După fuga lui din România, în august 1978, fostul general-locotenent de Securitate Ion Mihai Pacepa nu şi-a mai arătat niciodată faţa în public. Sau, cel puţin, fotografii noi ale lui n-au ajuns sub ochii foştilor săi concetăţeni. Chiar şi unii dintre cei care i-au luat interviuri după 1990 nu ştiu dacă era el ori altcineva, întrucât convorbirile s-au dus în limba engleză. Ca urmare, mulţi din ţară au dorit să vadă cum arată azi cel care are aproape 82 de ani şi dacă, ajuns în custodia CIA, şi-a făcut ori nu operaţii estetice.

Zilele trecute, această curiozitate, poate firească, le-a fost satisfăcută, după ce Pacepa a publicat un articol despre afacerea spionilor ruşi arestaţi în SUA şi schimbarea lor cu patru agenţi americani condamnaţi la Moscova, deasupra căruia trona poza unui om cu barbă albă, ce ţine mâna dreptă la bărbie, aducând puţin cu Lenin, al cărui discipol indirect a fost prin anii '50.

Articolul a apărut în revista „The American Spectator" scoasă de Alfred S. Regnery. Să reţinem acest nume întrucât ne vom mai referi la el. În eseul respectiv găsim un Pacepa specialist de primă mână al Războiului Rece pe care l-a slujit cu devotament peste două decenii şi jumătate, pentru ca apoi să-l denunţe cu tărie odată ajuns în Lumea Liberă, pe care o înfiera odinioară. Dincolo de consideraţiile tehnice din articol, care atrag poate un om obişnuit, autorul face uneori afirmaţii care te pot pune pe gânduri când vine vorba despre seriozitatea lor şi felul cum îi tratează el pe cei care citesc revista respectivă. El porneşte de la teza că SUA au greşit în momentul în care au acceptat să facă acel schimb de spioni cu Rusia, întrucât reţeaua respectivă de agenţi ai Moscovei dovedeşte clar, în opinia sa, că Războiul Rece nu s-a terminat.

Teoreticianul spionajului la cel mai înalt nivel, Pacepa, licenţiat la şcoala KGB-ului, scrie că „ofiţerii ilegali ai Kremlinului sunt implantaţi, în mod tradiţional, în ţările inamice pentru a forma acolo o prezenţă alternativă, dacă ar izbucni un război şi ambasadele ar trebui închise. Aceştia au misiunea de a stabili un schelet local al unor guverne promoscovite". Dar, teoria ca teoria, însă ar trebui să lăsăm consideraţiile şi să ne-o imaginăm pe frumoasa şi faimoasa, de acum, Anna Chapman acţionând cu sârg la definitivarea unor structuri autohtone americane care să fie total pro-Kremlin. La fel în cazul celorlalţi agenţi, în special al celor care vorbeau cu acel inimitabil accent rus ori îşi păstraseră numele de acasă. „Agenţi cameleoni", spune despre ei Pacepa, care apoi ne explică ce fac ei şi cum le reuşesc misiunile.

În ce-l priveşte pe editorul revistei „The American Spectator", Alfred S. Regnery, să reţinem că este una şi aceeaşi persoană cu patronul Editurii „Regnery", aflată în ograda CIA, editura la care, în 1987, a apărut cartea „Orizonturi roşii", semnată de Ion Mihai Pacepa, după ce fusese cosmetizată în saloanele Agenţiei.

Pacepa (n. 28 octombrie 1928) a studiat la Facultatea de Chimie Industrială din Capitală, fiind încadrat în Securitate înainte de absolvire, luându-şi diploma de licenţă abia după patru ani. A ajuns în spionajul extern, iar între 1956 şi 1960 a fost adjunctul şefului misiunii ţării noastre din Germania Federală şi şef al rezidenţei de spionaj a României din această ţară. În aprilie 1966, la 38 de ani, avea deja gradul de colonel când a fost numit adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe, funcţie pe care a ocupat-o până în aprilie 1972. În 1967 a fost avansat în grad, devenind general-maior.

Din aprilie 1972 şi până pe 24 iulie 1978, când a fugit din ţară, el a fost consilierul lui Nicolae Ceauşescu pentru probleme de securitate naţională şi dezvoltare tehnologică, având concomitent şi funcţia de prim-adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe, şi cea de secretar de stat în Consiliul Securităţii Statului din MAI. În august 1974 a fost avansat la gradul de general-locotenent. Pe 24 iulie 1978 a plecat în RFG cu o misiune oficială, prilej cu care a cerut azil politic în SUA, unde a ajuns patru zile mai târziu cu un avion special trimis de preşedintele Carter. În septembrie 1978, autorităţile comuniste de la Bucureşti l-au condamnat la moarte în contumacie pentru crimă de înaltă trădare.

În iulie 1999, Curtea Supremă a României a anulat condamnarea la moarte, i s-a redat gradul de general-locotenent de Securitate pe care-l avea în 1978 şi i s-au restituit bunurile ce i-au fost confiscate.