Adică nu fac meseria asta pentru o carieră. Am depăşit acest lucru. Din acest motiv, nu mă prea gândesc la trecut. Mă gândesc la Cătălin Naum, care mi-a fost un mentor şi, deşi nu mai este printre noi, simt şi mă raportez la dumnealui, şi mă gândesc în momente grele, artistic vorbind, cum aş face un lucru sau de ce sau ce întrebări juste ar trebui ridicate pentru a obţine adevărul personajului.
Mi-e greu să ofer un interviu şi probabil din acest considerent am amânat până acum. Mi se pare că lucrurile se schimbă foarte repede.

Ada Navrot, Dani Popescu, Ion Haiduc, Adrian Văncică

Teatrul este o meserie care se fură! Se fură în sensul bun

Ideea e că nu mai ai încredere în tine. A fost o schimbare mare de generaţie. Noi am venit când încă generaţiile vechi, mari, foarte cunoscute erau încă în putere şi ni s-a tot indus că suntem proşti, că nu suntem suficient de buni. În acelaşi timp, poate că ei nu au practicat un mentorat neapărat. Teatrul este o meserie care se fură! Se fură în sensul bun. Înveţi, întrebi, te zbaţi, te uiţi cum face altul care îţi place. Vrei să fii şi tu aşa, vrei altfel decât celălalt! Noi asta am învăţat. Din punctul meu de vedere, startul şi profesorii au fost buni. Eu nu eram pregătită sau personal căutam alte lucruri. Am renunţat la 24 de ani, când am intrat la Teatrul Mundi, actualul Metropolis. Am avut un rol mare la Alexandru Tocilescu şi am plecat din distribuţie pentru că iubeam foarte tare pe cineva. Asta era important pentru mine. Este o continuă construire interioară, care uneori a fost mai importantă decât teatrul. Acum lucrurile s-au egalizat. Teatrul este foarte important pentru mine, dar acum teatrul şi lucrurile personale se întrepătrund foarte bine şi mulţumitor la nivel lăuntric. Nu mai există distanţă între ele. Cred că joc ceea ce sunt, ceea ce trăiesc, şi lucrurile astea m-au frapat şi m-au şi speriat de-a lungul anilor. Este foarte greu să joci şi să trăieşti pe scenă o experienţă personală pe care ai avut-o. Sigur, nu exact identică, dar temele sunt adevărate pentru mine, şi asta m-a speriat. E greu să accepţi să cadă toate zidurile astea şi să te împaci cu tine, de fapt.

Încă te mai temi după atâta timp? Eşti de mai bine de două decenii pe scenă!

Da, mulţi ani, dacă punem şi Podul! Sunt pe scenă de la 16 ani. Acum puţin timp am revenit, după o premieră solicitantă, la câteva roluri vechi, de doi-trei ani, şi totul îmi părea străin. Publicul era altfel, asculta altfel, a fost o experienţă diferită pentru cum era încadrat acel spectacol pentru mine. Și aici îmi dau seama ce mare amprentă şi ce greu mă reîntorc în vechi structuri. Nu spun asta peiorativ sau negativ. Noi suntem un teatru de repertoriu. Sunt convinsă că într-un sistem occidental unde joci zece spectacole la rând, în cazul în care ai noroc şi se vinde spectacolul, ai închis etapa, treci mai departe. E simplu! La noi e foarte complicat. Când eşti într-un proces de creaţie profund, într-un rol greu dintr-o piesă complicată, trebuie să te întorci în acea lună şi jumătate la lucruri pe care le făceai deja, şi este foarte greu. Actorii români pentru asta sunt foarte mari, cei care au mai rămas printre noi. Ei pot să facă acest lucru fără să facă toate rolurile la fel. Din această cauză obosesc actorii. Este foarte greu sistemul ăsta. Mai ales la noi, când se joacă rar anumite spectacole, pentru că sunt foarte multe spectacole. Ajungi să joci un spectacol o dată la o lună jumătate şi, dacă mai ai şi un rol mare oligatoriu, trebuie să ai repetiţii serioase. Tu trebuie să te reîmprieteneşti cu personajul şi memoria să se accelereze, ca să dai un produs bun.

