60 de ani fără Iuliu Maniu – o necesară comemorare

La data de 5 februarie 1953, ora 09.00, Oficiul de Stare Civilă al Sfatului Popular al oraşului Sighet, regiunea Baia Mare, emitea “Actul de moarte “ al lui Iuliu Maniu, “fără ocupaţie”, fiul lui Ioan şi Clara, născut în comuna Şimlău [n.n. satul Bădăcin], raionul şi regiunea Oradea, la 8 ianuarie 1873.

Sfârşirea vieţii lui Maniu s-a petrecut în Penitenciarul Deţinuţilor Politici de la Sighet, unde nu a avut parte de mormânt şi cruce, fiind înhumat într-o groapă comună.

Împlinirea la 8 ianuarie a.c. a 140 de ani de la naşterea omului politic reprezentativ, luptător de seamăîn slujba idealului naţional al românilor din Transilvania şi, în acelaşi timp, unul dintre oamenii politici care au dominat viaţa politică dintre cele două războaie mondiale, a trecut aproape neobservată. Doar la Zalău, “Magazinul Sălăjean” a publicat o evocare semnată de dr. Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, preluatăşi de câteva site-uri modest accesate.

Numărul de ani care marchează atât naşterea, cât şi trecerea la veşnicie a lui Iuliu Maniu ar fi îndreptăţit la mult mai multă „aducere aminte” şi la o cât mai dreaptă reflecţie şi judecată asupra luminilor şi umbrelor personalităţii sale publice, atât de profund implicată în istoria României din prima jumătate a secolului trecut. Nu a fost să fie, iar faptul în sine spune mult despre cei de la care ne aşteptăm să fie promotorii evenimentelor de aniversare şi comemorare.

Personalitatea şi planurile complexe ale activităţii politice ale lui Iuliu Maniu nu sunt uşor de abordat.

Deşi a avut un rol însemnat în unirea Tranilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României, nu a luat parte la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria de la Alba Iulia. Motivul a fost că Biserica Ortodoxă a monopolizat evenimentul, Maniu considerând aceasta ca o ofensă adusă Bisericii Greco-Catolice Unite, care, la rândul ei, a avut un rol important, în condiţiile date, la prezervarea identităţii naţionale a românilor din Imperiul Habsburgic şi, ulterior, din Austro-Ungaria.

Între 2 decembrie1918 şi 4 aprilie 1920 a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată şi funcţia de ministru de Interne. După dizolvarea Consiliului Dirigent de către Guvernul Alexandru Averescu (2), relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit.

A fost un adversar declarat al „centralismului şi autoritarimului” brătienist şi al Constituţiei din 1923, împotriva căreia a votat.

Apoi, opoziţia sa ferventă faţă de regimurile politice interbelice a fost permanentă şi ireductibilă.

În 1937, când a derutat alegătorii prin încheierea Pactului de neagresiune electorală cu Corneliu Zelea Codreanu, la care au aderat, împotriva gurvenului Tătărescu, Gheorge Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar, Iuliu Maniu declara: „Domnul Codreanu este convins ca şi mine că, fără a respecta regulile de corectitudine în viaţa publică şi particulară şi fără a ţine seama de morala creştină, ne se poate asigura dăinuirea unei naţiuni şi că părăsirea acestei morale ar însemna şi pentru poporul nostru ceea ce a însemnat şi pentru alte popoare din trecut: distrugerea şi pierirea”. Între consecinţele acestui pact a fost şi criza guvernării, care a deschis calea dictaturii carliste.

Având legături cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon şi a frontierelor româno-ungare, la un moment dat s-a spus că „vrea să-şi ia unirea înapoi”. Nu era adevărat. Pentru Maniu, fruntariile ţării erau sfinte. El avea o problema cu atitudinile şi gesturile unor politicieni faţă de Transilvania.

În dimineaţa zilei de 23 august 1944 a intrat în posesia conţinutului telegramei de la Stockholm, mult aşteptată de mareşalul Antonescu. Mareşalului nu i s-a dat telegrama, iar Maniu nu a mai fost de găsit până în ziua următoare…

Mai trebuie spus că, în 22 august, mareşalul s-a văzut cu Maniu la Snagov şi l-a informat despre intenţia de a încheia armistiţiul propus sovieticilor în aprilie, via Stockholm. I-a cerut ca, împreună cu Gheorghe Brătianu, să-şi asume alături de el, ca şefi ai principalelor partide, responsabilitatea politică a armistiţiului. Mareşalul a fost refuzat.

Supervizor al reţelei autohtone a „Intelligence Service”-lui, care acţiona în România în perioada celui de al Doilea Război Mondial, ulterior a fost acuzat şi judecat, între altele, şi ca agent al imperialismului american şi al spionajului britanic. Ca o ironie a soartei, dovezi în sprijinul acuzatorilor au venit şi din interiorul legaţiilor americană şi britanică la Bucureşti. În acest sens, Corneliu Coposu ne-a lăsat mărturiile sale, în concordanţă cu documentele oficiale. Maniu a „lucrat” cu britanicii cu ştiinţa mareşalului Antonescu şi punându-se de acord, în unele privinte, cu directorul SSI, Eugen Cristescu, care-i asigura acoperirea şi protecţia faţă de curiozităţile agresive ale serviciilor secrete germane. Prudent, când britanicii i-au cerut un angajament riscant, respectiv organizarea unei revolte a Transilvanei faţă de regimul antonescian, finanţata cu cca. 90 milioane lei, Iuliu Maniu, ştiind că un prim-ministru nu semnează mandate pentru comploturi antistatale, a dorit să primească un act oficial cu semnătura olografă a lui Winston Churchill. Cum ceruse imposibilul, a ieşit elegant din situaţie.

