„O scrisoare pierdută”, în subsolul cu ciuperci

Un subsol mizer, un Tipătescu trezindu-se greu, pe o bancă acoperită cu un preş, la intervenţia unui Ghiţă Pristanda fără uniformă, curăţând de noroi nişte ghete peste rafturile cu ciuperci.

Aşa începe spectacolul cu „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, montat recent de regizorul Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. Un interior aproape underground în care mitocanii lui Nenea Iancu vor evolua îmbrăcaţi în haine ponosite, cu tivurile desfăcute (costumele au fost create de Anca Răduţă), erodate de întâmplările „vieţii” politice.

Alexandru Dabija reuşeşte în propunerea sa regizorală să actualizeze textul lui Caragiale fără să modifice esenţa relaţiilor dintre personaje şi fără o aducere la zi ostentativă sau de suprafaţă.

Ceea ce se modifică este tipul de derizoriu. De la interiorul cu o chiuvetă în perete, lângă care prosopul din primele scene este înlocuit cu o subţire panglică tricoloră în timpul campaniei electorale, uitată acolo şi privită de cei care îşi spală mâinile sau îşi răcoresc capul încins de disputele lipsite, de altfel, de forţă, ca un lucru inutil. Nimic din opulenţa burgheză, în scenografia semnată de Puiu Antemir, niciun fotoliu, niciun bibelou pe care să-l poată subtiliza Ghiţă Pristanda, aşa cum o făcea Ştefan Bănică senior într-o memorabilă montare.

Înţelegerea perfectată sub ochii lui Zoe

Personajele nu mai sunt cele pe care eram obişnuiţi să ni le imaginăm. Mânate de lăcomia politică, sunt stăpânite de bulimie. Aproape toţi încearcă să mănânce ciupecile crescute în subsolul imund, legat de restul lumii printr-un lift care nu vine de nicăieri şi nu pleacă niciunde. Trahanache are întotdeauna un pachet cu mâncare în sertarul biroului. Toţi par într-o continuă tranziţie, purtându-şi bocceluţele la sediul partidului sau în drumurile lor către telegraf sau la adunarea electorală.

Discursurile devin şi ele o probă de minimă rezistenţă faţă de text, semănând foarte mult între ele, indiferent din ce parte vin. „Opoziţia” este practic inexistentă, iar electoratul amorf est format din spectatorii din sală, în care „dăscălimea” este redusă la un singur glas, cel al lui Dan Rădulescu, strigând din când în când „Bravo”, sau parodiind ticul lui Farfuridi: „Fix”. O parte din replicile celebre dispar, accentul căzând pe Caţavencu, care oferă o probă completă de camleonism, de la emoţia şi lacrimile jucate la dansul schiţat împreună cu Cetăţeanul turmentat, evident nu numai de alcool. Confruntarea între grupuri se transformă de fapt în duelul între doi „ameţiţi”. Şi totul continuă până la finalul lipsit de exuberanţa presupusă de victoria politică. Nu mai auzim urale, la ordinul „Muzica!” se aud câteva bătăi de tobă şi fluierăturile anemice ale lui Dandanache, altfel zaharist decât cel din textul lui Caragiale, iar exuberantul Caţavencu adoarme în mijlocul celor de la putere, nici ei foarte entuziasmaţi. Mecanismul funcţionează în gol, cu rotiţele tocite, iar replica lui Zoe „asta nu e cea din urmă cameră” pare să spună, şi prin tonul ei, şi prin reacţia lui Caţavencu, contrariul. Sentimentul final este unul de lehamite generalizată, într-un derizoriul desăvârşit al politicii, în care toţi „jucătorii”, aflaţi parcă în pragul unei reciclări, adorm fără urale.

Două regaluri actoriceşti

Alexandru Dabija contruieşte spectacolul, de fapt, în jurul lui Caţavencu, şi mai puţin în jurul celebrei scisori, care trece în planul al doilea. Iar Marcel Iureş este genial în construirea personajului. Cu un cameleonism incredibil, el este ticălos şi servil, combatant şi eminenţă cenuşie, arogant şi umil. Poziţia corpului, privirea, gesturile, tonul, mecanica relaţiilor cu ceilalţi sunt desăvârşit construite în acest Caţavencu-lichea politică ce pare să nu mai creadă nici el în „machiaverlâcurile” propriilor intrigi.

Stilul de joc este magistral gândit. Actorii aveau în faţă o imensă provocare: inerpretările celebre din trecut. Alexandru Dabija accentuează alte valenţe ale personajelor decât cele tradiţionale. Le schimbă ticurile, comportamentul. Cuceritorul Caţavencu, interpretat remarcabil de Marius Florea Vizante, nu mai este un Don Juan. Zoe, în redarea credibilă a Mihaelei Teleoacă, îşi pierde şi ea, în bună măsură, trasăturile de „damă bună”. Fără scene de disperare, fără dramatice apeluri lacrimogene. O duritate şi un comportament frust înlocuiesc „graţiile” autentice sau jucate cu criza de furie în care ciupercile devin proiectile de care trebuie să se ferească cei din scenă. Farfuridi (Florin Dobrovici) şi Brânzovenescu (Eugen Racoţă), mai schematici decât s-ar fi bănuit că pot fi, îşi poartă fără pasiune bocceluţele şi ambiţiile politice. Venerabilul Trahanache, întrupat cu inedite ticuri de Valentin Teodosiu, cu un mers „dansat”, sugerând decrepitudinea, se dovedeşte însă mai vioi în reacţii decât cel al celebrului dramaturg, iar Dandanache, interpretat de George Mihăiţă, are puseuri de autoritate repede pierdute, lăsând să transpară o duritate pe care cel care a fost „ca tot românul imparţial, cu toate partidele” o va fi avut cândva. Nici Pristanda (Dragoş Huluba) nu face excepţie. Fără uniformă (de altfel, niciunul dintre reprezentanţii „ordinii” nu o poartă), mai curând obraznic, afişează o familiaritate de neconceput cu „stăpânii” săi, rezultat evident al complicităţii.

Cetăţeanul turmentat semnând sentinţa lui Caţavencu îi aduce scrisoarea lui Zoe

Un rol spectaculos face Dorina Chiriac în Cetăţeanul turmentat, pălmuit de prefect, gonit şi apoi „ocrotit” de Caţavencu, preluând asupra lui, prin intermediul cântecelor de pahar, pe versurile inspirate ale poetului Ion Mureşan (muzica Ada Milea) şi o parte a discursului politic naţionalist şi a atmosferei de cârciumă a politicii. Cu o energie debordantă, personajul Dorinei Chiriac devine etalonul cetăţeanului ameţit de întreaga nebunie a lumii din jurul lui, nu numai de „berea şi vinul” băut cu Caţavencu.

Propunerea regizorului Alexandru Dabija, în acest spectacol în care hohotele de râs şi aplauzele la scenă deschisă nu contenesc de la început până la sfârşit, este poate cea mai „cenuşie” punere în scenă a politicului din „O scrisoare pierdută”. Totul pare să se supună replicii bine cunoscute „Din această situaţie nu puteţi ieşi. Am zis!”.

Un spectacol ce reuşeşte să ne descopere un nou Caragiale, cu mijloace moderne lipsite însă de „progres cu orice chip”, şi care va rămâne, probabil, un punct de referinţă în punerile în scenă ale comediilor caragialiene.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.