Manuscrisele lui Kafka, la lumina zilei

Din întunericul seifurilor băncii elveţiene UBS vor fi scoase la lumina zilei manuscrise şi desene ale autorului cărţii "Procesul", în cadrul unui litigiu judiciar ce opune moştenitorii acestor documente autorităţilor israeliene, a anunţat vineri presa elveţiană.

Luni vor fi deschise patru compartimente dintr-un seif al băncii UBS de la Zürich, în care se află, depuse în urmă cu mai mult de cincizeci de ani, manuscrise şi desene ale lui Franz Kafka, precizează jurnalul "Neue Zürcher Zeitung".

Banca elveţiană, contactată de AFP, a refuzat orice comentariu, ea nedivulgând informaţii "privind activitatea clienţilor", conform purtătorului de cuvânt.

Deschiderea seifurilor de la Zürich intervine după o acţiune similară în două bănci din Tel Aviv, la ordinul unui tribunal israelian, subliniază "Neue Zürcher Zeitung".

Itta Shedletzky, profesor de literatură, va fi prima persoană care are acces la aceste documente şi va întocmi inventarul.

Născut în 1883 la Praga, pe atunci Imperiul Austro-Ungar, Kafka l-a însărcinat pe prietenul sau Max Brod să-i ardă opera după moarte.

Franz Kafka a decedat în urma unei tuberculoze, în 1924, în Austria.

Încălcând promisiunea făcută prietenului, Max Brod, care va emigra în Israel, la Tel Aviv, in 1939, pentru a scăpa de nazism, publică textele lui Franz Kafka.

În 1945 o va numi ca succesor pe secretara sa, Esther Hoffe. Aceasta va depune manuscrisele în seiful unei bănci elveţiene, in 1956, lăsându-le moştenire fiicelor sale. Care, la moartea mamei lor, survenită în urmă cu trei ani (2007), cer autorităţilor israeliene să le reconfirme moştenirea.

Astfel că la Tel Aviv se află în curs un proces pentru a se stabili dacă moştenitorii au sau nu libertatea de a dispune de această succesiune.

În acelaşi timp, Biblioteca Naţionala a Israelului, din Ierusalim, a sesizat ocazia pentru a încerca, după mărturia directorului său, Shmouel Har - Noi, să "recupereze manuscrisele lui Kafka".

Accesări: 3089

Diana Nedelcu
Publicat Sâmbãtã, 17 iulie 2010

Voteaza articolul

+9
9 Voturi

Alte articole scrise de Diana Nedelcu:

Alte articole din categorie:

► Mari concerte, spectacole de dans şi operă, defileuri de modă

► Happy Birthday, Valentino!

► Femeia care incendia scena

► Festival de artă, cultură şi teologie la Paris şi Limours

► Arhitecturi singulare pentru un artist singular

Comentarii

Ok 20:24:50, 28 Jul 2010 3
Frumoasa istorisire.E cu talc, e ok!	0

prima 17:35:41, 27 Jul 2010 2
Frumoasa ideie,echilibrul intre bine si rau,cred in asta .Povestire frumoasa care imbraca aceasta ideie,scrisa sub o forma atractiva si interesanta.Aveti talent,succes in viitor!!!!!!!!!!	0

