15 ani de temniţă pentru „omul nou”

„Și acum, la 80 de ani, nevasta îmi spune că țip noaptea și mă trezesc din somn, iar eu nu îmi amintesc. O fi din cauză că acolo nu am țipat niciodată”, îmi spune Petru Tudose, înghițindu-și parcă vorbele, să nu le mai audă nici el. „Acolo” înseamnă Pitești, Aiud, Gherla sau Baia Sprie. Vreme de 15 ani, a fost prizonierul celor mai înfricoșătoare temnițe și centre de detenție ale regimului comunist. Închis pe vremea cînd era student, Petru s-a văzut pus în mijlocul Iadului, între cei mai cruzi călăi, într-o lume unde „dreptul la moarte ni l-a luat”. A făcut parte din procesul reeducării prin violență și a văzut ființa umană distrusă, cu moralitatea zdruncinată de torturi de neînchipuit. La cei 86 de ani, bătrânul își aduce aminte de tinerețea sa ca de un coșmar pe care ar fi vrut să îl lase uitat, în camera 3 Subsol de la Închisoarea din Pitești.

E neîncrezător, îmi scot reportofonul, carnetul de notițe și pixul, aștept să îmi spună povestea lui, pentru a o transmite mai departe. Nu-mi dă voie să-l înregistrez. Trebuie mai întâi să-l ascult, „este mult de spus, mai întâi să văd ce știi”. Îmi dă informațiile numai câte un puțin, ca și cum ți-ar turna cineva apă într-un pahar de țuică, știind cât de însetat ești. Imaginile-i vin de îndată în minte și nu știe pe care să mi-o descrie prima. Îi e greu să aleagă din miile de tablouri gri pe care le are în suflet, ca apoi să mi-l împărtășească mie. Au fost 15 ani de temniță pentru că nu a vrut să asculte și să se supună comuniștilor.

Suceava – „Nu puteți voi sta cât putem noi răbda”

Era în vara lui 1949 când s-a pe­trecut „grozăvia”. După ce a fost dat în urmărire în oraș, tânărul Petru Tudosie se ascundea pe unde putea. Era în anul al V – lea la Medicină. Și acum își aduce aminte cum a dat două examene, cu Miliția pe urmele sale. „Lipeam afișe, vorbeam sau îndemnam. A vorbi sau a face propagandă contra lor era un lucru extrem. Eu n-am tras cu pistolul, nici n-am fost în munți, nimic, dar am făcut, cu colegii mei, propagandă anticomunistă și antisovietică”, îmi înșiră bătrânul motivele pentru care a fost căutat. L-au prins pe 13 iulie, iar după o percheziție la domiciliu, l-au dus la sediul Miliției din Copou.

În acele zile călduroase de vară a fost arestată o mare parte din studenții care au protestat în 1948, în fața Universității de Medicină din Iași. Pentru securiști, după un an, în 1949, venise clipa răzbunării. Pentru a nu fi demascați în temnița din Copou, protestatarii se făceau că nu se cunosc între ei și tăceau din gură. Miliția nu trebuia să știe nimic.

După ce au fost duși la închisoarea de la Galata, a urmat cea de la Suceava, unde au petrecut câteva luni, timp în care au fost judecați și li s-au adus la cunoștință „capetele de acu­za­re”. Petru Tudose a avut noroc. A ajuns cu o lună mai tîrziu, chit că mandatul său de arestare fusese emis în luna mai. Așa a scăpat de chinurile interogatoriului de la Suceava. Își amintește de una dintre metodele de tortură, morișca: „Luau o coadă de mătură, o băgau sub genunchi și rămâneai cu tălpile în sus, pus între două birouri. Te băteau până îți țâșnea sângele. Cădeai cu capul de dușumea și te băteau acolo cu o cârpă udă”. La judecată ei au fost cei care „și-au semnat declarația de moarte”, îmi spune Tudose. După un proces cu ușile închise, la auzirea pedepselor primite, Moisil, unul dintre acuzați, s-a ridicat și a strigat: „nu puteți voi sta, cât putem noi răbda”. Atunci, continuă bătrânul, „a fost, dacă vrei, atitudine strigătoare. Nu a fost nici clemență, nici îndurare. Poate am fi căpătat mai puțin”.

