Eram acasă la părinţii primului meu iubit. Tatăl era istoric militar şi mama era profesoară de franceză la o şcoală din Tunbridge Wells, Kent, o femeie incredibil de intelectuală mai ales pentru Marea Britanie, cu mult peste cerinţele şi nivelul slujbei ei. Era epoca guvernului Margaret Thatcher şi vorbeam de politică, când deodată mama iubitului a spus ceva de "evrei răi".

În engleză a spus "the nasty Jews who are in the government", adica evreii răi care fac parte din guvernul britanic. Am fost profund şocată. Faptul că şi acum îmi aduc aminte de această clipă şi ce am simţit îmi arată cât de semnificativă a fost. Cred că şocul era şi mai mare pentru că vorbeam cu oameni inteligenţi,
nu cu nişte oameni ignoranţi care nu aveau de unde să ştie istorie. Ştiam instinctiv că spunea ceva greşit şi rău.

În acel moment nu aveam multe informaţii despre Holocaust. Nu am învăţat nimic
la şcoală, deoarece nu se preda despre Holocaust atunci. Am înţeles că în ziua de azi istoria Holocaustului se învaţă în şcolile englezeşti. De fapt tot ce ştiam era de la mama mea, care a fost evacuată din Londra în timpul bombardamentelor nemţeşti asupra Londrei, cunoscute ca "The Blitz". Ea mi-a spus că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au început să apară fel şi fel de poveşti îngrozitoare despre ce le făceau Hitler şi aliaţii săi evreilor care erau trimişi în lagăre precum Auschwitz şi Bergen-Belsen, unde au murit de foame, frig şi gazaţi. Mama mi-a spus că nimănui nu i-a venit să creadă ce se şoptea prin Londra, căci era prea îngrozitor şi părea de necrezut.

Dupa război s-a aflat adevărul tragic şi lumea (măcar o parte) a rămas profund şocată de inumanitatea care s-a petrecut în al Doilea Război Mondial. Mama avea o prietenă care era evreică, adoptată de o familie britanică din Rusia, şi ea a învăţat-o mai multe pe mama despre istoria evreilor din Europa. Eu mă jucam cu fiica ei, o fată foarte populară, cu un păr negru cârlionţat şi ochii verzi, de o credeam Alba-ca-Zăpadă. Am rămas foarte bune prietene şi mai târziu când am revăzut-o, după ani, am exclamat: "Jane, arăţi sută la sută evreică". A râs şi nu s-a supărat pe mine.

Eu nu intenţionez să intru aici în trecutul României sau al altei ţări pentru că nu sunt istoric şi nu este acesta rostul comentariului. România şi-a asumat propria istorie când a adoptat raportul Holocaustului în 2006, un document semnat de doi preşedinţi, Ion Iliescu şi Traian Băsescu.

Anglia nu a fost ocupată de Germania, dar, în acelaşi timp, Anglia este o ţară unde unele persoane au o atitudine antisemită şi pot spune că există o tradiţie culturală şi istorică pro-Palestiniana acolo. Ştiu că antisemitismul este profund greşit şi periculos, ca şi orice formă de ură împotriva unei rasei sau a unui grup etnic, fie că această ură este direcţionată împotriva poporului armean sau împotriva etniei
rome. Mai ales în timpurile de grea încercare economică, tendinţa de a blama grupuri etnice creşte pretutindeni. Aşa ne-a învăţat istoria.

Important este pentru noi să ştim istoria noastră, a noastră şi a continentului.
Niciun trecut al unei ţări nu este alb sau negru. Au fost evrei şi ţigani salvaţi în ţări ca România, Polonia, Ungaria. Adică au fost acte de umanitate oriunde sunt oameni. Cred că filmul "Lista lui Schindler" ilustrează caracterul
complex şi nuanţat al trecutului. Franţei i-au trebuit 50 de ani să recunoască vinovăţia statului francez faţă de evrei în al Doilea Război Mondial, dar măcar a făcut-o. Acum negarea Holocaustului este o crimă.

Dar până când lumea nu-şi asumă trecutul şi greşelile sale, o societate nu poate merge înainte, nu poate să se împace şi rămâne blocată în trecut şi în tensiune, neîncredere şi dezacord nesănătos. Dacă scriu aceste rânduri în cuvinte simple este pentru că vorbesc despre un adevăr simplu.