70 de ani de la primul guvern pro-comunist

Pe 6 martie 1945 începea efectiv cea mai neagră perioadă pentru România şi pentru români. Un obicei utilizat şi azi: partide satelit şi grupări trădătoare în primul guvern pro-comunist.

Structura guvernului Groza I

În urmă cu 70 de ani, pe 6 martie 1945 începea comunizarea efectivă a României. Se instala guvernul Petru Groza, care a fost primul guvern controlat în totalitate de către comunişti. Pentru a masca faptul că noul executiv era unul comunist, şi pentru a „anestezia” eventualele voci critice din Occident, acest guvern a fost prezentat ca fiind unul de „largă concentrare democratică”. O expresie pur propagandistică, dar care a ţinut în epocă, mai ales că unii dintre membrii cabinetului aveau un trecut necomunist. Primul guvern Groza era format din formaţiuni politice grupate în FND (Frontul Naţional Democrat): PCdR – Partidul Comunist din România, PSD – Partidul Social Democrat (în fapt aripa „roşie” a social democraţilor), FP – Frontul Plugarilor (un satelit al PCdR), UP – Uniunea Patrioţilor (un satelit al PCdR), UPD – Uniunea Preoţilor Democraţi (un satelit al PCdR din zona bisericii), PNL-Tătărăscu (grupare dizidentă a PNL favorabilă comuniştilor), PNŢ-Alexandrescu (grupare dizidentă a PNŢ, favorabilă comuniştilor).

Lista primului cabinet Groza

Dr. Petru Groza (preşedintele Consiliului de Miniştri – FP)

Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei – PCdR)

Teohari Georgescu (ministru de Interne – PCdR)

Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicaţiilor – PCdR)

Gheorghe Nicolau (ministrul Asistenţei şi Asigurărilor Sociale – PCdR)

Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii şi Domeniilor – FP)

Mihai Ralea (ministrul Artelor – FP)

Petre Constantinescu-Iaşi (ministrul Propagandei – UP)

Dumitru Bagdasar (ministrul Sănătăţii – UP)

Preot Constantin Burducea (ministrul Cultelor – UPD)

Ştefan Voitec (ministrul Educaţiei Naţionale – PSD)

Lothar Rădăceanu (ministrul Muncii – PSD)

Tudor Ionescu (ministrul Minelor şi Petrolului – PSD)

Gheorghe Tătărăscu (vicepreşedinte şi ministru de Externe – PNL Tătărăscu)

Petru Bejan (ministrul Comerţului – PNL Tătărăscu)

Dumitru Alimănişteanu (ministrul de Finanţe – PNL Tătărăscu)

Anton Alexandrescu (ministru al Cooperaţiei – PNŢ Alexandrescu)

gen. C. Vasiliu-Răşcanu (ministru de Război – independent).

Cum s-a ajuns la primul guvern pro-comunist

(sursa: o sinteză a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc)

Pe 24 februarie 1945, “Scânteia” publicase pe prima pagină un manifest prin care îndemna populaţia Capitalei şi pe locuitorii din Ilfov să ia parte la o manifestaţie organizată de Frontul Naţional Democrat în Piaţa Naţiunii din Capitală – a doua zi, la ora 14:00. Manifestul era reluat în paginile oficiosului PCdR şi în dimineaţa zilei următoare. După prânz, Piaţa Naţiunii era invadată de mulţimi. Comuniştii aveau să anunţe ulterior că la meeting-ul pe care-l organizaseră participaseră 600.000 de oameni. Cifra este, fără îndoială, exagerată. Însă acest aspect este cel mai puţin important. Ceea ce contează e ce a urmat în acea după-amiază fatidică (…) La Bucureşti, după încheierea meeting-ului din Piaţa Naţiunii, demonstranţii au pornit pe Calea Victoriei către Piaţa Palatului Regal. Ce s-a întâmplat acolo e greu de reconstituit. Versiunile diferă. Cert este că la sfârşitul zilei bilanţul a fost unul sumbru: patru morți şi douăzeci şi şapte de răniţi. Presa comunistă a acuzat vehement autorităţile – guvernul Rădescu şi Armata care, la ordinul lui Rădescu, ar fi deschis focul asupra manifestanţilor. Anchetele magistraţilor militari nu au putut elucida acest caz, insistând însă asupra faptului că soldaţii nu fuseseră cei care au deschis focul. Una dintre versiunile plauzibile, deşi nedovedită, ar fi că întreaga chestiune nu ar fi fost altceva decât o diversiune pusă la cale de PCdR. Dovezile păreau să indice că locaţiile de unde s-a tras asupra manifestanţilor erau blocurile din jurul Pieţei – Ilfov, Boteanu, Generală şi Wilson.

