1.000 de ani de Inca Gold

După Brescia şi Pinacoteca din Paris, expoziţia „Aurul Incaşilor” (Das Gold der Inka) poposeşte şi la Viena, într-o formulă mai restrânsă, la muzeul deschis recent, „Novomatic Forum”, aflat în Karlsplatz, vizavi de Secession Museum. Expoziţia poate fi vizitată până în 27 februarie. Peste 90 de exponate, venite de la Muzeul Aurului din Lima, formează nucleul central al selecţiei, cu piese datând din 400 î.Ch până la 1500 d.Ch. Selecţia splendidă trece în revistă tradiţiile şi ceremoniile culturale şi magice din regiunea Anzilor, de la bijuterii la ornamente cu subiecte mitologice, măşti funerare în aur laminat din cultura Sican (800-1350), descoperite în mormintele nobililor, vase ornitomorfe, din aur laminat cu turcoaze, dar şi elegante obiecte de uz comun, încrustate cu pietre preţioase, pahare de aur şi argint pentru ritualurile mortuare şi pentru ritualul Soarelui, vase cu capete de feline, care simbolizează preoţii-şamani, şi instrumente muzicale.

Noul muzeu Novomatic Forum

Ideea potrivit căreia culturile indiene din Peru de dinaintea spaniolilor sunt „culturi ale aurului” a devenit un loc comun. Aurul simboliza divinitatea şi puterea eternă asociată lui Inca, fiul ales al astrului strălucitor. Cu mult înainte ca Inca să-şi asume titlul de Fiu al Soarelui, duritatea şi strălucirea sa au făcut din aur materialul sacru prin excelenţă, acela care permitea intrarea în contact cu Soarele.

Mănuşă de aur

Au fost la început povestirile spaniolilor: „Veştile care sosesc din Peru depăşesc orice vis”, îi scria Gaspar de Espinosa regelui Spaniei după capturarea lui Atahualpa la Cajamarca, în noiembrie 1523. „În mod sigur, tezaurele de aur, de argint şi de pietre preţioase ale incaşilor depăşesc de departe tot ceea ce posedă regii întregii lumi”, mărturisea călugărul franciscan Diego de Cordoba, un secol mai târziu. Există apoi liste şi inventare ale obiectelor prădate în temple şi palate, imposibil de evaluat, greutatea lor în metal preţios depăşind imaginaţia. Aproape toate au fost distruse, topite şi aduse în Europa pentru a bate monedă şi pentru a plăti războaiele împăratului Carol Quintul şi ale altora. După Francisco Lopez de Gomara, „au adus aproape tot aurul lui Atahualpa, au umplut portul Sevilla de argint şi pe toată lumea de dorinţă”.

O realitate cu aură de poveste

Mască imperială Inca

A rămas în memoria colectivă stupoarea spaniolilor în faţa învestirii de neconceput în metal preţios a tot ceea ce îl privea pe Inca. Nu numai persoana sa, podoabele, costumele oficiale, tronul, litiera erau din aur. Nu numai garda sa personală ale cărei armuri, scuturi şi arme de paradă erau confecţionate din metalul galben, dar şi instrumentele muzicale, tobele şi celelalte, care îi însoţeau deplasările, erau încrustate cu pietre preţioase, ca şi obiectele cele mai obişnuite ale vieţii cotidiene de la curte, cum ar fi bolurile şi paharele. Unii povesteau că între pietrele zidurilor de la Coricancha (incinta aurită) de la Cuzco, templul cel mai important al Imperiului Inca, strălucea aurul, ales ca liant, dar şi pentru decorarea pereţilor interiori şi exteriori, care reflecta în toate direcţiile strălucirea soarelui. În sfârşit, grădina de la Coricancha ar fi putut figura printre minunile lumii. Cele mai mici tufe de iarbă sau lamele şi păstorii lor, figuraţi acolo, ieşiseră din mâinile orfevrilor, turnaţi, ciocăniţi, cizelaţi în aur şi argint.

