Notă: acest text este un extras dintr-un volum de eseuri pe care l-am publicat anul trecut, la Editura CH Beck, sub denumirea Cap, câştig eu, pajură, pierzi tu (Ia-ţi un lag)[1]. Intenţia publicării acestui extras este aceea de a atrage atenţia asupra bombardamentului informaţional şi a asaltului manipulatoriu la care suntem expuşi cu toţii în ultimele două luni de proteste.
Lumea vitezei, a bombardamentului informaţional, a advertising-ului omniprezent, mediul tensionat urban în care trăim pot duce la suprasaturarea memoriei conştiente. Mintea noastră nu mai are timp şi nici resurse suficiente pentru a procesa informaţia prea abundentă, derulată la viteze prea mari şi cu un grad ridicat de redundanţă. Mintea noastră are lag. Nu e nimic jenant aici: nu poţi opri cu mâna un tren care circulă cu 120 km la oră şi nu poţi pretinde că vezi cum arată un pozitron[2].
În astfel de situaţii, în care te simţi depăşit şi supraîncărcat (overloaded, în limbajul IT), îţi poţi construi tot felul de ziduri de protecţie sau de scuturi. Asta facem toţi, şi nu numai când dormim, ci şi când ne punem căştile pe urechi, când zapp-am cu telecomanda de pe un post tv pe altul, când pescuim, când cumpărăm sau când refuzăm să mergem la vot.
Dar soluţia cea mai comodă, cea mai la îndemână, o soluţie (semi)inconştientă, este să îţi “opreşti” conştiinţa şi să îţi laşi “înţelepciunea trupului” să preia conducerea, ca şi când ai naviga pe pilot automat. E important de ştiut că intrăm pe “pilot automat” chiar şi când nu suntem conştienţi de acest lucru sau când deciziile automate se iau după acumulări comportamentale infinitezimale, sedimentate în interiorul subconştientului.
Asaltul informaţional determină necesitatea unei reacţii în intervale de fracţiuni de secundă, dar şi imperativul auto-conservării şi, de aceea, creierul îşi creează, în timp, bariere sau debouche-uri, ca mod de apărare şi reacţie imediată. De aici, deciziile emoţionale, negândite, pe care le luăm în mod curent, uneori având impresia sau certitudinea că aceste decizii sunt liber asumate şi personale, subiective. De aici şi virarea pe “scurtăturile” mentale care ne fac să luăm decizii simplificate, pe baza unor informaţii singulare, incomplete. Aceste „scurtături” mentale sunt mecanisme în baza cărora luăm decizii apelând la un singur aspect al realităţii, întrucât, mental şi emoţional, ne-am obişnuit cu eficacitea acestei decizii simplificate, iar la aceste scurtături apelează şi ceilalţi, ceea ce probează încă o dată eficienţa lor.
Psihologii spun că funcţionăm aşa în 95% din timpul pe care ni-l petrecem într-o viaţă. Ne mai mirăm că folosim doar 10% din materia noastră cenuşie?
Aceste decizii ne-gândite sunt, de regulă, eficiente, întrucât toată lumea a ajuns să funcţioneze în acest fel.
Dar ele pot avea consecinţe periculoase, prejudiciabile, atât pentru cel care le ia (sau crede că le ia dar, de fapt, se lasă dus de val), cât şi pentru cei cu care decidentul intră în contact sau în relaţie.
Aşa că: dă-te un pas în spate.
Gândeşte-te un pic.
Vezi dacă decizia de achiziţie pe care te pregăteşti să o iei sau pe care tocmai ai luat-o e decizia ta. Sau dacă nu cumva e decizia altora (validarea publică, spiritul de turmă, empatia, reciprocitatea sau concesia reciprocă îţi impun decizii care nu sunt chiar în asentimentul tău, deşi aşa par). Sau dacă nu cumva e “opera” unor mecanisme interne, profunde, biologice, de care nu eşti (pe deplin) conştient, ori “fapta” de arme a pilotului automat.
