“Contextul îmbracă mişcarea, iar istoria, cultura, întâlnirea corpurilor neprevăzute o deturnează de la traiectoria iniţială”.
Aşa îşi caracterizează coregraful Boris Charmatz, “copilul secolului”, cum mai este numit, spectacolul 20 de dansatori ai secolului al XX-lea, care a deschis stagiunea de dans a Operei Garnier.
Prezentată până acum la Muzeul de Artă Modernă de la New York şi la Festivalul Foreign Affairs de la Berlin, la Tate Modern din Londra, la Musée de la Danse, această celebrare a dansului secolului al XX-lea invită acum spectatorii la o plimbare în spaţiile publice ale Palatului Garnier pentru un program care include mari solo-uri ale repertoriului veacului trecut, interpretate de dansatorii companiei. Pentru o panoramă a dansului din această perioadă au fost alese piese ale celor mai mari coregrafi, de la Balete Ruse la voguing, de la Balanchine la Bollywood, de la Noureev la desene animate.
Alexandra Cardinale dansând Bayadera
Hazardul întâlnirilor aduce în faţa spectatorilor numeroşi fauni şi nimfe. Explicabil, dacă ne amintim că anii 1912 şi 1913 au revoluţionat atât fondul, cât şi forma baletului. Au fost anii de naştere ai După-amiezii unui faun şi ai Sărbătorii Primăverii, două piese reluate mereu de la crearea lor până astăzi.
Opera Garnier devine cu acest spectacol un templu al unor icoane adesea dispărute: Cunnigham, Bagouet, Pina Baush, Alain Buffard, dar şi Claude François. Vizitatorul se plimbă printr-un secol şi prin spaţii în care se desfăşoară coregrafii de Pina Bausch, de Merce Cunningham, de Nijinski sau dansul revoluţionar al Isadorei Duncan.
Boris Charmatz a dorit să integreze în acest spectacol o reflecţie asupra cuvântului, a mişcării, a locurilor de dans prin întrebări cum ar fi: “Cum să dansezi într-o bibliotecă? Într-un hol de intrare?”. Şi a răspuns la ele demonstrând cât de bogată şi vie este istoria dansului. Fiecare spectator poate descoperi, la cotitura unui culoar sau a unei scări, un moment special. Este o experienţă inedită, care permite publicului să umble în propriul lui ritm, aşa cum doreşte, în întâmpinarea dansatorilor, care se află peste tot: pe scări, pe culoare, în balcoane, oriunde, dar nu pe scenă. Un spectacol nomad, surprinzător şi emoţionant, în 11 locuri ale Operei.
Dansatorul etoile Benjamin Pech
În capătul scării, Samuel Murez interpretează mişcările dezarticulate ale lui Petruşka, păpuşa rusească, cu gesturile sacadate ale eroilor lui Tex Avery. Ceva mai departe, Julie Martel evoluează pe melodia din Un american la Paris… Cei 20 de dansatori, de la balerinul étoile Benjamin Puech la cei mai tineri care pot fi văzuţi de obicei numai în corpul de balet, execută fiecare 3 sau 4 solouri, de la Nijinski la Merce Cunningham, de la Noureev la Michael Jackson…
În Galeria Oglinzilor, prim balerinul Alessio Carbone interpretează piese de William Forsythe şi Trisha Brown. Pierre Retif se avântă pe muzica lui Berlioz… Stilurile, epocile şi muzica diferiţilor compozitori se întretaie.
Desculţă, excelenta Alexandra Cardinale dansează Bayadera coregrafiată de Noureev sub candelabrul Marelui Foaier.
Muzica pop răsună în Loggia, marele balcon dinspre strada Operei, unde dansează Marion Gautier de Charnacé şi Caroline Osmont, care înlănţuie virtuozitatea marilor Nijinski sau Valesca Gert cu stiluri de dans mult mai contemporane cum sunt cele Voguing sau Krump, venite din ghetouri.
Evident, nu pot fi omişi Benjamin Puech în Spectrul Trandafirului de Michel Fokine, sau Juliette Gernez într-o versiune feminină a După-amiezii unui faun ori Pascal Aubin în Cabaret.
Caroline Osmont, dansând hip hop în loggia
Este o adevărată istorie a dansului, cu câteva ocoluri prin cultura pop sau cinema.
Cu câteva cuvinte, fiecare dansator îşi prezintă “citatul” coregrafic, însemnând câteva minute de Trisha Brown sau de George Balanchine, o mişcare inspirată de voguing sau de o comedie muzicală.
Uneori, numele artistului sau al coregrafului, cum ar fi cel al Pinei Bausch sau cel al Carolinei Bance, care propune un extraordinar fragment din Orphée et Eurydice, impune o distanţă plină de respect publicului.
Este o înlănţuire uimitoare de momente, de la Isadora Duncan, într-o versiune “masculină” a lui Jean-Baptiste Chavignier, la Joséphine Baker, Vaslav Nijinski, William Forsythe şi Jérôme Bel. Din păcate, lipsesc piese ale unor maeştri ca Maurice Béjart sau Roland Petit, din cauza interdicţiei celor care au drepturile de autor.
Boris Charmatz nu inventează nimic, ci numai regizează.
Spectacolul se desfăşoară în diverse spaţii ale Operei
Libertatea de mişcare permite publicului să ia în stăpânire locul, într-o mişcare spontană şi veselă, atât de rar întâlnită la Palatul Garnier.
Obişnuiţii Operei sunt încântaţi să redescopere spaţii adesea uitate, cum ar fi rotonda abonaţilor de la subsol, foaierele laterale…
Şi nu în ultimul rând, publicul este încântat să-i vadă evoluând la numai câţiva paşi de el pe dansatori, să le descopere “secretele”.
Uneori, spectacolul este, totuşi, uşor frustrant pentru că spiritul unui balet sau al unui personaj trebuie imaginat fără poante, fără costume fastuoase, fără decor şi lumini, fără corp de balet. De asemenea, dat fiind că toate evoluţiile balerinilor se desfăşoară în acelaşi timp, în locuri diferite, spectacolul nu poate fi văzut în întregime.
Secvenţele coregrafice sunt scoase din contextul lor
De multe ori însă, dansatorii reuşesc să provoace o trăire mai profundă. Alessio Carbone a ales un costum roz, cum e cel de pe scenă pentru evoluţia sa din marile foaiere luminoase.
Stéphanie Romberg este irezistibilă într-o pantomimă a cunoscutei Fée Carabosse, zâna rea, urâtă, bătrână şi cocoşată din basmul lui Charles Perrault, implicând publicul. Unii interpreţi ies din repertoriu pentru ceva mai personal, ca Hugo Vigliotti, care propune o serie de impovizaţii în Salonul Oglinzilor sau Samuel Murez, care face publicul să râdă reluând posturi din desenele animate pe Scara cea mare, ori Caroline Osmont, care îi seduce pe cei tineri dansând în stil voguing.
Ideea de a “face să danseze arhivele” l-a sedus şi pe Jean Vilar. Dorinţa de a arăta paşii care au format dansul secolul al XX-ea, scoţându-i din contextul lor. Ideea lui Charmatz aminteşte cumva de Sans Titre de Sehgal, în care datele-cheie ale secolului al XX-lea se contopeau în corpurile nude a doi dansatori. Sans titre se numea şi 20 de minute pentru secolul XX şi referinţa este destul de clară, dat fiind că era interpretat de Frank Willens şi Boris Charmatz.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.