Piesă rituală

Din această realitate fabuloasă, cu aură de poveste, s-a născut legenda aurită a Perului. Un Eldorado povocator de căutări halucinate, dar zadarnice, de nebune visuri de aur şi de putere, ca acelea ale lui Aguirre din filmul lui Werner Herzog, încarnând delirul câtorva „desperados” plecaţi în căutarea tezaurelor îngropate în mormintele indiene. Lăcomia spaniolilor, pe care pariase Atahualpa crezând că îşi va salva viaţa şi imperiul contra unui tribut fenomenal, nu făcea decât să mărească ecoul practicilor incaşilor, chiar dacă de fiecare parte „valoarea” aurului nu avea aceleaşi motivaţii.

Vas de ceremonie din aur şi turcoaze

Istoricii au subliniat caracterul voit auster al primei epoci a societăţii incaşe, care s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XV-lea în regiunea lacului Titicaca, la frontiera Boliviei. În această perioadă, acest grup ale cărui origini rămân misterioase îşi măreşte teritoriul printr-o politică de cuceriri către nord, făcând din Cuzco centrul puterii sale. Victoria generalului inca Capac Yupanqui asupra înfloritorului oraş Chanchan, capitala nordică a regatului Chimu, i-a învăţat pe incaşi cultura aurului, bazat pe tehnicile savante ale orfevrilor chimu.

Colier Inca

În momentul debarcării spaniolilor, când Imperiul Inca se întindea până la Ecuador şi Columbia spre nord şi până la Chile şi Bolivia spre sud, tributuri în aur, bijuterii, spondylus, o scoică marină roşie preţuită chiar mai mult decât aurul, textile şi ceramică se scurgeau către Cuzco, devenit un fel de depozit bancar al Americii de Sud. Dacă ofrandele de aur şi argint erau cele mai potrivite pentru zei, în aşa măsură încât victimele sacrificiilor omeneşti mureau însoţite de tezaurele lor de metal preţios, stăpânirea bogăţiilor devenise un privilegiu al castei militare şi al sacerdoţilor, controlaţi de stat, care supraveghea şi exploatarea filoanelor aurifere sau argentifere. La apogeul imperiului oricine încerca să scoată metal preţios din capitală era condamnat la moarte, iar statul întreţinea o reţea de relaţii, bazată pe serioase recompense, cu negustorii care puteau furniza date privind circulaţia aurului şi a argintului.

Un aur cu virtuţi supranaturale

Brăţară

De ce acest cult exacerbat al aurului? În acest domeniu, ca şi în altele, Imperiul Inca, ultimul imperiu indian din Peru, este moştenitorul unei lungi istorii, începute cu aproximativ o mie de ani înainte de Christos, în epoca numită „Orizontul vechi”, cu cultura Chavin (secolele X-II î. Ch.). Religia şi-a pus amprenta pe toate aspectele societăţii, pe imagini şi pe suporturile lor – ceramică, textile, orfevrărie. Ultimele două s-au dezvoltat devreme în Anzi şi au constituit pentru incaşi un patrimoniu spiritual, estetic şi etnic, pe care l-au folosit raţional şi eficient. „Toate bijuteriile din aur ale culturii Mochica şi, mai târziu, ale succesorilor lor Chimu au fost asimilate parţial prin tehnica sobră a artei inca, dar sufletul şi stilul argintarilor culturii Mochica s-au pierdut”, scria profesorul Raul Porras Barrenechea în 1959, în „Aurul Perului”.

