Afacerea WikiLeaks subliniază ipocrizia care domină raportul dintre stat, cetăţeni şi presă, arată cât de înguşti la minte sunt şefii serviciilor de informaţii şi prefigurează o întoarcere spre metode arhaice de comunicare, scrie Umberto Eco într-un editorial publicat de "Liberation" şi preluat de presseurop.eu. Altădată, presa încerca să înţeleagă ceea ce se întâmpla în secretele ambasadelor. Astăzi, cele care cer informaţii confidenţiale presei sunt, invers, ambasadele, scrie Umberto Eco.

"Primul aspect al WikiLeaks este confirmarea faptului că fiecare dosar alcătuit de un serviciu secret (dinspre orice naţiune ar veni) este compus în exclusivitate din extrase de presă. "Extraordinarele" revelaţii americane asupra obiceiurilor sexuale ale lui Berlusconi nu fac decât să informeze asupra a ceea ce s-a putut citi în ultimele luni în orice ziar (mai puţin cele al căror proprietar este Berlusconi), iar profilul sinistru caricatural al lui Gaddafi era de mult timp materie primă penru glumele artiştilor de cabaret." Pentru Umerto Eco, „regula potrivit căreia dosarele secrete nu trebuie alcătuite decât din ştiri deja cunoscute este esenţială pentru dinamica serviciilor secrete, şi nu doar în acest secol. (...) Informatorul este leneş, şi leneş este (sau cu mintea redusă) şi şeful serviciilor secrete (căci altfel ar putea fi, ce ştiu eu, redactor la Libération), care nu reţine ca adevărat decât ceea ce recunoaşte."

Din momentul în care şefii de stat se pot întâlni frecvent, parcurgând rapid mari distante sau îşi pot telefona, ambasadele s-au transformat din centre de reprezentare în centre de spionaj, scrie Umberto Eco, iar repetarea publică a acestui fapt „violează această datorie de ipocrizie, şi serveşte la punerea diplomaţiei americane într-o lumină proastă." Scandalul provocat de un hacker oarecare „nu crează o criză printre victime, cât mai ales printre 'călăi'."

Profeţia lui Orwell despre cum puterea îţi poate supraveghea orice mişcare s-a concretizat în momentul în care tehnica modernă a reuşit să înregistreze orice tranzacţie sau orice deplasare făcută de un individ. Însă cazul hacker-ului şi al Wikileaks relevă reversul celor de mai sus. "Raportul de control încetează să fie unidirecţional, devine circular. Puterea controlează fiecare cetăţean, dar fiecare cetăţean, sau cel puţin hackerul – ales ca răzbunător al cetăţeanului -, poate cunoaşte toate secretele puterii", scrie Umberto Eco.

Reîntoarcerea la vechile metode de comunicare este, în acest caz, soluţia întrevăzută de Umberto Eco, pentru prevenirea tot mai multor asemenea scandaluri. "Ştiu bine că, deocamdată, previziunea mea ţine mai mult de science-fiction şi este deci romanescă, dar sunt obligat să-mi imaginez agenţi ai guvernului care se deplaseză discret în trăsuri cu itinerarii incontrolabile, nefiind purtători decât de mesaje învăţate pe de rost sau, cel mult, ascunzând eventualele informaţii în tocul pantofului. Informaţiile vor fi conservate într-o copie unică într-un sertar închis cu cheia: până la urmă, tentativa de spionaj Watergate a avut mai puţin succes decât WikiLeaks."

"Am avut ocazia să scriu că tehnologia avansează astăzi ca un crab, adică de-a îndărătelea. La un secol după ce telegraful fără fir a revoluţionat comunicaţiile, Internetul a restabilit un telegraf cu fire (telefonice). Videocasetele (analogice) permiseseră cercetărilor în cinema să exploreze un film pas cu pas, mergând înainte şi înapoi şi descoperind toate secretele de montaj, în timp ce astăzi CD-urile (numerice) nu permit să sari decât din capitol în capitol, adică prin macroproporţii. (...) Nu este deci deloc extraordinar faptul că politica şi tehnicile de comunicare revin încet la maşinile trase de cai."