Pitești – „Lăsați orice speranță, cei care intrați”

Se oprește din vorbit și-mi spune că a obosit. Încearcă săși caute o poziție comodă în fotoliu. Ba se apropie de mine, ba se reazămă de spătar și privirea-i neîncrezătoare i se schimbă. Încearcă să-mi ghicească gândurile și mă întreabă mereu dacă am auzit de vreunul din numele pe care mi le înșiră. Schematic, îmi spune de etapele acestui proces de la Pitești.

Bea din paharul cu apă și se uită încă o dată la mine. Îi sunt prea tânăr pentru a asculta sau pentru a-i înțelege toate poveștile. Pentru el, Piteștiul a fost Iadul pe Pămînt și cât timp a fost închis, nu a crezut că va veni și clipa în care va scăpa. Își drege vocea, încercând să-și caute cuvintele pe care să mi le spună. „Dumneata ești ca un spectator care se uită într-o arenă unde se duce o luptă între două fiare. Vezi lupta, dar nu o trăiești în sine. Orișicât aș povesti eu, ar trebui sute de pagini ca să te facă să îți imaginezi măcar o singură clipă”.

Iar cei doi ani petrecuți în închisoare îi trec prin fața ochilor. Țurcanu, șeful torționarilor, Șura Bogdanovici – fost torționar, generalul Nicolski, Dumitrescu Alexandru – directorul penitenciarului, Pintilie. Erau călăii sau victimele cu care a împărtășit suferințele sau aceeași porție de arpacaș fierbinte din fiecare seară.

La început, închisoarea i s-a părut un repaus. După procesul de la Suceava, cei 15 ani de detenție care urmau i se păreau doar o perioadă în care ar fi putut medita și ruga. De îndată ce a pus piciorul în celulă a înțeles că nu va fi nicicum așa.Începea procesul de reeducare sau spălare a creierului, condus de Eugen Țurcanu. Fost pușcăriaș, acesta a mărturisit, în timp ce era la închisoarea din Suceava, orientarea spre valorile marxismului, fondând astfel Organizația De­ținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC). Strict coordonate de el și subalternii săi, au început torturile. Scopul final – „Eu am să vă omor. Ori plecăm cu toții, ori am să vă omor pe toți” – le-ar fi spus studenților când au ajuns în pușcărie.

Dar bătăile primite n-aveau ca scop omorârea deținuților. Șocul era primul pas din întregul sistem de reeducare și spălare a creierului. „Țurcanu a intrat în cameră și a zis «cine vrea să se reeduce să treacă în partea asta. Cine nu, să rămână pe prici». Nu s-a ridicat nimeni să se reeduce, noi nu voiam. «Nu vreți nu?». Imediat cozile de mături și bețe s-au repezit. Asupra mea a fost Bordeianu, care era prietenul meu. «Măi Mitică, dar ce ți-am făcut?». A fost șocul. Vine și te bate prietenul tău pînă îți rupe mâna”.

„Am coborît în Iad”

Domnul Petru își lasă privirea în jos și-și mișcă buzele, ascunzându-și cuvintele de mine. Totul în jur i se pare mai greu și devine neputincios în fața lucrurilor care-i apar în minte ca nălucile. Zgomotul bastonului izbit de gratiile celulelor îi ajunge la timpane, iar gamela cu mâncare aruncată pe podeaua rece îl face să tresară. Nici acum nu știe cum de a rezistat să-și păstreze luciditatea în fața „monstrului”.

