„Spărgătorul de nuci” în viziunea benzilor desenate şi nu doar atât

Vom vedea că nu există incompatibilitate între feerie, copilărie şi inovaţie, dimpotrivă. Dovadă marele spectacol creat de marele coregraf Mark Morris pe muzica „Spărgătorului de nuci”, dar cu un titlu îndrăzneţ, „The Hard Nut”, hai să-l traducem ad litteram, şi nu în jargon, „Nuca tare”. Un balet pe care l-am savurat în chiar inima Brooklyn-ului, la cinci minute de casa mea, la Brooklyn Academy of Music, BAM, cum i se spune în toată lumea, o mare scenă a artei de avangardă care găzduieşte spectacole de referinţă mondială, premierele lui Philip Glass şi unde am văzut în decursul unei săptămâni nu doar „The Hard Nut” al lui Mark Morris pus în scenă cu MMDG, Mark Morris Dance Group, ci şi „The Nutcracker” cu American Ballet Theatre, în premieră mondială, în coregrafia lui Alexei Ratmanski.

Culoare şi inventivitate în The Hard Nut

Un soi de înţelegere strâmbă a traiului global şi menajării aproapelui nostru îi face pe mulţi americani să renunţe la urarea Merry Christmas, folosind formula universală, corectă politic!!!, a lui Happy Hollidays. Mare prostie din care cu toţi americanii îşi revin la ei acasă, în intimitate, când, dincolo de religii, obiceiuri, loc din care le-a izvorât destinul şi au emigrat, se adună, cu zecile de milioane, fiecare acasă, în living-ul propriu şi se lasă îmbăiaţi cu toţii în scalda feeriei, copilăriei şi darurilor de Crăciun, privind baletul lui Ceaikovski despre a cărui creaţie se ştie că a fost întreruptă o vreme de compozitor pe când a vizitat Statele Unite, vreme de 25 de zile, cu prilejul concertelor pe care le-a dirijat la deschiderea acestei minunate enclave a muzicii care este Carnegie Hall. De parcă atunci, la New York, s-ar fi molipsit de frenezia sărbătorilor de sfârşit de an, de mania cadourilor şi alaiul de oaspeţi, de acel timp unind în sărbătoare cele două tărâmuri, realitatea şi visul, dorinţa şi împlinirea ei, dulceaţa iubirii celorlalţi cu Tărâmul Cofeturilor. Cum să explici dansurile adunate de la mai multe popoare din actul II al baletului, dimpreună cu obiceiurile şi mărcile-simbol, dacă nu prin această vizită în ţara şi Lumea Nouă construită de imigranţii din Lumea Veche care aduc cu ei ce le-a fost mai drag şi mai specific din lumea obârşiilor, ciocolata şi dansul spaniol, cafeaua arabă, ceaiul chinezesc, bastonaşele de zahăr candel şi dansul rusesc, marţipanul danez şi dansul păstoriţelor, pe La Grande Gignol sau Mother Ginger… Şi după „The Hard Nut”, n-am rezistat ispitei să văd „The Nutcracker”, în premiera mondială cu American Ballet Theatre şi coregrafia lui Alexei Ratmansky la Howard Gilman Opera House, Brooklyn Academy of Music pe Laffayette Avenue, aflată la o aruncătură de băţ de casa mea şi de sediul modern ce adăposteşte Mark Morris Dance Group în Brooklyn, nu departe de casa unde Walt Whitman a scris „Fire de iarbă” şi pe unde va fi bântuit marea poetă a Americii Marianne Moore.