N-o lua pe scurtătură
Ca să achiziţionezi ceva trebuie să accepţi, să consimţi, să te conformezi. Cu unele contracte eşti de acord pentru că nu ai de ales: aşa sunt contractele forţate (asigurări obligatorii, furnizări de utilităţi). Cu unele contracte, chiar dacă nu eşti de acord, trebuie să înveţi să trăieşti: aşa sunt contractele de adeziune sau cele cu clauze pre-formulate (contractele de credit, contractele de transport de călători). Sunt şi câteva contracte pe care le poţi negocia. Cele mai multe contracte se încheie, însă, în baza unor mecanisme psihologice (semi)automate, în cadrul cărora voinţa ta are doar un rol aparent.
Deciziile din viaţa de zi cu zi, achiziţiile minore de care nici măcar nu suntem conştienţi, alegerile şi opţiunile care ne modifică permanent realitatea, toate acestea au doar în mică măsură fundamente voliţionale conştiente. Ele sunt:
(a) fie rezultatul unor “scurtături” mentale;
(b) fie rezultatul conformării automate, netrecută prin filtrul gândirii şi, deci, străină ideii de liber arbitru.
Psihologii au descoperit, destul de recent, nişte aşa-numite “scurtături” mentale pe care le folosim în judecăţile noastre zilnice[3]. Prin intermediul acestor scurtături (shortcuts), procesarea mentală a realităţii în vederea trecerii la acţiune este simplificată la maxim, fiind “bazată”, de regulă, pe o singură caracteristică a realităţii. Aceste judecăţi scurte sunt rezultatul unui forme de gândire simplificată utilă, fiind sinonime cu stereotipurile[4]. Întrucât sunt aceleaşi condiţii care se repetă la nesfârşit, acţiunile ghidate de această gândire simplificată se repetă ele însele la nesfârşit, sunt neschimbate, se transformă, prin repetare, în obişnuinţe, se banalizează prin repetare.
Stereotipurile sunt, pentru psihologi, sinonime cu judecăţile “euristice”, adică acele adaptări ale mentalului şi ale emoţionalului la rapiditatea şi complexitatea vieţii de zi cu zi care determină individul că, la fel ca peştii din interiorul bancului de peşti sau ca graurii din interiorul stolului, să se mişte sincron, conservând energia şi econimisind tipul necesar hranei sau evitării pericolelor şi răpitorilor.
Aceste acţiuni, deşi sunt rezultatul unor “unelte” mentale tocite, care repetă un şablon sau care se înscriu într-un trend, sunt totuşi utile, întrucât în marea majoritate a cazurilor au fost şi sunt eficiente şi, în plus, au marea “calitate” de a scuti individul în cauză (sau comunitatea din care acesta face parte) de efortul de procesare mentală şi de auto-apărare. Scopul intrinsec al scurtăturilor îl reprezintă maximizarea beneficiilor, unită cu minimizarea costurilor. E ca şi când corpul nostru biologic sau social ar fi o mare corporaţie condusă pe principii neo-liberale.
Soluţiile obţinute pe scurtătură, judecăţile euristice sau automate sunt reacţii la un factor declanşator al unei crize, una care complică situaţia individului în condiţiile în care reacţia sa trebuie să fie rapidă, luată în termeni de milisecunde, iar individul este, de la început, într-o stare confuză, incertă, este tulburat şi dezorientat. Judecăţile euristice îi permit individului să economisească timp, energie şi efort mental. Acest tip de management de criză practicat permanent de mentalul şi emoţionalul nostru individual sau colectiv nu e ceva rău în sine. Cu atât mai eficient este acest management atunci când individul se poate folosi de energia grupului şi de elementele comportamentale cu care se poate pune în sincron.
E rău, însă, atunci când acest management de criză este manipulat.
Soluţiile scurte, judecăţile euristice, pot deveni chiar malefice prin consecinţele pe care le poate declanşa atunci când sunt manipulate sau păcălite de cineva care încearcă să extraga un profit sau un emolument oarecare din această manipulare.