Meritele anterioare mai vechi ale lui Iuliu Maniu par a fi pălit în faţa elementelor dubitative mai noi. Este o consecinţă a rivalităţilor şi disputelor politice care, şi ele, i-au umplut viaţa.

Este în sarcina istoriei să-l aşeze pe Iuliu Maniu la locul pe care îl merită în istoria neamului său.

La acest moment de comerorare, ce poate fi mai potrivit pentru a-i readuce amintirea printre noi decât evocarea luminoasă făcută, în 1957, de către Alexandru Cretzeanu, aflat in exil la Londra, pe care o reproducem din „The Lost Opportunity”, London, 1957, traducere de Mioara Chesu:

„Maniu venea des la Buftea şi acolo am ajuns să-l cunosc bine, având privilegiul să-mi acorde, treptat, încrederea. Imaginea copleşitoare pe care ţi-o lăsa Maniu era de rigiditate. Felul de a vorbi, de a se mişca, de a se relaxa era, fără niciun compromis, rigid. Nu l-am văzut niciodată stând relaxat într-un fotoliu; totdeauna el stătea drept ca un vătrai, pe cel mai inconfortabil scaun pe care putea să-l găsească.

Faţa sa frumoasă şi virilă părea dăltuită dintr-un lemn tare, iar limpezimea glacială a ocilor lui sporea efectul rece şi distant. Nu l-am auzit niciodată ridicând vocea. Mai mult, niciodată nu am sesizat vreun gest de aprobare sau dezaprobare, nici cea mai mică schimbare de expresie a feţei. Asculta cu o politeţe răbdătoare tot ceea ce avea de spus interlocutorul său, fără a-l întrerupe. După ce îl asculta, îşi spunea părerea în câteva propoziţiuni scurte. Tot ce spunea avea o logică fără fisuri, iar uneori, în câteva cuvinte şi întotdeauna cu cea mai mare amabilitate, distrugea unele teze cu care nu era de acord.

Rigiditatea exterioară corespundea severităţii morale a vechiului om de stat. Maniu avea o tărie ireductubilă, o forţă de caracter care putea să-l facă unul dintre oamenii cei mai perseverenţi.

Întreaga sa viaţă era concentrată în iubirea de ţară şi în încrederea de nezdruncinat în principiile democratice.

Timp de peste 20 de ani a condus lupta împotriva dominaţiei ungare în Transilvania. Apoi, după Primul Război Mondial şi încheierea păcii, el s-a opus constant regimului autoritar al lui Ionel Brătianu, celui următor, dictatorial, al lui Carol şi, în sfârşit, celui al lui Antonescu.

S-a împotrivit cu îndârjire nedreptăţii, a ignorat insultele şi ameninţările şi a dispreţuit onorurile şi puterea. Decât să accepte compromisuri şi să se abată de la principiile sale, el a abandonat de două ori guvernarea în perioada lui Carol al II-lea. El ar fi putut fi prim-ministru zece ani sau mai mult, dacă ar fi consimţit să arate o oarecare indulgenţă pentru doamna Lupescu.

Maniu a fost idolul prea iubit şi nepus la îndoiala al Transilvaniei pentru mai mult de o generaţie.

Prestigiul şi autoritatea sa s-au răspândit în toată România, până a devenit, în ochii şi mintea întregii naţiuni, simbolul rezistenţei îndelungate împotriva tiraniei străine şi din ţară.

Mintea sa nu concepea odihna sau indiferenţa. O absenţă leneşă era fără înteles pentru el; ceea ce căuta el era lupta pentru triumful unei idei”.

În anul 1986, cu prilejul împlinirii a 33 de ani de părăsirea acestei lumi de către Iuliu Maniu, un grup de tineri din Bădăcin a cântat, în premieră şi în mare taină, „Imnul lui Iuliu Maniu”, pe versurile „poetului” local Pop Ioan :” Îl simt cum mai vine/ Mai vine pe acasă,/ Îl vad cum se aşază/ Cu satul la masă,/ Şi-şi varsă durerea/ Sădind-o în noi/ Generaţii ca mine,/ Ca tine, ca voi./ Refren: Să cântăm despre Iuliu/ Despre „Sfinx” să cântăm,/ Toata lacrima noastră/ Pentru el s-o vărsăm. (…)”.

Dincolo de orice controverse, care sunt pe măsura staturii omului politic, Iuliu Maniu este parte a istoriei României, iar memoria sa trebuie păstrată vie în conştiinţa noastră, ca îndreptar de axiologie politică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Aurel I. Rogojan 247 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.