În ultimii patru ani am trecut printr-un proces acut de schimbare interioară. Tot timpul mă updatez, în fiecare zi este altceva, şi tot aşa. Eu sunt un elev veşnic. Pot spune că de patru-cinci ani joc puternic. Eu am intrat în teatru jucând femei bătrâne, am intrat jucând compoziţii, rar mi-am jucat vârsta. Acum pot spune că am un emploi mult mai mare decât îl aveam la 25 de ani şi un interior format pentru asta. Dacă aveam de jucat Iubirea la oameni acum cinci ani, nu făceam rolul, deşi aveam vârsta, dar rolul nu-l făceam. Poate îl făceam melodramatic, dar nu cu miza asta a omului real, al adevărului absolut al unui om. Vorbim despre oameni, nu despre roluri, vorbim despre energii, dacă reuşeşti să aduci adevărul personajului, nu pe al tău, cum ai face tu.

Contează ce ai trăit în viaţă ca să ajungi la adevărul personajului?

În cazul meu, aşa a fost. Alţii poate sunt mai talentaţi şi fac din imaginaţie. Sunt mai multe lucruri pe care le descopăr pe măsură ce mă întâlnesc cu aceste spectacole, unele mai grele, altele grele la nivel psihologic ca să rezişti să duci. Când te întâlneşti psihologic cu un personaj şi el mănâncă din tine, ajungi într-un punct în care el consumă substanţă sufletească. Ajungi, vezi marii actori, nu mă compar, dar înţeleg acum ce s-a întâmplat cu Philip Hoffman Seymour. A fost un actor genial, dar o serie de roluri psihologice profunde l-au marcat, l-au consumat. Trebuie să pui pe măsură ce scoţi. Dacă doar scoţi şi nu pui, e foarte greu şi rişti să înnebuneşti.

Cum ai ajuns în Nottara?

Printr-o întâmplare! În 1998 am ajuns aici. Eram liberă de contract şi mă gândeam că trebuie să-i rog pe foştii mei colegi să mă ajute să-mi găsesc ceva de lucru. M-am întâlnit cu Gavril Pinte pe stradă şi m-a întrebat dacă vreau să vin să joc o servitoare din Căsătoria. I-am zis: bineînţeles că vin. Eram două fete pe rol. Am venit şi s-a întâmplat ca Ruxandra Sireteanu – Dumnezeu s-o odihnească – să aibă un accident grav, în urma căruia şi-a rupt ambele mâini şi s-a lovit rău la cap, cu zece zile înainte de premieră. Atunci, Gavril cu Maxim Crişan, împreună, mi-au dat şansa să fac rolul acesta în zece zile. După o vreme, domnul Crişan m-a angajat! Cred că a înţeles că eu voi fi o actriţă care va juca şi peste 20 de ani. Este ceva ce încă nu înţeleg, însă el avea o experienţă mare. Eu nu consider că am dat înapoi cât mi-a dat Teatrul Nottara multă vreme. Eram mai tânără, faceam multe proiecte private, independente. Târziu m-am întâlnit cu Teatrul Nottara cu adevărat. Am făcut copii, eram fericită. Sigur că sufeream că nu joc mai mult.

Cum te împaci cu trupa? Ai prieteni printre ei?

Prieteni nu aş putea să am, am mai mult fraţi, surori, am senzaţia asta de fraternitate. Am surori, ele poate nu simt aşa – şi nu am să le spun numele –, am parteneriate, oameni cu care am împărţit foarte multe. Turnee, experienţe – şi bune, şi rele – şi lucruri pe care le-am spus, le-am trăit împreună. Țin foarte mult la foarte mulţi oameni. Simpatia mea pentru ei este totală. Sunt pătimaşă din punctul acesta de vedere.

L-am văzut pe scena Teatrului Nottara pe George Constantin, în Avarul, când era deja după nu ştiu câte infarcturi. Părea că nu se mai termină spectacolul. După câteva zile a şi murit, iar Sanda Manu, profesoara noastră, fiind foarte apropiată de el, ne-a dus pe toţi la înmormântare, la Biserica Icoanei. Pentru mine, este un actor absolut colosal. Plăcerea, iubirea asta care izvorăşte din om, indiferent ce-ar face, şi o dramă dacă joacă, vin din altă parte, care pare nepământeană. Erau şi alte vremuri, bineînţeles. În plus, George Constantin a lucrat şi cu mari regizori.