Printre deținuți s-a instalat neîncrederea. Discuțiile se pierdeau pe holuri, singurele vorbe și le spuneau prin bătăile în perete sau gratiile celulelor în codul Morse. Următorul pas era „demascarea internă și externă”. Fiecare încarcerat era luat de Țurcanu, în camera 4 Spital, la interogatoriu și trebuia să-și pârască mai întâi ceilalți colegi de celulă, iar apoi cunoștințele care nu au fost prinse de Securitate. Putea să dureze chiar și șase luni, timp în care dezumanizarea atingea cele mai crunte forme. „Erai pus să îți bați joc de ce ai iubit, ai ținut, ai blestemat vreodată”. De fiecare dată când erau chemați la demascare, trebuiau să ofere nume, adrese sau date. Panica era instalată printre toți „bandiții”, după cum îi strigau paznicii. Toți se întrebau dacă nu cumva co­le­gul din celulă l-a nominali­zat pe el, iar pentru a evita toată su­fe­rința, unii inventau scenarii despre așa zisele cuiburi ale lor – „fiecare avea procesul lui de conștiință să salveze câți mai mulți oameni de la pușcărie”. Ulterior, dacă se dovedeau a fi false, deținutul era chemat înapoi la interogatoriu, fiind supus din nou aceluiași proces.

„Fiecare era pus pe prici, erai cu mâinile pe genunchi, cu privirea în vâr­ful degetelor și rămîneai așa 12 o­re, pînă îți dădea voie să te întinzi. Da­­că cum­va, la un moment dat, cădeai, venea plantonul și îți dădea o măciucă peste umăr de te îndreptai imediat. Am stat așa, când a venit rândul meu, șase luni, zi și noapte. Noaptea te culcai, dar poziția era cu mâinile afară, amândouă, cu fața în sus și nu aveai voie să te ridici deloc”, îmi explică una din metodele de tortură la care a fost supus.

În funcție de convingerile sau trăsăturile sale, fiecare deținut era supus unui altfel de tratament. Își aduce aminte de un alt încarcerat, membru al unei familii de nobili care a trebuit să-și denigreze familia în cele mai cumplite moduri, povestind în fața tuturor. Credința în Dumnezeu era batjocorită, iar unii prizonieri trebuiau să se deghizeze în personaje biblice, jucând în fața celorlalți și luând în derâdere totul. Pe Șura Bogdanovici, unul din primii torționari care a devenit într-un final o victimă a lui Țurcanu, l-a văzut dându-și duhul într-o cameră, singur. De frică să nu-l vadă cineva, a închis ușa și a fugit de lângă el.

„Dacă mărturiseam, mă bătea și pe mine. Așa l-au chinuit, cum Doamne nu știu dacă martirii tăi au fost tot așa. A fost cumplit”. Și-a văzut prietenii, cunoștințele din Iași cum îndurau cele mai de neimaginat torturi și cum unii cedau, transformându-se în reeducați. După ce demascarea se sfârșea, noii torționari trebuia să-i demonstreze lui Țurcanu „veridicitatea” reeducării în timpul „manejului”, o altă formă de tortură. Deținuții erau puși în patru labe și se plimbau în cerc, în timp ce paznicii sau noii reeducați trebuiau să-i bată cu bâtele sau bastoanele. Cine nu lovea cu putere sau se prefăcea, era pus la pământ, reintrînd în același proces de spălare a creierului. „După ce erai reeducat, erai trimis în altă cameră să faci tu pe-a reeducatul. Dacă nu voiai, te băga într-o cameră și o luai de la început. Voiai să te omori, dar nu aveai cum, dreptul de a muri îți era luat. Au luat și acest drept”. Respiră greu, de parcă ultimele cuvinte l-au secătuit, scoțînd la suprafață rănile abia ascunse sub trecerea timpului.

Procesul de spălare a creierului devenea din ce în ce mai dur, iar torționarii căutau noi modalități de „convingere”. Mesele servite erau un alt prilej pentru torționari de a-și anihila psihic victimele. Deținuții erau puși să-și mănânce arpacașul fierbinte stând în genunchi, fără să țină gamela în mâini. Pentru a scăpa și de această umilință, unii preferau să-și răstoarne blidul pe ciment.

„Toată pușcăria a fost o moarte civilă, fără identitate, eram un număr. Nu eram Tudose sau Popescu, eram un număr și atât. Pentru milițian eram «banditule»”. Și-a pierdut identitatea în fața lor, pentru ca mai apoi să și-o piardă în sinea lui. Bătrânul s-a transformat într-un robot cu privirea goală, reflectându-se pe fundul lucios al gamelei în care-și primea porția de mâncare.