Mark Morris, un coregraf pus în locul lui Maurice Béjart

Mark Morris Dance

A venit pe scenă la sfârşitul spectacolului, a fost o serie de spectacole cu „The Hard Nut”, a venit să-şi salute spectatorii, ciorchini de părinţii şi copii, o sală de peste 2.500 locuri, care duduia de lume, emoţie şi încântare. Citisem despre spectacolul acesta cu adevărat iconoclast, despre marele coregraf Mark Morris, care este o prezenţă vie în Brooklyn, deşi e un globe trotter asaltat de marile scene ale lumii cu invitaţii cărora e musai să le dea curs şi să le programeze, susţinute de Mark Morris Group, pe care mi-aş dori să-l invite în seria ei de mari companii aduse la Bucureşti Gilda Lazăr. Îmbrăcat în negru, cu ochii lui albastru-verzi, independent, tăios cu cine îl plictiseşte, sofisticat şi narcisist şi evident genial, după ce îi cunoşti câteva din cele peste o sută douăzeci de coregrafii pe care le-a creat. Mark Morris are alură, cultură şi dezinvoltură, iar dansul îi curge în sânge, fără să fie desprins de mode şi curente pe care le poartă, ca să se pună în valoare şi să se elibereze de însăşi mecanica modei. Mark Morris a creat strălucitul Mark Morris Dance Group în 1980, când avea douăzeci şi patru de ani, el fiind născut în Seattle, Washington, în 1956. Creaţiile sale au atuuri greu de găsit împreună, căci fiind impecabile ca tehnică şi măiestrie sunt apostazii adeseori, embleme ale frondei, cascade de umor şi plăsmuiri de o vulnerabilă ingenuitate care pune stăpânire pe tine, eclectice ca un colaj suprarealist şi totuşi unitare, chiar obsesive în dependenţa fiecărei generaţii, de un gen, rockul, de pildă pentru anii ’60, beatlesomania, fără de frontiere şi azi. Când avea şaisprezece ani, după ce terminase liceul, ajuns în Spania se îndrăgosteşte de flamenco şi se crede menit să fie un dansator de flamenco. Şi acum pe scena de la BAM, la finele baletului său unic, intitulat „The Hard Nut”, cu multe inserturi ce ţin de grupurile de gay, şi acum, la 54 de ani, şi-a făcut intrarea în scenă cu reminiscenţele pasului şi posturii trupului de bărbat dansator de flamenco. El însuşi are trăsături ce te pot trimite la rase de pe mai multe continente, iar baletele lui au cromatica păsării flamboaiante flamingo, în vreme ce costumele sunt de culori aprinse în stilul gipsy. Stilurile din fandango, chacon, zarabandas, gitano, soleá, seguidilla, jácaras au avut un vizibil impact asupra ţinutei sale trufaşe, senzuale, seducătoare, teatrale, mereu în control şi ofensivă.

Dorothee şi Mathieu Ganio în Coregrafia lui Maurice Bejart

În 1988, Mark Morris va fi ales de Gerard Mortier, care conducea Théâtre de la Monnaie din Bruxelles, să preia poziţia lui Maurice Béjart, ce deţinuse funcţia de director al Baletului vreme de două decenii şi tocmai plecase cu tot cu compania lui. Alegerea a urmat vizionării unui spectacol susţinut de Mark Morris Group. Din 1988 şi până în 1991, compania lui Morris a devenit Monnaie Dance Group Mark Morris, având la dispoziţie toate condiţiile şi o scenă importantă a baletului mondial. Premiera cu „The Hard Nut” a avut loc la Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles, în 12 ianuarie 1991. În pofida titlului schimbat şi a abordării coregrafice, scandalos de modernă pentru conservatori, strălucitoare, vie, inteligentă, plină de umor şi de o curajoasă şi benefică originalitate pentru majoritatea publicului, convins că fie şi numai „Dansul fulgilor”, interpretat de bărbaţi şi femei, inedit, ironic, ludic, iconoclast, în locul stilului feeric din abordările clasice merita cu prisosinţă costul biletului. La baza viziunii regizorale, a scenografiei şi costumelor au stat creaţiile lui Charles Burns, un celebru desenator de cartoons, regizor de filme, creator de comics-uri şi de fantagraphic bookscare, a aşezat povestea libretului bazată pe o carte a lui E.T.A. Hoffmann şi muzica admirabilă a lui Ceaikovski folosind celesta ca un instrument providenţial într-un spaţiu asaltat de chipuri reunite de grafica lui Burns, sub titlurile „El Borbah” (1999), „Big Baby” (2000), „Skin Deep” (2001). În 1991, Mark Morris i-a comandat lui Charles Burns ilustraţiile care urmau să fie folosite pentru costumele şi personajele versiunii pe care urma s-o monteze la Bruxelles cu „Spărgătorul de nuci” („The Nutcracker”), devenit „Nuca tare” („The Hard Nut”).