Un actor poate fi colosal de talentat, dar nu ajunge la roluri mari decât prin ochii unui regizor. Regizorul ţi-e mamă şi tată! El trebuie să-ţi spună ce vrea de la personaj. Uneori, şi tu îi înveţi pe ei nişte lucruri. De multe ori, actorul are un simţ foarte bun legat de personaj, dar ultimul cuvânt tot regizorul trebuie să-l aibă. Lumea ce se creează este a regizorului. Eu am avut şansa, chiar şi când jucam puţin, să lucrez cu regizori mari: Dan Boicea, Alexandru Dabija. Chiar dacă nu eram experimentată, ei m-au creditat cu mult.

Ada Navrot în Drumul spre Mecca (foto Ciprian Duica)

Spectacolele, ca şi oamenii, au destinele lor

Tompa a fost un punct de cotitură. Noul locatar este un spectacol creat prin exactitate. Îmi place acest simţ exact la regizori. Sunt regizori care nu fac asta, dar acest lucru nu-i face mai puţin talentaţi. Uneori, poate fi o binecuvântare pentru spectacol, alteori poate fi o catastrofă. În timp, am crescut interior şi mi-a plăcut din ce în ce mai mult să joc spectacolul. E o meserie foarte frumoasă.

Spectacolul Familie de artişti a ieşit într-o perioadă tumultuoasă, fiind un spectacol-manifest, încărcat cu energia noastră, dată de pierderea sălii. Era extraordinar de emoţionant şi de dramatic. Când spectacolul a intrat într-o lume normală, care nu avea problemele noastre, am început să ne gândim de ce jucăm aşa, de ce este atâta energie, de unde atâta disperare pe scenă. Părerea mea, din ceea ce am simţit eu, este că foarte mulţi actori au dat înapoi şi nu au mai crezut în structura aceea. El nu s-a jucat şase luni de zile, ceea ce este o calamitate pentru un spectacol. Spectacolele, ca şi oamenii, au destinele lor, cu care nu te poţi pune. Tu eşti doar o rotiţă, tu îţi faci treaba, dar contextul larg e la Dumnezeu. Nu ştii care este planul lui Dumnezeu. Planul major nu îl vezi. Nu stă în mâna unui actor un spectacol, iar dacă stă, e prost.

Există o trupă, din care eventual se pot ridica nişte vârfuri. Ca în orice sistem energetic, nu te poţi ridica numai tu. Nu te poţi trage singur de păr în sus! Trebuie să te tragă cineva şi, în momentul în care te-a tras, se agaţă încă o grămadă de tine, dar ei trebuie să fie pregătiţi piramidal, altfel se creează un spaţiu enorm. Eu nu cred în spectacolele cu o vedetă şi restul nişte negri mici aflaţi întâmplător pe acolo. Nu se poate! Tu, vârful piramidei, trebuie să te hrăneşti la rândul tău şi fiecare este o oglindă care reflectă ceva. Sunt şi spectatori care vin să vadă un star, dar el este singur, trist izolat pe scenă, din punctul meu de vedere.
Un actor, cum spunea tatăl Sandei Manu, care a fost un mare actor de compoziţie vestit pentru roluri mici, spunea că actorul trebuie să fie un om echilibrat, bine hrănit, bine îmbrăcat şi sănătos la cap. Teatrul nu este casă de ajutor reciproc şi nici de refacere a nervilor. Nu e cazul şi nu e timp de asta. Fiecare trebuie să vină cu partea lui de adevăr, ca lucrurile să meargă bine.