Gherla – Reeducarea în minele de plumb

În anul 1952, închisoarea era amenințată cu închiderea. Teohari Georgescu, minstru de Interne la acea perioadă, a fost acuzat de „deviaționism de dreapta”, iar membrii ODCC-ului au fost prinși și judecați la Jilava. Printre aceștia, Eugen Țurcanu a fost judecat și împușcat în 1954.

Anunțați să-și facă bagajele, deținuții se temeau de locul unde urmau să plece. Printre „variante” se vehiculau Ai­udul, Gherla, Tîrgu Ocna, Canal sau Baia Sprie. Pentru Tudose, închiderea penitenciarului nu a însemnat decât transferul la altul, însă își dă seama că dacă ar mai fi stat un an în temniță, s-ar fi transformat într-un reeducat. „Doamne ferește! Dacă intram și eu și trebuia să bat?”.

Au urmat șase luni de Gherla, unde reeducarea trebuia să continue, după același sistem de la Pitești. Avea 43 de kilograme cînd a ajuns în închisoarea transilvăneană, însă șocul de pe urma Piteștiului l-a simțit mai târziu. „Mi-au trebuit două luni ca să știu că sunt. N-am putut să mă identific cu mine însumi. Am avut senzația că ceva, ca o revelație, iese, m-am uitat în toate părțile, m-am uitat la mine și eram eu. «Doamne, uite, sunt eu după ce am trecut prin Pitești». Au fost luni când nu știam că exist pur și simplu. Îmi dădea gamela, nu mâncam, nu îmi era sete, nu îmi era foame, eram în altă parte. Atunci am înțeles că am revenit înapoi la realitate, la cunoaștere”. Teroarea l-a urmărit și aici, deținuții erau în continuare sub presiunea demascărilor și a lui Țurcanu.

În 1952 a fost mutat la Baia Spriei din Maramureș. „Bandiții” erau pedepsiți cu munca silnică la minele de plumb ale Maramureșului. Vreme de doi ani, cât a stat Petru aici, recunoaște că regimul a cunoscut o oarecare ameliorare. Teroarea ODCC-ului s-a pierdut, aceștia find de acum arestați, iar reeducarea s-a rezumat la programul de 12 ore prin galeriile sufocante. Batjocora din partea paznicilor nu a încetat, iar umilințele se rezumau la orele petrecute în carceră sau lipsa mâncării, pentru că nu se deziceau de „convingerile lor”. După 56 de ani, bătrânul își aduce aminte de solidaritatea care s-a închegat între toți prizonierii. „Trăiam în primejdie și veneam în primejdie. Acolo a fost cea mai mare solidaritate într-o comunitate pe care a avut-o lumea asta, în care toți deținuții erau unul pentru toți și toți pentru unul, a fost un act de comuniune jertfelnică pentru fiecare”.

Aiud – „Ai glezna plină de rugină”

Paznicii închisorilor aveau întotdeauna grijă să le pomenească de trecutul lor. Amintirile îi hăituau permanent, remușcările nu veneau de la sine, ci din cauza umilințelor la care au fost supuși. Într-o continuă încordare psihică, rând pe rând deținuții au cedat. Cereau câte o foaie și un creion ca să înceapă să-și aștearnă memoriile. Astfel, unii acceptau fie să continue demascarea, fie se izolau față de tot ce era în jurul lor. Așa a putut și Petru să treacă de închisoarea de la Aiud. Pentru comuniști, n-a reușit să-și spele păcatele îndeajuns și a fost transferat la temnița considerată ca fiind cea a intelectualilor.

Dacă primele reeducări s-au făcut la Suceava, ele au fost continuate la Pitești, închisoare „specializată” pe studenți. Gherla era pentru muncitori, Târgul Ocna pentru bolnavii de TBC, femeile erau închise la Mănăstirea Mislea, iar copiii la Târgșoru Nou.

„Era un semiîntuneric și lumina zilei ne-au luat-o. Eram cu toții albi ca varul, slăbiți de foame, bătuți de gardieni, de reeducați, schingiuiți de propriile neputințe”. A devenit imun la suferință și la bătăile la care a fost supus în continuare, s-a iyolat și și-a căutat rezistența și puterea de a merge mai departe prin rugăciuni. La Aiud, Tudose s-a reîntâlnit cu unii din „bandiții” Piteștiului și a cunoscut personalități care reușise să se opună regimului. Compară temnița cu o adevărată academie de studii înalte.