Inel pentru nas

După imaginea orfevrilor din antica Colhida, asociaţi unei alte legende, cea a Lânii de Aur a lui Iason, abilitatea şi perfecţiune tehnică a orfevrilor andini (Peru, Columbia, Ecuator, Bolivia) se bazează pe abundenţa metalului şi uşurinţa cu care putea fi găsit în văile fluviilor şi râurilor. Astfel, acest aur nativ a fost folosit în Peru înaintea aramei, pe vremea când nu se stăpâneau încă tehnicile extracţiei miniere. Foarte devreme s-au atribuit puteri supranaturale aurului, argintului, aramei, fierului, plumbului sau cositorului care se găseau în adâncul pământului. Ca şi aceea a rădăcinilor plantelor, dezvoltarea lor subterană era atribuită voinţei divine şi influenţei stelelor: Luna veghea asupra argintului, Venus asupra aramei, Jupiter asupra cositorului, Saturn asupra plumbului. Aurul, protejat de Soare, era împodobit cu toate virtuţile: perfecţiunea, puterea, nemurirea. El devine deci materialul privilegiat de exprimare a gândirii religioase: locurile în care se afla în cea mai mare cantitate concentrau cea mai mare spiritualitate. De aici atracţia pe care o exercitau asupra oamenilor marile centre rituale, Coricancha, dar şi sanctuarul de pe muntele Gzuanacave, în apropiere de Cuzco, sau faimosul templu Pachacamac pe coasta centrală.

Ceremoniile cultului Soarelui

Bijuterie în formă de mască

Sanctuarele gemeau de metale preţioase pentru că acestea constituiau esenţialul ofrandelor către zei, aduse de cei puternici în schimbul oracolelor care erau pronunţate aici în mod regulat. Victoriile războinice nu erau însoţite numai de demonstraţiile ostentative a trofeelor care proclamau în ochii tuturor superioritatea incaşilor. Şi zeii îşi primeau partea lor din aceste triumfuri, atunci când nu-şi percepeau propriul tribut de sacrificii animale şi umane, mai ales când ceremoniile cultului soarelui aveau loc în decembrie. Unii autori au emis ipoteza potrivit căreia depozitele masive de obiecte preţioase ar fi putut să se substituie treptat ofrandelor de sânge. Sudoarea soarelui (aurul) şi lacrimile lunii (argintul) în locul vieţii omeneşti ca „valori supreme”? Printre obiectele ceremoniale din aur, „tumi”, cuţitele de sacrificiu, savant împodobite, impresionează în aceeaşi măsură ca „tupayauri”, sceptrele puterii imperiale, prevăzute cu o secure la un capăt şi cu un pumnal la celălalt. Deşi nu s-au găsit morminte ale „Fiilor Soarelui”, înhumarea celor puternici laolaltă cu mărturiile averii lor terestre făcea parte din vechile tradiţii andine. Printre piesele funerare găsite de arheologi, care constituie cea mai mare parte a obiectelor expuse, măştile erau puse peste corpurile defuncţilor, alături de numeroase podoabe. În regiunile de coastă s-au dezvoltat cele mai creative ateliere ale orfevrilor, în aşa-numitele „perioade intermediare” (secolele XIII-XV d.Ch.) ale cronologiei peruviene, când prăbuşirea autorităţii unificatoare a imperiilor succesive din Peru a permis culturilor locale să se afirme. Între culturile Mochica şi Chimu (secolele XIII-XV), ceilalţi „maeştri” ai orfevrăriei peruviene, s-a răspândit stilul Sican (cca. 700-1400), în văile din nord, din Lambayeque. Uneori calificat drept pre-Chimu, acest stil este extrem de atent lucrat, aurul servind adesea doar ca suport, pictat, încrustat cu pietre preţioase şi decorat cu elemente mobile care adaugă o dimensiune sonoră obiectelor. Stă mărturie faimoasa mască din Muzeul Naţional de la Sican, devenită un fel de emblemă a aurăriei prehispanice din Peru.

Cuţit de sacrificiu

Deşi societatea Chimu mărise importanţa ierarhizării laicilor, dându-le posibilitatea de a acumula bogăţii, familia regală şi nobilimea erau singurii care aveau dreptul de a poseda metale preţioase. Pentru ele, aurarii au pus la punct cele mai avansate tehnici ale metalurgiei aurului (topire, sudare, ciocănire, filigranare) şi a aliajelor lui: aur-argint sau aur-aramă. Dar cea care i-a păcălit pe spanioli a fost tehnica colorării, care consta în a face să dispară, cu ajutorul unei soluţii acide pe bază de plante, stratul superficial de aramă dintr-un aliaj aur-aramă, în aşa fel încât să obţină iluzia aurului pur. Procedeul era cunoscut în spaţiul caraibean la începutul erei creştine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.