Spărgătorul de nuci în viziunea lui Maurice Bejart

Tot ce putea să cadă în dulcegărie şi artificială fericire, regizată de sărbători, trece prin baia acidă a acestui imaginar de thriller şi horror, mereu autoironic. De la costume şi caractere, Mark Morris reinterpretează totul introducând ilarul, grotescul, coşmarurile copiilor când se stinge lumina, rămaşi singuri cu jucăria lor stricată, sau vina de a o fi stricat, cu tot ce e omenesc, înspăimântător şi necunoscut, cu dorinţele neîmplinite, cu ofensiva şoarecilor reali sau imaginari, cu ispita dulcegăriei şi cofeturilor, nevoia de iubire şi visare. E o lume pe care a înecat-o consumismul şi imaginile pop art şi pop culture, Flower power generation, Love generation, The Sexual revolution, care aduce pe scenă părinţii, copiii şi păpuşile de sărbători în costume din anii ’60 şi ’70, azi vintage, în toate culorile curcubeului şi mecanica roboţilor ori a jucăriilor gen Barbie, amestec de kitsch şi utopie a libertăţilor din uriaşele colonii de tineri în pantaloni hipermulaţi şi evazaţi, încorsetaţi de centuri ultrastrălucitoare şi mega-ochelari, de ţinte şi decoraţii, chipiuri şi pantofi pe platforme, bijuterii de plastic şi textile stil cosmonaut într-un ghiveci călugăresc de trand-uri cool şi gust răspândit precum cutiile de conserve pe bandă. Spectacolul cu baletul creat de Mark Morris a fost un triumf, câştigând o mulţime de premii, câştigător în mai mulţi ani ai „Bătăliei Spărgătorilor de nuci” şi nu doar pentru imaginea inedită a bărbaţilor îmbrăcaţi în tutu, trimitere la travestiţi interesantă pentru noua mişcare scenică, spectaculoasă. Fulgii de nea de regulă pufoşi, gingaşi, efeminaţi aveau muşchi de atleţi de parcă ar fi făcut mii de exerciţii cardio. Un simţ al ironiei şi automatismelor moderne briliant la acest Mark Morris, o vitalitate irepresibilă. „The Hard Nut” a câştigat vreme de trei ani la rând „Bătălia Spărgătorilor de nuci” de la Ovation Tv, fiind decretat Cel mai bun Spectacol cu Spărgătorul de nuci, „The Best Nutcracker”.