Discuțiile se purtau în șoaptă, de teama paznicilor. Vorbele spuse de Mircea Vulcănescu sau poeziile pe care Radu Gyr le recitea deveneau acea gură de aer, evadare psihică de care ei aveau nevoie. Bătrânul a învățat limba engleză, a cunoscut operele lui Baudelaire și a altor scriitori. „«De n-ai fi râs, nu ai fi știut să gemi/ De n-ai fi plâns, n-ai duce în ochi lumina». O strofă din asta o măcinam, o disecam trăiam, ne jucam cu ea. Eram fericiți, scăpam de gratii, de foame, de mizerii, de tot”. Petru sorbea cu nesaț vorbele lor, mărturisește că în cei zece ani, cât a durat detenția, și-a recăpătat pofta pentru cunoaștere, pentru scris.

Îmi recită „Sunt Doamne copt pentru cules”, o poezie de a lui Gyr pe care le-o spunea celor din temniță, de parcă ar auzi vocea poetului cum i-ar șopți în ureche înainte de culcare. Ochii încep a-i lăcrima. Tot ce a învățat acolo l-a ajutat nesperat după ce a fost eliberat. Își numește engleza ca fiind unică, „una de Aiud”.

Ține să-mi spună că, față de condițiile de la fosta temniță, aici primise, după mai bine de cinci ani o saltea și o pernă de paie și, chiar și astăzi, cel mai bun desert l-a mâncat acolo – terciul. O porție avea 50 de grame de făină de mălai, la care se adăuga zahărul, iar toate erau fierte în cazanele de câteva sute de litri. „Era un fel de răcitură, stăteam câte o oră și mâncam din mămăliga aceea dulce. Mirosea a vanilie, a cozonac – vai ce cozonac bun făcea mama”. În orice vedea, își căuta acel lucrur să se agațe, vroia să păstreze legătura cu trecutul și să se separe de timpul în care se afla, nici măcar nu se uita prin geamul de la celulă.

Banditul s-a transformat în doctor

Era în primăvara lui 1963 cînd a fost eliberat. Prima oară, a fost întrebat de „politrucul” închisorii și mai apoi, încotro vrea să se ducă după ce va fi eliberat. Avea de ales între Iași, unde-i erau părinții și Ploiești, la nevasta lui. Atunci l-au anunțat că ea divorțase de el și singura soluție a fost întoarcerea la părinți. După o zi sau două, i s-a înapoiat carnetul de student și i s-a dat biletul de eliberare și foaia de drum. Cu o jumătate de pâine și o bucată de slănină râncedă, a lăsat coșmarul Aiudului în urmă și a plecat împreună cu un alt deținut. De îndată ce a ajuns acasă dimineața, pe la orele trei, patru, s-a reîntors la ce a fost în urmă cu 15 ani. Tinerețea – purtată pe străzile Co­po­u­lui, pe Cuza Vodă – se contura în mintea lui, în miresemele teiului. „Simțeam amintirile trecutului, nu savuram eliberarea din pușcărie, savuram întâlnirea cu trecutul”, își amintește Petru.

La cei 49 de ani, începea o viață nouă, purtând în spate anii grei petrecuți în temnițe transformați într-un stigmat. Facultatea nu a terminat-o și a trebuit să susțină toate examenele, pentru a putea să-și ia diploma. „Uite ce se întâmplă domnule, eu mi-am plătit pedeapsa, nu este nevoie să mă pedepsești și matale încă o dată”, i-a spus Tudose unui medic, după ce acesta îi oferise un post de asistent la un cabinet din Uricani. Salvarea a venit din partea unui vechi prieten care l-a chemat la serviciul de ambulanță.

Nu mai fusese strigat „doctor” decît în închisori, pentru prima oară nu mai era privit ca un „bandit”, iar după 15 ani, s-a simțit din nou om. „Am rămas surprins cât de brusc mi-au revenit toate în mintea mea, toată medicina pe care o știam, o făceam. A fost un eveniment, din mine ieșea afară”.

