M-am născut în Banat, pe malul românesc al Dunării.

În comuna mea natală, Pojejena, pe lângă sârbii majoritari, trăiau și trăiesc români, pemi (cehi), unguri, nemți și câțiva țigani. Ne jucam împreună, mergeam la școală împreună, sărbătoream împreună. Niciodată nimeni nu s-a simțit discriminat.

Odată ajuns la Bucureşti, la sfârșitul anului 2003, am observat că există o anumită tensiune cu privire la drepturile minorităților. Știu că abordând acest subiect, în calitatea mea de minoritar, pot fi acuzat de subiectivism. Și totuși, consider că nu e bine să lăsăm această marotă să revină la suprafață ori de câte ori cineva dorește să o folosească pentru a distrage atenția de la problemele cu adevărat importante ale societății noastre.

Nu am pretenția că voi reuși în câteva rânduri să luminez pe cineva, doar încerc un exercițiu de gândire laterală.

De curând s-a stârnit o nouă polemică cu privire la legea învățământului în limbile "naționalităților conlocuitoare". Ca să fiu mai precis, minoritatea maghiară e cea care "deranjează" pentru că își dorește ca în școlile cu predare în limba maghiară istoria și geografia României să fie în ungurește.

De la bun început vreau să spun mi se pare normală obligativitatea învățării limbii oficiale a statului în toate școlile din țara respectivă. Însă trebuie să ținem cont și de faptul că peste 10% din populația României (cam cât are Bucureștiul) nu este de naționalitate română. Iar acești cetățeni, care plătesc taxe și impozite statului român, au și ei dreptul de a-și păstra cultura, obiceiurile și limba maternă. Nu cred în abordările de genul: dacă sunt de partea noastră a graniței, trebuie să facă cum vrem noi, majoritatea. Granițele se schimbă mereu, există cazuri în care oamenii se nasc într-o țară, trăiesc în alta și mor în cu totul alta, fără ca măcar să fi părăsit o dată satul natal. Prin urmare, nu trebuie să privim argumentul teritorial ca pe o axiomă.

Fiecare popor trebuie să aibă grijă de oamenii săi, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. De aceea, acordarea cetățeniei ungurilor din Transilvania nu mi se pare o problemă pentru România, cum n-ar trebui să fie nici acordarea cetățeniei române pentru românii din afara granițelor României. Evident, cetățenii care aparțin unei minorități au obligația, în primul rând cea morală, să fie loiali țării în care trăiesc.

Am fost întrebat, acum câțiva ani, de un prieten, român, ce țară iubesc mai mult, România sau Serbia. Înainte de răspuns vreau să spun că întreabrea mi se pare una de felul pe cine iubești mai mult - pe mama sau pe tata.

Cei din diasporă își iubesc țara mamă mai mult ca pe o chestiune spirituală, nu o văd ca un teritoriu îngrădit cu sârmă ghimpată, păzit de grăniceri înarmați până-n dinți și vameși la porți. Țara mamă e mai mult o stare de spirit și mai puțin o chestiune materială. Nu mă refer doar la minoritarii din România, ci și la românii din Ucraina, Bulgaria, Ungaria sau Serbia sau la oricare alt minoritar aflat în orice altă țară din lume. Nu putem cere oamenilor să renunțe la ceea ce sunt - la istoria, cultura și limba lor - doar pentru a fi ceea ce am vrea noi să fie.

Revenind la întrebarea prietenului meu român - răspunsul meu a fost: iubesc România din toată inima - este țara în care m-am născut, am crescut, am învățat, m-am căsătorit, trăiesc și, cel mai probabil, voi muri. Serbia, însă, o iubesc din tot sufletul, iar sufletul este nemuritor.

S-ar putea ca răspunsul să fie interpretat ca unul cu o tentă ușor naționalistă, cred, însă, că așa simt toți minoritarii din orice țară a lumii, iar aceasta nu este o crimă. Un om care nu poate înțelege un astfel de răspuns are un handicap și trebuie ajutat.

Pe de altă parte, nu văd de ce ar fi România mai mult țara unui om născut în România, dar care trăiește, să spunem, în Germania de zeci de ani și îi este rușine să recunoască că este român, decât a unui medic, cetațean român de origine arabă, care salvează viețile pacienților români?

Jucând cartea șovinismului nu facem altceva decât să dăm apă la moară extremiștilor din ambele tabere. Consecințele unui astfel de comportament se pot vedea la sud de Dunăre. Fosta Iugoslavie a reușit sinistra performanță ca în doar 10 ani de război fratricid, alimentat de un ultranaționalism bolnav, să-și ducă propriii cetățeni - indiferent că e vorba de sârbi, croați, macedoneni, muntenegreni, bosniaci - din belșug în mizerie. În loc să fie printre cele mai înfloritoare economii ale Europei, popoarele din fosta Iugoslavie (cu mici excepții, Slovenia) se zbat într-o mediocritate cruntă.

Așadar, respectul și toleranța venite din ambele direcții ar fi, în primul rând, o dovadă de normalitate, dar și de inteligență politică. De asemenea, ar fi un bun început în lupta împotriva unor prejudecăți ce alimentează o ură șovină care la rândul ei poate degenera în exprimări regretabile de ambele părți.

À propos, știți cum se traduce titlul articolului? Trăiască România, țara noastră!