Mark Morris, Scenă din The Hard Nut

Privit ca un andidot pentru tot ceea ce Sarah Kaufman găsea dulceag, plummy şi excesiv în „Spărgătorul de nuci” transformat în meniul obligatoriu de sărbători, precum curcanul de Thanksgiving, baletul „The Hard Nut” al lui Mark Morris adaugă multe ingrediente feeriei şi o transformă în comedie puţin neagră pe alocuri. Asculţi muzica celestă nu doar din pricina instrumentului introdus de Ceaikovski şi râzi. Copii nu sunt nişte îngeraşi şi aşteaptă Crăciunul înghiontindu-se şi dându-şi scatoalce. Fraulein care îi are în grijă e un bărbat de fapt, travestit care dansează pe tocuri cu uriaşe platforme şi tocuri aşijderea. Suzanne Weiss comentând spectacolul de la Berkley vedea vestimentaţia personajelor ca descinsă din garderoba lui Cher. Dar putem trimite şi la Elvis Presley şi alte vedete, ca şi la Barbie Doll. Paşii de dans inventaţi sunt o mulţime, parodiind ritmuri şi mişcări dintr-o mulţime de stiluri, într-o remarcabilă parafrază, executată impecabil tehnic şi atât de ingenios şi de molipsitor. Parodia face casă bună cu viziunea modernă şi Mark Morris cunoaşte de-a fir a păr fixaţiile lui Petipa şi gradul lor de uzură artistică şi empatică. Fetiţa primeşte o „Barbie Dream House”, „Dansul Florilor”, ca şi acela al „Fulgilor şi Roiului de albine” sunt interpretate de mulţi bărbaţi în tutu care trimit nu doar la travestiţi, ci şi la o defeminizare a lumii, în care femeile îşi construiesc o masculinitate tristă şi rizibilă. Ceva din mecanica benzilor desenate a discotecilor din care a dispărut dansul de cuplu înlocuit de dansul în grup, între femei şi bărbaţi, ocupă scena din care a disprut feeria fondantelor ca să facă loc unei civilizaţii a orgilor de lumini, decibelilor în trombă şi ariilor la karaoke. Morris dezminte prin „The Hard Nut” orice temere a oricărui iubitor al baletului clasic sau modern că „Spărgătorul de nuci” reprezintă doar un pelerinaj obligatoriu la City Hall să vezi Santa Clauss şi la operă să vezi utopia copilăriei în muzica lui Ceaikovski.

Un mare balet rămâne o operă deschisă, o fereastră a sufletului

Spărgătorul de nuci în interpretarea balerinilor de la American Ballet Theatre la BAM

Şi pentru a nu crede cumva că lumea americană aleargă după noutăţi şi modernisme cu orice preţ, dat fiind că are simţurile tocite de SF, thriller şi Hollywood, am mers să văd şi spectacolul cu „Spărgătorul de nuci” realizat de American Ballet Theatre, prezentat tot la BAM, cu sala plină la toate reprezentaţiile, unde auzeai peste tot comentariile ucrainenilor şi ruşilor din emigraţie, veniţi cu mic şi mare să-l susţină pe Alexei Ratmanski, coregraful spectacolului după Ceaikovski. Un mare coregraf fost balerin, care este invitatul acestei celebre companii de balet, American Ballet Dancer, fost director din 2004, la Teatrul Balşoi. Înainte să devină directorul la Balşoi a fost prim balerin La Compania Naţională de Balet a Ucrainei, Ukranian National Ballet. De asemenea la Royal Danish Ballet şi Royal Winnipeg Ballet.

Un inedit Spărgător de nuci în viziunea lui Ratmanski

Ratmanski a creat coregrafii pentru Baletul Naţional danez, pentru Kirov Ballet, Pentru Royal Danish Ballet şi Swedish Ballet, pentru New York City Ballet, San Francisco Ballet. Baletul lui, intitulat „Visurile Japoniei”, a cărui coregrafie a fost concepută pentru marea Nina Ananiashvili, de origine georgiană, a luat Medalia de Aur în 1998 de la Uniunea teatrală a Rusiei. Un alt balet celebru intitulat „The Bright Stream” sau „The Limpid Stream”, compus de Dimitrie Şostakovici, pus în scenă în 2003, la Teatrul Balşoi, i-a adus poziţia de director al Teatrului. Spectacolul a fost încununat cu Premiul Naţional, iar Balşoi a fost numit cea mai bună companie străină în vremea directoratului lui Ratmanski, care a primit şi mult râvnitul Prix Benois de la Danse pentru coregrafia la „Anna Karenina”, montată cu Baletul Regal din Danemarca. Palmaresul este unul strălucit, aşa că nu puteam rata să văd încă o montare şi coregrafie a „Spărgătorului de nuci” şi o nouă premieră mondială a anului 2010. Ar fi fost de neiertat, când Brooklyn Academy of Music era la doi paşi şi lumea de la zeci şi zeci de mile cumpărase bilete.