Poate că pare incredibil, dar omul modern a dobândit capacitatea de a fi de acord, de a accepta şi a se conforma fără dubii, fără întrebări, fără preget. Victimă sau complice, el se lasă tras şi dus de curentul principal (main stream) al influenţării automate şi al persuasiunii. În aceste situaţii generate de societatea post-modernă, nu prea se mai poate vorbi de liberul arbitru. Conştiinţa se ascunde în umbră, de bună voie.
Oamenii se lasă atraşi de bună voie în întunericul unei nopţi care pare calmă[5].
În această noapte aparent calmă, la fel ca la tv, atunci când intenţia sau obligaţia producătorului emisiunii este de a proteja identitatea persoanelor arătate, fetele sunt “blurate” (imaginea este în mod intenţionat înceţoşată). Identitatea se pierde. Omul suferă un proces de dez-individualizare. Prima consecinţă a blurării indentităţii şi, deci, a liberului arbitru, este lipsa asumării conştiente a acestor opţiuni sau acceptări tacite, de unde rezultă o angoasantă lipsa a responsabilităţii.
În filmul clasic al lui Stanley Kubrick, Portocala mecanică[6], personajul principal, un adolescent violent, infractor, lider al unei bande de cartier, este supus unui proces experimental de spălare a creierului, în timpul căruia este pus să asculte la nesfârşit Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven. După finalizarea experimentului, personajul este eliberat, fiind lăsat să acţioneze ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, doar că în momentele de tulburare emoţională era obligat să asculte din nou Oda bucuriei, ceea ce îi calma imediat pulsiunile criminale. Dar liberul arbitru îi era anihilat. Fiinţa sa morală era aneantizată. Derulat ca model ce ar fi trebuit să fie transformat în instrument de politică penală a statului britanic, experimentul ar fi trebuit să fie repetat la toţi cei aflaţi în situaţia personajului nostru. Planul a fost, însă, oprit pentru că s-a observat că beneficiile prezumate ale experimentului (eliminarea riscului unor infracţiuni violente) erau cu mult depăşite de riscurile acestuia (transformarea omului într-un zombi, într-un soldăţel de plumb acţionat de o cheiţă).
Mecanismul automat presupune un program (o înregistrare), un marker comportamental, în cazul oamenilor, şi un factor declanşator (starter). Odată apăsat starter-ul, apare secvenţa comportamentală corespunzătoare, programată. În lipsa factorului declanşator, mecanismul nu se activează dar, atâta timp cât programul, marker-ul comportamental, este întipărit în sistem, secvenţa comportamentală poate fi declanşată oricând, exact aşa cum se întămplă cu personajul din Portocala mecanică.
Preocupant este că factorul declanşator poate fi introdus şi artificial sau fraudulos. Mai mult chiar, programul poate fi păcălit prin introducerea unui factor declanşator capabil să imite originalul[7].
Şi omul “posedă” astfel de mecanisme, ele fiind utile şi lucrând, de regulă, în avantajul nostru. Dar factorii declanşatori ne pot păcăli şi pe noi. La animale, reacţia automată la un singur stimul e naturală. La om, reacţia la un singur stimul (factor declanşator) e ne-naturală şi, în plus, e o comportament deprins, învăţat, mai degrabă decât înnăscut. La om nu acţionează un singur factor declanşator, ci o combinaţie de astfel de factori, iar scurtăturile sunt chestiuni culturale şi sociologice, destul de diferite în funcţie de societate şi epocă. Dar, e cert că, din raţiuni de adaptare la lumea modernă, la viteză, am ajuns să utilizăm din ce în ce mai des scurtături[8] şi să reacţionăm semi-automat la starteri, ceea ce poate fi în dezavantajul nostru, mai ales dacă starter-ul e apăsat de profitori sau de cei care abuzează de puterea lor economică.
De regulă şi pe termen lung, judecăţile euristice sunt eficiente[9].
Dar cei ce le cunosc şi le exploatează pentru a ne determina decizii greşite de cumparare şi care ne prejudiciază pot fi acuzaţi de practici înşelătoare.