Ştefan Lucian MUREŞANU 09:53:41, 24 Jul 2010 1
„Aminteşte-ţi că vei muri” Am alergat o viaţă după toate neîmplinirile şi răutăţile celor care, parcă scrişi, au fost a-mi urmări paşii. Îi simţeam în spatele meu şi respiraţia lor îmi intoxica aerul pe care nevoit îl inspiram. Eram falşi unul faţă de celălalt şi asta o ştiam, este o impresie că avem prieteni, de fapt fiecare se zbate ca oricare necuvântătoare pentru a exista şi a-şi atinge ţelul. Este singurul lucru conştient al existenţei noastre. Un suflet înrobit, pătat, supus excentrismului nostru. Ne place să ne credem superiori şi să ne evaluăm prin nimicnicia noastră excrementele gândirii în faţa altor progenituri umane, ridicându-ne deasupra limitei bunului simţ. În fapt, suntem nişte cantităţi nesemnificative în faţa Universului. Spunând cantitate, mă refer la toată încărcătura materiei cenuşii pe care, într-un timp al existenţei noastre, am acumulat-o pentru a ne infatua, folosind-o pentru mărire, pentru onoruri, pentru o diplomă care să ne aureolizeze. Cine nu are diplomă, în conceptul tuturor, poate fi considerat un nimic, chiar dacă, în situaţii diferite ne depăşesc cu mult, primordial fiind bunul simţ. Să nu ne ascundem după palmele pe care le vrem a ne feri adevărata faţă. Printre degete ne trădează lumina ochilor, care scânteiază în faţa altora, la fel de ascunşi ca şi noi, străfundurile. Şi pentru a fi mai concret în ceea ce am spus mai sus, să trecem la a ne prezenta în diferite ipostaze ale vieţii, pe care cu siguranţă le-aţi trăit şi urmărit aşa cum şi eu, la rândul meu, le-am avut drept experienţe. Urcam treptele intrării unei instituţii de stat. În faţa mea un semen robust, într-un costum de vară, de bună calitate, cu o pălărie cu boruri largi, trecut de şaizeci de ani, se înălţa semeţ pe fiecare treaptă pe care o urca. Era un semn al ignoranţei. Îl priveam pentru că altceva mai bun, în momentele acelea, nu aveam de făcut. La un moment dat am zâmbit când omul a intrat pe uşa clădirii şi doi dintre cei care păzeau s-au aplecat în faţa lui salutându-l slugarnic. Mi-a venit şi mie rândul să intru iar cei doi nici nu m-au băgat în seamă. Am aflat de altfel, ajungând să îl cunosc până în cele din urmă pe insul robust, că era şeful unui departament important al instituţiei. Departamentul la care fusesem trimis să rezolv una dintre cererile pe care Universitatea la care eram consilier, la vremea aceea, mi-o dăduse ca sarcină. După trei sferturi de oră de aşteptări, timp în care secretara foise, intrând şi ieşind însoţită de alţi noi veniţi, cu tot felul de hârtii şi probleme ale instituţiei!!!, am fost primit de domnul în funcţie. M-am prezentat înmânându-i dosarul şi scrisorile senatului universităţii. A răsfoit două dintre revistele suport de curs universitar, a citit sau mai bine spus a trecut cu privirea peste documentele pe care i le adusesem spre documentare, le-a închis şi mi-a spus rece: Nu ştiu, voi încerca să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Vă anunţăm. Am rămas uimit. Un timp pe care l-am pierdut aşteptând să-mi răspundă sec, dezinteresat de ceea ce doream să informăm instituţia respectivă, în ciuda faptului că un set de documente îi fuseseră trimise spre studiu cu o lună înainte. Ridicându-se de pe scaun am înţeles că audienţa luase sfârşit. L-am salutat, părăsind sala. Evident, am apelat la alte foruri, pentru că nu am stat aşteptând la un semen dezinteresat de cultura română, el fiind om de cultură şi, în sfârşit, problema