American Ballet Theatre, Spărgătorul de nuci

Ratmanski, cu o copilărie trăită în Rusia Sovietică, nu are în memoria lui de copil amintiri cu Crăciunul, ca mulţi români care au fost intoxicaţi când erau copii cu Moş Gerilă, în vreme ce bradul era împodobit în Ajun de Naşterea Domnului şi altul era ţinut pe balcon până la Anul Nou ca să înşele vigilenţa politrucilor. Am fost plăcut impresionată să descopăr modestia acestui coregraf de excepţie citind unul dintre răspunsurile la interviurile serioase şi profesionale ce însoţesc premierele şi educă un public tot mai avizat. Ratmanski recunoaşte presiunea exercitată de montarea lui Balanchine asupra sa. Toată lumea vrea hituri şi revelaţii. Ce a fost deosebit în montarea sa în stil tradiţional feeric a fost locul oferit în spectacol copiilor de la „Jacquline Kennedy Onassis”. Prezenţa lor, graţia şi stăpânirea baletului clasic nu puteau să nu emoţioneze. Dimpreună cu gestul mai rar azi, când toţi fac din textul original ori partitura compozitorului un soi de gumă de mestecat sau cupon pentru propria statură, Ratmanski a păstrat notă cu notă partitura lui Ceaikovski, fără tăieturi, interpolări ori orchestraţii pentru noi instrumente. Prezenţa copiilor a amplificat muzicalitatea interioară, acea parte de cântec de leagăn, de ţurţuri lovindu-se şi clopoţei de sanie, pe care o aud mai cu seamă adulţii când ascultă „Spărgătorul de nuci”. Ratmanski a păstrat atent libretul redat poveştii lui de la început în care îi întâlnim pe unchiul şi magicianul Drosselmeier, pe membrii familiei mic-burgheze Stahlbaum, pe fiica lor Clara şi pe neastâmpăratul lor băiat Fritz. O scenografie admirabilă adună designul real şi imaginar într-un soi de corn al abundenţei, ce revarsă imaginaţie şi pace şi asupra costumelor ce ne evocă strălucirea carnavalelor tradiţionale, cu personajele lor uriaşe, înaintând pe picioroange.

Coregraful Alexei Ratmanski şi al său Spărgător de nuci

Spectacolul debutează cu scena din bucătăria imensă unde se pregătesc bunătăţi şi, în absenţa stăpânilor şi bucătarilor, şoareci uriaşi cercetează oalele bine mirositoare. Ratmanski are o linişte de invidiat în spectacolul pe care ni-l propune şi nici un orgoliu de a impune ceva numai al său. Transformă normalitatea de la suprafaţa coregrafie sale într-un soi de hipnoză. Ne face să ne simţim visând în somn că vedem şi auzim „Spărgătorul de nuci” de Ceaikovski. Liniştea aceasta pare să spună enorm de mult într-o lume care ne trage mereu de mânecă şi ne agresează ori hărţuieşte ca să ne convingă ce nouă şi modernă este ea. Coregrafia lui Ratmanski cu mulţi copii sau adolescenţi pare să fie darul de care merită să aibă parte orice copil, acela al poveştii şi sărbătorii, al familiei. „Ceaikovski este mai mare decât orice coregrafie concepută pentru ea.” Liniştea e un dar rarissim în modernitate şi în seducţia avangardelor cu orice preţ. Să vrei să fii, pur şi simplu, să te bucuri, să te sperii puţin că vezi un şoarece, să suferi că s-a stricat o jucărie, s-o vrei reparată, să ai un frison, să simţi frigul iernii şi gerul în fulgul ce ţi se topeşte pe faţă. Să primeşti daruri, să fii curios la diversitatea lumii, să vrei s-o guşti ca pe revărsare de dulciuri, s-o sorbi din ochi. Să mai fi copil. Poţi lucra pe un repertoriu clasic la infinit fără ca porţile creativităţii şi semnificaţiilor să se închidă, pare să ne convingă spectacolul lui Alexei Ratmanski. Baletul e mai mult decât strălucirea mişcării trupului, muzica sufletului al cărui instrument, poate mereu altul şi diferit este trupul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.