20 de ani de Parteneriat Strategic România – SUA

(…) Oricât de vizionar şi bine documentat ar fi un proiect politic, el nu se poate realiza fără un larg sprijin popular. (…) Acele evenimente care schimbă istoria şi entuziasmul celor prezenţi în Piaţă i-au convins pe partenerii americani, mai mult ca orice pledoarie diplomatică.

Decizia preşedintelui Bill Clinton de a veni la Bucureşti împreună cu toată delegaţia americană participantă la summit-ul NATO de la Madrid, după vizita la Varşovia, a fost luată într-un moment în care percepţia despre ţara noastră se schimba rapid pe plan internaţional. În câteva luni, România obţinuse sprijinul tuturor statelor NATO pentru integrarea în primul val, cu excepţia SUA, Marii Britanii şi Islandei. În iunie 1997, preşedintele Clinton, care nu putea trece peste decizia Congresului SUA ce aprobase lărgirea NATO cu doar trei state, mi-a trimis o scrisoare, prin care mă invita să fac o vizită la Casa Albă, pentru discuţii în Biroul oval. Într-o manieră oarecum neobişnuită în relaţiile diplomatice, am declinat această invitaţie, motivând într-o convorbire personală cu preşedintele Clinton că acceptarea invitaţiei în condiţiile în care poziţia oficială a SUA excludea prezenţa României în primul val de aderare la NATO ar putea fi interpretată ca o încercare de a obţine un avantaj politic personal. I-am propus însă preşedintelui american ca după summit-ul de la Madrid să facă o vizită la Bucureşti, iar cu această ocazie să lansăm împreună, public, Parteneriatul Strategic. Discursul preşedintelui Clinton din Piaţa Universităţii, în care prezintă România ca un „model“ demn de urmat, a fost un moment încurajator pe plan intern şi cu impact pe plan internaţional.
În ianuarie 2000, la Washington, secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright, şi ministrul de Externe al României, Petre Roman, au semnat Parteneriatul Strategic Consolidat. Consolidarea Parteneriatului Strategic, la trei ani de la lansarea sa, nu ar fi fost posibilă fără votul dat de Parlamentul României în 1999 propunerii mele de acordare a dreptului de survol al avioanelor americane în spaţiul aerian al României, cu o majoritate zdrobitoare de peste 90%. Faptul că în mandatele preşedinţilor Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis Parteneriatul a fost continuat şi dezvoltat pe multiple planuri a demonstrat capacitatea establishment-ului politic românesc de a adopta modelul bipartizan american în politica externă.

Istoricul britanic Arnold Toynbee, în monumentalul său „Studiu asupra istoriei“, împarte popoarele în trei categorii: popoarele care au un proiect istoric şi sunt capabile să îl ducă la îndeplinire – sunt naţiunile care contează; popoarele care nu au un proiect istoric şi care, în ciuda unor mari succese militare, dispar în neant, şi popoarele care au un proiect istoric, dar nu reuşesc să îl realizeze. Marele proiect istoric al poporului român a fost integrarea românilor în civilizaţia occidentală. Iniţiat de Revoluţia de la 1848, jalonat de Unirea Principatelor din 1859, Războiul de independenţă din 1877, Marea Unire din 1918, s-a finalizat prin integrarea României în NATO şi UE, clădită pe fundamentul Parteneriatului Strategic România – SUA.

(…) Vreau să mă refer doar la un singur episod – din păcate, mai puţin cunoscut -, pentru că priveşte ceva chiar mai înalt decât securitatea naţională: demnitatea naţională.

În iunie 1999, în calitate de preşedinte şi comandant al armatei, am luat decizia de întrerupere a survolului avioanelor ruseşti care transportau trupe şi armament în Kosovo, folosind ca pretext o încălcare cu câteva zeci de minute a Protocolului convenit de generalul Constantin Degeratu, şeful Statului Major al Armatei române cu omologul său rus. Notificarea acestei decizii Ministerului Apărării şi Ministerului de Externe ale Federaţiei Ruse a fost însoţită de ordinul ca aviaţia militară a României să gardeze avionul rus până la ieşirea de pe teritoriul naţional. Autorităţile militare ruse s-au conformat, întorcând din drum următorul avion, care se afla asupra Ucrainei. Câteva săptămâni mai târziu, la Summit-ul Europei Centrale de la Salzburg, primul ministru al Federaţiei Ruse, Serghei Stepaşin, a venit împreună cu delegaţia rusă în apartamentul meu de la hotel, a prezentat, de faţă cu ziariştii români acreditaţi la conferinţă, scuze pentru nerespectarea programului de survol, şi a făcut propuneri pentru dezvoltarea relaţiilor economice dintre Rusia şi România.

Madeleine Albright avea să scrie în memoriile ei că, prin decizia de întrerupere a survolului avioanelor ruseşti, s-a evitat prima confruntare pe teren dintre militarii americani şi cei ruşi, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Liderii Federaţiei Ruse au înţeles probabil mai devreme ceea ce alţii au înţeles mai târziu: tăria garanţiei de securitate oferită de Parteneriatul Strategic cu SUA. În acelaşi timp, cred că a contat evitarea de către România, în timpul mandatului meu prezidenţial, a oricăror poziţii de confruntare cu Rusia, respectul cuvenit unei mari puteri pe care i l-am acordat atât timp cât nu a lezat interesul naţional şi, poate nu în ultimul rând, discreţia de care am dat dovadă de atunci şi până acum. A fost o decizie riscantă, dar în momentul în care mi-am asumat acest risc am avut un gând pe care generalii armatei române l-au înţeles cel mai bine. Timp de secole, trupele ruseşti au trecut prin teritoriile româneşti când au vrut, pe unde au vrut şi au stat cât au vrut. A venit un moment când li s-a spus „nu“ şi au respectat această decizie într-un mod înţelept, care ar fi trebuit să ducă la un nou tip de relaţii, de respect reciproc între România şi Rusia, relaţii pe care Statele Unite le-au încurajat atunci şi chiar mai târziu, în timpul vizitelor preşedintelui Bush la Bucureşti.

În încheierea cuvântului meu, permiteţi-mi să răspund la trei întrebări retorice:

• Ce n-am avut în urmă cu 20 de ani şi ce am câştigat? Am câştigat garantarea securităţii naţionale de către prima putere militară a lumii, a cărei credibilitate se bazează pe apărarea aliaţilor săi de orice agresiune externă.
• Ce am avut şi am pierdut? Am pierdut excepţionala solidaritate naţională creată în timpul procesului de integrare în NATO şi UE. O putem redobândi doar prin angajarea într-un alt mare proiect istoric, pentru România secolului XXI, adaptat noilor realităţi ale lumii globalizate şi ale societăţii cunoaşterii.
• De ce avem nevoie acum? Avem nevoie de câştigarea sentimentului demnităţii naţionale, un sentiment pe care nu îl poate asigura nici preşedintele, nici Guvernul, nici Parlamentul, dacă demnitatea naţională nu este suma respectului de sine şi a respectului faţă de ceilalţi a fiecărui cetăţean al acestei ţări. Numai prin înlocuirea dezbinării actuale vom putea reconstrui ţesutul social grav afectat de criza morală pe care o parcurge societatea românească şi vom putea să ne bucurăm de roadele pe care garantarea siguranţei naţionale şi creşterea economică ni le pot asigura.

(fragment din discursul rostit în Senatul României)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.