universităţii noastre a fost rezolvată. Anii au trecut. Ironia sorţii. După aproape şapte ani urcam aceleaşi trepte, ale aceleiaşi instituţii. Doamne, era cald, într-o frumoasă zi de sfârşit de iunie. Cineva în spatele meu m-a strigat, m-am întors şi am întrezărit, printre cei care urcau treptele, un trup robust, obosit. Aşteptând pe cea care m-a strigat, am urmărit pe cel ce cu şapte ani în urmă suia zvelt, treptele acestei instituţii. De data acesta cei doi agenţi de la intrare nu îl mai băgară în seamă, erau alţii şi mult mai tineri. Nici măcar nu îl priviră fiind ocupaţi cu un tabel pe care urmau să-l semneze. Am salutat pe cea care mă strigase, am schimbat două vorbe şi ne-am luat la revedere. Grăbit, am urcat treptele urmărindu-l pe cel care cu şapte ani în urmă era „cineva” în această instituţie şi care acum devenise un oarecare, ca toţi ceilalţi solicitanţi. A urcat la etajul unde îşi avusese biroul, cu secretare şi subalterni care roiau în jurul lui şi care acum treceau, poate, pe lângă el, făcându-se că nu-l cunosc, că anii au trecut şi multe s-au schimbat. S-a aşezat pe canapeaua din holul de aşteptare unde se mai aflau încă trei persoane. Într-un timp scurt au mai apărut două persoane, unul tânăr ce nu avea mai mult de treizeci de ani iar celălalt apropiindu-se de cincizeci de ani. Costumele pe care le purtau le evaluau funcţiile cu care sfidau pe toţi cei ce îndrăzneau a se ridica să le stea în cale. Se apropiară de birou şi, când au intrat, sfidând persoana semenului robust care nădăjduia tăcut, bineînţeles că primirea le-a fost pe măsura aşteptărilor. Timpul se scurgea greu. Groaznica aşteptare în zadar. Unul dintre cei care se afla pe canapea zise într-un târziu: Au funcţii să rezolve problemele instituţiilor care au nevoie de mâzgălitura lor, nu de pierdere de timp. Semenul oftă coborându-şi privirea. Oare conştientiza că şi el procedase cândva la fel, ignorându-i pe cei care smeriţi, îngenuncheaţi, veneau la el să îi cerşească o audienţă şi o semnătură, care pe atunci valora foarte mult? Timpul, ce îţi rezervă timpul? Suntem frunze în vânt, figuri trufaşe. Ne distrugem unul pe celălalt neavând remuşcări. Ne batjocorim şi ne umplem cu noroi nepăsându-ne de suferinţele aproapelui nostru şi, după toate acestea ne ascundem ca nişte năpârci, atunci când nu mai avem putere dându-ne victime ale unui sistem pe care cu toţii îl slujim, acela de ignorare şi înfumurare peste măsură. Să nu uităm că murim duhnind a putreziciune. Toţi avem acelaşi sfârşit. După aproape o oră de foiri şi intrări la domnul şef de departament, tânăra secretară se arătă zâmbitoare adresându-se celor care nervoşi aşteptau audienţele: Domnul secretar părăseşte instituţia şi se întoarce peste o oră. Cei prezenţi rămaseră muţi uitându-se unul la celălalt. Semenul s-a ridicat pornind spre treptele care duceau spre ieşirea din instituţie. Cobora agale. Două femei care discutau aprins, cu câte două bibliorafturi în braţe, trecuseră grăbite pe lângă bătrân. Acesta le observă şi parcă vruse să le spună ceva. Se opri însă cele două femei nici nu-l băgară în seamă, discuţia lor era mult mai importantă decât depănarea amintirilor bătrânului pensionar. La vreo câţiva paşi, după ce semenul dăduse colţul treptelor, una se opri din discuţie spunând: Şti cine era? M-am făcut că nici nu-l văd. Un nemernic. N-a mai murit. Cealaltă zâmbi amarnic, completând: Tu, dar eu că i-am fost în directă subordonare. Pentru fiecare există un sfârşit. Nimeni nu stă până la moarte