Dacă soarta ţi-a hărăzit picioare neputincioase, îţi trebuie musai braţe puternice. Ca să poţi împinge roţile scaunului cu rotile, pe trotuarele denivelate, pline de gropi şi noroi, dar cu borduri falnice, ale României. Am încercat, de curând, o astfel de experienţă, din dorinţa de a înţelege situaţia celor care trebuie să lupte, cu mari eforturi, pentru lucruri pe care noi, restul, le avem atât de firesc, încât nici nu ne mai sinchisim de ele.

După o sută de metri am clacat. E adevărat, am o constituţie cam firavă. Dar am reuşit totuşi să învăţ să virez destul de bine, să pun frână (chiar dacă mi-am cam zdrelit degetele) şi să ocolesc gropi. Uneori nu am putut folosi trotuarul din cauza maşinilor parcate. A trebuit să trec pe carosabil. Am fost, însă, îngrozită de maşinile care treceau în mare viteză, mulţi dintre şoferi m-au claxonat, pentru că îi incomodam, şi, în general, am stat cu inima cât un purice să nu mă acroşeze cu scaun cu tot. Cred că orice biciclist sau mamă cu copil în cărucior cunoaşte senzaţia asta.

Am avut mereu în minte consolarea că, la sfârşitul experimentului, mă voi putea ridica în picioare şi să-mi văd de ale mele. Dar persoanele cu dizabilităţi ştiu că rămân aşa toată viaţa. Că a cumpăra pâine de la brutăria din colţ, a face duş sau a merge la serviciu presupun un adevărat travaliu. Asta în caz că au serviciu, pentru că, pe criza asta, cine mai angajează "handicapaţi"? Sau, în caz că au, totuşi, o locuinţă. Pentru că cine aplică la ANL are prea puţine şanse să fie eligibil: acolo trebuie să ai un serviciu bun, studii, salariu mare, familie, copii şi suficient de multe pile ca să ajungi pe lista scurtă. Ba mai mult, am auzit de cazuri, prin Bacău, unde administratorii de bloc cer taxă pe suprafaţa de teren ocupată de rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi.

Cei de la APH Sporting Club Galaţi, care mi-au făcut posibilă această experienţă, sunt hotărâţi să facă lucrurile altfel. De aproape zece ani luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi încearcă să le îmbunătăţească situaţia. În primul rând, este o platformă unde aceşti oameni, condamnaţi la izolare de către societate, reuşesc să socializeze, să-şi facă prieteni, să mobilizeze resurse, să negocieze cu autorităţile locale. Ba chiar să participe la acţiuni culturale sau sportive. Au deja în palmares câteva medalii mondiale la Paralympics, iar acum se pregătesc pentru Jocurile Olimpice de la Londra. Mai mult, desfăşoară o campanie de advocacy pentru înfiinţarea unui atelier protejat, în cadrul căruia să asigure locuri de muncă pentru persoanele cu handicap şi, odată cu ele, mai multă indendenţă şi mai mult respect. Cu multă tenacitate, ei au reuşit să sensibilizeze autorităţile locale să le susţină cauza.

Şi totuşi, deşi îndreptăm degetul acuzator către autorităţi, care, de cele mai multe ori, nu fac ceea ce trebuie pentru aceşti oameni, poate ar trebui să ne uităm puţin şi către noi înşine. Nepăsarea faţă de semenii noştri este omniprezentă. De câte ori nu am văzut maşini luxoase parcate pe locurile speciale pentru persoane cu dizabilităţi? Sau parcate pe trotuare şi pe trecerile de pietoni? Poate un om în scaun cu rotile să folosească metroul sau autobuzul? Câte instituţii sau magazine au rampe de acces; şi câte dintre ele au o înclinaţie aproape verticală? Când noi înşine vom deveni sensibili la nevoile semenilor noştri mai puţin norocoşi, atunci vom putea avea şi o clasă politică sensibilă la problemele noastre. Poate că, dacă ne vindecăm de indiferenţă, din rândul societăţii noastre se vor ridica acei lideri politici de care să fim cu adevărat mândri.

În primul rând, trebuie să conştientizăm că depinde numai de noi.