A recuperat tot timpul pierdut. Visul său de a deveni medic s-a realizat până la urmă, a reușit să se angajeze la spital, s-a remarcat datorită cunoștințelor sale în limba engleză și și-a deschis propriul său cabinet.

***

Vreme de 40 de ani a încercat să-și ascundă suferințele și trecutul, pentru a face loc noii vieți, însă rănile nu au dispărut, s-au ascuns într-un ungher al minții și au așteptat să-i atace sufletul deja ciuntit cu fiecare ocazie. „Și acum, la 80 de ani, nevasta îmi spune că țip noaptea și mă trezesc din somn, iar eu nu îmi amintesc. O fi din cauză că acolo nu am țipat niciodată”. Acolo a fost înmormântat de viu 15 ani.

Ordin de tortură

„Nu ne așezaserăm bine la locurile noastre, când a apărut din nou Țurcanu, întrebându-ne dacă acceptăm reeducarea. Cum și de această dată nimeni nu l-a ascultat, dimpotrivă mulți încercând să înfiripăm alte discuții, ne-am trezit deodată într-un zgomot infernal, cauzat de un adevărat măcel, pe care nu îl înțelegeam. Fiind în acel moment cu spatele spre Țurcanu, nu am auzit când a dat ordinul «Pe ei!».

Nu îmi dădeam seama cine lovește, căutam să îmi protejez fața și să înțeleg ce se petrece. Cei mai buni prieteni se loveau sau se călcau în picioare. Nu știam care este victima și care este agresorul. Nu știai pe cine să ajuți. Ne-am comportat ca și cum am fi fost drogați. Fiecare nereeducat s-a trezit în spate cu câte un reeducat, care l-a lovit pe neașteptate și cu o brutalitate greu de imaginat. Prezența lui Țurcanu în mijlocul lor îi făcea să fie de o cruzime ieșită din comun. Țurcanu, cu încă doi trei din apropierea ușii, își urmăreau victimele și totodată modul cum își duc la îndeplinire oamenii lui sarcinile încredințate. Intervenea cînd credea de cuviință, demonstrîndu-și cru­zimea de care era în stare. Totul s-a petrecut conform unui plan diabolicc și bine pus la punct. În timpul fusesem încuiați în WC au fost aduse în cameră bâtele necesare lor și puse la locurile stabilite mai înainte și bine cunoscute de cei ce urmau să le folosească”.

*Neculai Popa, „Coborîrea în Iad – amintiri din închisorile României comuniste” Editura „Vremea” – București 1999

***

Reeducarea de fier

Una din cele mai dure închisori ale regimului comunist a fost Centrul de Reeducare de la Pitești, înființat în anul 1949. Conducerea instituției apela la tortură pentru așa zisa „reeducare” sau „spălare a creierului”. Practicile folosite aveau la bază principiile leniniste și ale lui Anton Makarenko, un pe­da­gog rus, care a folosit violența pentru a-i reeduca pe copiii orfani de pe urma războiului civil din Rusia. Alexandr Soljenițîn pomenește în „Arhipelagul Gulag” despre tratamentul aplicat, ca fiind „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Procesul de reeducare a început în camera „4 Spital”, unde studenții erau bătuți zile în rînd, pînă ce erau de acord să-și deconspire atât colegii de celulă, cât și pe ceilalți „bandiți” care nu au fost prinși de Securitate. Scopul final era zdrobirea victimei, moral și fizic, astfel încât să poată fi dominată.

Nici până în momentul de față nu se știe numărul exact al victimelor care și-au găsit acolo sfîrșitul, cifrele variind între 1000 și 5000. Grupul care a coordonat toate operațiunile a fost arestat în 1952, iar cei 22 de inculpați au fost închiși la Jilava, iar Eugen Țurcanu a fost împușcat la Jilava, pe 17 decembrie 1954.

Procesul de reeducare a fost apoi preluat și adaptat de alte centre de detenție din țară, printre care Gherla, Tîrgu Ocna și Aiud.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.