în vârful piramidei. Abia atunci am înţeles că evaluatorii noştri sunt toţi cei cu care zi de zi intrăm în contact. Ne privim, vorbim unul cu celălalt, de multe ori dăm impresia că suntem de acord cu ceea ce face cel cu care convieţuim: familie, colegi de şcoală, de serviciu, colaboratori ocazionali. Cât de falşi suntem. Într-un tren Rapid ascultam istorisirea a două doamne, trecute cu mult peste patruzeci de ani. Înconjurat de patru femei şi un bătrânel nostim, pus pe glume, răsfoiam o revistă. Însă, când povestea de viaţă a aceleia care stătea în dreptul ferestrei, în direcţia opusă mersului trenului, începuse să atragă atenţia, liniştea se aşternu peste întreg compartimentul. Îşi depăna cazul cu voce tare întoarsă spre cea care o asculta şi care se părea a-i fi o cunoştinţă veche, întâlnită după un lung şir de ani de absenteism. Îl relatez ca un episod de viaţă ieşit cu totul din comun şi la care te-ai fi aşteptat să fie subiectul unui roman best seller. Suntem oameni şi avem atâtea de ascuns unul faţă de celălalt, atâtea de reproşat eului nostru pentru tot ceea ce facem de multe ori fără a cugeta. Ce energii malefice ne împing să încălcăm legitatea binelui în favoarea răului. A fost un timp în urmă în care m-am întrebat îndelung de ce există ură? Şi mi-am răspuns după grele experienţe ale vieţii, pentru a se face echilibru între bine şi rău. Nimic nu există fără echilibru, totul este drămuit pentru fiecare dintre noi. Gândurile sunt energii care transformă în materie bucuriile, pedepsele. Le primim după fapte. Ura întunecă, bunătatea luminează. Câtă strâmbăciune şi urâţenie atâta frumuseţe şi bunătate. Echilibrul acesta îl avem de la începuturi, Abel şi Cain. Ura doboară, bunătatea ridică. Am trăit împreună cu el douăzeci şi unu de ani. L-am lăsat să se apropie de mine, de sufletul meu, să-mi pătrundă în inimă şi…, în liniştea care acoperise compartimentul cei prezenţi ridicară sprâncenele ca semn că aşteaptă nerăbdători firul povestirii. Femeia nu avea în faţa ei decât pe cea căreia îi relata cele trăite cu bărbatul pe care, am înţeles mai târziu, o părăsise. Pentru ea, noi, ceilalţi, nici nu existam. Povestirea continua: mi-a distrus cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Bătrânul îşi permise să intervină: sunteţi încă destul de tânără…Se făcu o pauză scurtă după care, privindu-l, femeia continuă: în comparaţie cu vârsta dumneavoastră. La patruzeci şi şapte de ani, nu mai sunt atât de tânără încât să reîncep o căsnicie. Mi-am format tabieturi, curiozităţi ale vârstei, multe s-au schimbat în douăzeci şi unu de ani. Ea de fapt ştia că noi cei prezenţi o ascultăm, cu vrerea sau fără vrerea ei, altfel, discuţia cu partenera de dialog s-ar fi desfăşurat în şoaptă sau pe culoar. Ce aştepta această doamnă de la noi? Se întoarse în vechea poziţie către cea căreia îi vorbea, continuând: Tot ceea ce mi-a revenit mie, după moartea părinţilor mei, a intrat şi în posesia lui. Nimic nu mai era al meu şi am crezut în el. În liniştea lui, de vreo zece ani începuse să-şi pună de-o parte bani, fără să ştiu, să-i prospere firma pe care, de altfel, el nu avea decât puţin băgat în ea, toţi erau ai celor doi parteneri, cu care copilărise şi pe care i-a îndatorat. Unul s-a sinucis iar celălalt a plecat în Canada, trimiţându-i bani pentru deschiderea liniilor de producţie. Îl minţea că a deschis două mici întreprinderi de mobilă, confecţionată din răchită, şi că în curând îi va trimite în Canada prima producţie. Banii şi i-a