Pe 27 februarie ajungea la Bucureşti un emisar al Uniunii Sovietice, comisarul adjunct pentru afaceri externe, Andrei I. Vîşinski. În aceeaşi seară, el este primit în audienţă de M.S. Regele. Misiunea lui Vîşinski la Bucureşti avea un scop precis – restabilirea „ordinii” în România. Pentru Uniunea Sovietică asta presupunea demiterea guvernului Rădescu şi instalarea unui nou guvern, în care să se regăsească reprezentanţi ai partidelor democratice.

Regele a evitat să ia o decizie în acest sens, căutând să găsească o soluţie proprie de soluţionare a crizei politice. Doar că Uniunea Sovietică nu mai avea timp de pierdut cu „problemele” din România. Astfel că Vîşinski a cerut o nouă audienţă la Rege, la mai puţin de 24 de ore de la prima întrevedere. De data aceasta, nici tonul şi nici atitudinea comisarului adjunct pentru afaceri externe al Uniunii Sovietice nu au mai fost protocolare. Într-o manieră cu totul neadecvată, Vîşinski a dat un ultimatum Regelui, cerându-i ca „problema” guvernului Rădescu să fie rezolvată încă din seara respectivă. Fără a avea soluţii în faţa cererilor ultimative ale sovieticilor, Regele a consimţit la înlocuirea guvernului. Nicolae Rădescu şi-a depus demisia în seara zilei de 28 februarie.

Vîşinski a ordonat, Puterile Aliate nu au reacţionat

Însă demisia nu reprezenta decât rezolvarea numai pe jumătate a chestiunii. Regele trebuia să încredinţeze cuiva misiunea de formare a noului executiv. Zvonurile nu au întârziat să apară. Cele mai vehiculate variante ale presei îi desemnau pe dr. Nicolae Lupu, pe prinţul Barbu Ştirbey sau pe gen. Gh. Avramescu ca potenţiali preşedinţi ai Consiliului de Miniştri. Exista câte un dram de adevăr în cazul fiecăruia dintre ei. Se pare că primul abordat a fost dr. Nicolae Lupu, care ar fi fost îndemnat chiar şi de către Ana Pauker să accepte oferta Regelui. Lupu a refuzat însă nominalizarea sa. Să fi fost un calcul politic? Sursele ne „spun” că motivaţia sa ar fi avut la bază „algoritmul” următorului executiv, pe care l-a considerat ca fiind nemulţumitor pentru PNŢ. Nici soluţia Gheorghe Avramescu, despre care au vorbit ziarele vremii, nu era una fantezistă. Ba chiar avea sens în contextul guvernelor precedente, încredinţate unor militari de carieră. În fine, şi prinţul Barbu Ştirbey a fost „în cărţi” pentru preşedinţia Consiliului de Miniştri – o soluţie care a fost acceptată atât de liberali, cât şi de ţărănişti. Barbu Ştirbey ar fi purtat negocieri şi consultări prealabile cu toate partidele, renunţând însă la mandat după ce nu a reuşit să îşi asigure colaborarea FND-ului.

Tentativele nereuşite de a încredinţa formarea executivului unei figuri importante a vieţii politice româneşti nu au fost pe placul sovieticilor. În acest context, are loc o a treia audienţă a lui Vîşinski la Rege – în seara zilei de 1 martie. În cadrul acesteia, Vîşinski a sugerat o variantă despre care ar fi spus că este pe placul conducerii Uniunii Sovietice – dr. Petru Groza, liderul unui partid neînsemnat, Frontul Plugarilor.

În data de 2 martie, Regele a primit în audienţă pe cei mai importanţi lideri ai vieţii politice, căutând să găsească o soluţie. De fapt, el aştepta şi o reacţie din partea celorlalţi aliaţi – Statele Unite şi Marea Britanie. O reacţie care nu a avea să ajungă la Bucureşti. Drept pentru care reprezentanţii acestor puteri la Bucureşti i-au sugerat şi ei Regelui să accepte propunerea sovieticilor, cu condiţia ca Petru Groza să formeze un guvern echilibrat.

În aceste condiţii, în seara zilei de 2 martie, Regele Mihai I l-a desemnat pe Petru Groza noul prim-ministru, trasându-i acestuia misiunea de a forma noul executiv. Groza a început negocierile cu partidele politice încă din noaptea aceea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.