Noi, actorii, vom trăi pentru ei ceea ce ei nu-şi permit să trăiască

La spectacolul Iubirea la oameni, cei mai în vârstă au fost şocaţi de limbaj – vechea problemă a limbajului… Cei tineri au fost afectaţi de poveste, de experienţele de pe scenă. Când eşti tânăr, eşti cumva mai înclinat spre lucruri negative. Serenitatea vine cu vârsta. Eşti mai relaxat în interior, înţelegi că nimic nu este etern. Când eram studentă şi trăiam diverse drame, poveşti triste, profund negative, mă duceam la bunica mea, care avea 80 de ani, fiind de un calm de neînţeles la acea vreme, şi înţelegeam că nimic nu contează cu adevărat şi că problemele noastre sunt nişte prostii. Când eşti foarte tânăr, lucrurile sunt crude. Aşa se întâmplă cu spectacolul Iubirea la oameni. Tinerii se vor raporta în mod propriu şi se vor hrăni direct din povestea aceasta. Efectul va fi spontan, crâncen. Poate că noi, actorii, vom trăi pentru ei ceea ce ei nu-şi permit să trăiască. Nu oricine îşi permite să trăiască poveştile aşa cum le trăim noi. Sunt curioasă cum va ajunge acest spectacol la inima publicului.

Uneori, îmi pun problema necesităţii unor lucruri, unor forme. Dacă prezentul şi trecutul sunt vii în conştiinţa mea, despre viitor nu ştiu nimic. Nu ştiu ce voi face mâine sau peste zece ani. Nu ştiu sigur dacă voi mai juca pe scenă. Poate va veni o zi în care voi decide să fac altceva, deoarece din interior voi resimţi nevoia. Câteodată, viaţa e ca teatrul, trebuie să laşi să vezi ce se întâmplă.

Conexiunea cu publicul

Ada Navrot este o actriţă de forţă, cu o personalitate explozivă, care impresionează aproape concomitent cu apariţia pe scenă. Prin talentul şi magnetismul ei, farmecă publicul şi îl determină să empatizeze rapid cu personajele pe care le întrupează. Prin dăruirea şi profesionalismul de care dă dovadă, ea creează o conexiune profundă cu publicul şi îi determină pe spectatori s-o admire şi s-o răsplătească mereu cu aplauze.

Născută şi crescută în Bucureşti, Ada Navrot a absolvit, în 1995, Secţia „Actorie” din cadrul Academiei de Teatru şi Film (actualul UNATC I.L. Caragiale), la clasa profesoarei Sanda Manu, care i-a cultivat intens pasiunea pentru această profesiune de credinţă.

Din 1998 face parte din trupa Teatrului Nottara, unde a jucat de-a lungul anilor nenumărate roluri. Amintim câteva dintre creaţiile sale din primii cinci ani petrecuţi în acest teatru: Fiokla Ivanovna din Căsătoria de N.V. Gogol, în regia lui Gavriil Pinte (1998), Didina Mazu din D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, în regia lui Horaţiu Mălăiele (1999), Colombina în Doi gemeni veneţieni de Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Mugur (2000), Tânăra Doamnă în Hora iubirilor de Arthur Schnitzler, în regia lui Felix Alexa (2002), Ladoyska în Jocul dragostei şi al morţii de Romain Rolland, în regia lui Lucian Giurghescu (2003).

Consecvenţa şi implicarea cu care a lucrat partituri importante au determinat apariţia unor noi întâlniri, cu alţi regizori apreciaţi, care i-au îngăduit să se îmbogăţească profesional şi să crească mereu. Între aceştia îi menţionăm pe Alice Barb, Bocsárdi László, Alexandru Dabija, Ljupcho Gyorgievski, Alexander Hausvater, Diana Lupescu, Vlad Massaci, Mihai Măniuţiu, Gábor Tompa.

În prezent, o puteţi vedea în multe dintre spectacolele din repertoriul Teatrului Nottara: Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski (în regia Evgheniei Berkovici), Alcool, după versuri de Ion Mureşan (un musical de Ada Milea şi Mihai Măniuţiu), Provocări inocente (sau O poveste foarte simplă) de Marina Lado (în regia lui Ljupcho Gyorgievski), Familie de artişti de K. Kostzer şi A. Arias (în regia lui Alexander Hausvater), Aprilie dimineaţa de Mihai Ispirescu, Matrimoniale de Lia Bugnar, Vacanţă în Guadelupa de Pierre Sauvil şi Eric Assous (toate trei în regia Dianei Lupescu), Noul locatar de Eugen Ionescu (în regia lui Gábor Tompa) şi Aniversarea de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov (în regia lui Vlad Massaci).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Dumitru Alexandru Filimon 35 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.