pus într-o bancă din Occident şi, când a terminat cu mine, a dispărut pentru totdeauna. A girat cu casa fără ştiu eu, a scos bani din bancă, bani rezultaţi din vânzarea caselor părinţilor mei, bani mulţi. Doamna care se afla în dreapta bătrânului, înspre uşă, pe aceeaşi linie de canapele cu mine, în direcţia mersului trenului, ţinu să o întrebe: Nu aveţi copii?, răspunsul sosi imediat: nu. Se purta atât de frumos cu mine încât nu am putut bănui niciodată că în adâncul inimii sale ascundea atâta nimicnicie, atâta făţărnicie. Cu nimic nu s-a dat de gol. Îmi vorbea atât de frumos încât m-a făcut să-i dăruiesc totul, rămânând pe drumuri… Se făcu linişte. Nimeni nu dorea să întrebe nimic. Femeia continuă dar de astă dată privirea ei se îndreptă spre mine, care şedeam vis-a-vis de ea: Poate mă întrebaţi de ce a plecat? Pentru că ura lui faţă de tatăl meu, care avea o funcţie şi care s-a opus căsătoriei noastre, nu a încetat niciodată. Îmi spunea când avea prilejul: „trebuie să sufere şi taică-tu”, după care zâmbea sărutându-mă pe obraz. Eu o luam drept o glumă şi spuneam: nu mai fi rău. El îmi răspundea, râzând: din asta mă hrănesc. Bătrânul întrebă: Şi nu v-aţi dat seama din nimic că e un om malefic? Femeia răspunse: Nu, din nimic. Bătrânul continuă: spuneaţi că tatăl dumneavoastră a avut o funcţie… onorabilă, nu l-a simţit cu nimic? Cum se comporta faţă de el? Femeia lăsă privirea în pământ, pentru prima dată de când începuse povestirea oftă, greu, foarte greu. Îşi ridică privirea fără să ne vadă, continuând: în douăzeci şi unu de ani nu s-au văzut decât de două ori. S-a tot dus pe unde a lucrat să îl ajute în privinţa mea. Lumea îl uitase, se schimbaseră multe. Mi-am lăsat serviciu pentru firma la care credeam că lucrează pentru noi, alergând cu contracte prin ţară şi…în realitate eram un pion de la care a scos toate economiile părinţilor mei. El nu avea familie? Se auzi vocea femeii care o ascultase cu multă atenţie din dreapta bătrânului. Răspunsul sosi: nu, o familie s-ar fi putut să aibă dar despre ea nu mi-a vorbit niciodată. Îmi spunea mereu că este singur pe acest pământ care nu este al lui. Atunci am zâmbit iar ea m-a observat. M-a urmărit cu coada ochiului pe tot parcursul completărilor celorlalţi. Când am simţit oboseala mi-am lăsat capul pe una dintre tetierele scaunului şi am adormit. Tangajul trenului, discuţiile celor care nu mai conteneau m-au trezit după un timp. Mai aveam puţin până la destinaţie aşa că toţi începură să se pregătească de coborâre. Mă întinsesem să-mi iau bagajul când cea cu care se însoţise i se adresă pe numele de familie, un nume care-mi sună destul de cunoscut. M-am întors şi am îndrăznit să o întreb: Sunteţi fiica fostului…de la Departamentul de Stat?... Ea ridică privirea de la bagajele pe care tocmai şi le aşezase pe canapea schiţând un semn de întrebare: L-aţi cunoscut pe tata? I-am răspuns scurt: Da. A mai vrut să spună ceva dar cei din compartiment s-au pus în mişcare înaintând spre coborâre. Pe peron am urmărit-o până când a dispărut în mulţime. Avea acelaşi mers ca al tatălui său şi, acum, după ce aflasem că ea este fiica celui pe care îl cunoscusem, întâmplător, într-o ocazie nefericită, îi vedeam asemănările şi vocea era a şefului aceluia care, în urmă cu ani, mi-a dat o rezoluţie seacă, nu numai mie, ci şi altor petenţi care plecau de la el nemulţumiţi de răspunsurile lui. Câtor oameni le este dat să trăiască astfel de istorii ca cea pe care am trăit-o eu! Lucian-Ştefan MUREŞANU	+1