Scurtăturile mentale şi emoţionale ne fac vulnerabili faţă de oricine ştie cum funcţionează acestea.
Cei ce ştiu deţin puterea economică şi abuzează de ea (R. Cialdini nu se fereşte să îi denumească “profitori”) pot activa factorii declanşatori ai acestor mecanisme automate, pe care le vor manipula, pentru a profita declanşând reacţia pe care şi-o doresc. R. Cialdini spune că “specularea scurtăturilor e o armă de influenţare automată şi gata pregătită pentru cei încă ne-expuşi la bombardamentul informaţional al lumii post moderne; noi, cei expuşi atâta timp acestor stereotipuri comportamentale, cu greu mai putem să ne dăm seama de forţa lor[10]”.
[1]O variantă mai scurtă a sa a fost publicată aici : https://www.juridice.ro/457732/nu-o-lua-pe-scurtatura.html.
[2]În fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că există materie şi anti-materie. Există perechi particule – anti-particule. Electronului (element atomic de sarcină negativă) îi corespunde pozitronul (element atomic de sarcină pozitivă). Cele două particule au aceeaşi masă, dar sarcini electrice opuse. Când se ciocnesc, cele două particule se anihilează reciproc, de aici rezultând doi fotoni. Aceste particule sub-atomice nu numai că nu pot fi percepute conştient (existenţa lor fiind doar dedusă logic sau intuită), dar au şi enervantul obicei de a fi în două locuri în acelaşi timp şi a exista sau a deveni neant în funcţie de faptul că sunt sau nu observate de instrumente.
[3]A se vedea : Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării, Bucureşti, Europress Group, 2012, p. 21. Autorul îi citează pe D. Kahneman, P. Slocic, A. Tversky, Judgement under uncertainty; Heuristics and biases, Cambridge University Press, New York, ediţia din 1982, şi pe S. Chaiken si Y. Trope, Dual-process theories in social psychology, Guildford, New York, 1999, despre care Cialdini afirmă că ar fi inventatorii sintagmei “judecată euristică” şi ai termenului “scurtătură” (shortcut).
[4]Un bun exemplu de stereotip (fapt banalizat prin repetare) este echivalenta între “scump” şi “bun” (de calitate). Asociat cu nesiguranţa sau cu incertitudinea (nu ştii dacă produsul e bun sau nu) acest stereotip poate determina o decizie de a cumpăra. Există, desigur, şi stereotipul ieftin = prost (inferior). Pe exact acest stereotip se bazează lanţul de magazine de poşete şi genţi de lux Louis Vuitton. La fel şi Prada. Multă vreme s-a folosit de acest stereotip şi Apple, până când a apărut un concurent, Samsung, care a început să practice acest stereotip, după care cele două corporaţii au început să se lupte în justiţie pe diverse patente, mărci înregistrate sau alte drepturi de proprietate industrială pe care şi le fură sau şi le copiază reciproc.
[5]Iată cum sună finalul unui poem de Dylan Thomas (pe care o recită actorul Michael Cain în filmul Interstellar): “Do not go gentle into that good night,/ Rage, rage against the dying of the light”. Iar în Ecleziastul, 11:7, stă scris: “Căci lumina este dulce, şi plăcut este ochilor să privească soarele”.
[6]În original, A Clockwork Orange. Este un film satiră/science fiction din 1971, ecranizat după romanul cu același nume al lui Anthony Burgess apărut în 1962.
[7]Această bizarerie a fost dovedită experimental în cazul animalelor. Robert Cialdini relatează un experiment tulburător efectuat de nişte ornitologi. O curcă, pentru care instinctul matern se declanşează automat când aude piuitul puilor de curcă, a fost păcălită să se comporte faţă de un dihor împăiat (dihorul fiind duşmanul natural al curcii) care avea implantat un mecanism care imita artificial piuitul puilor de curcă ca şi când ar fi fost puiul ei (R. Cialdini, op.cit., p.15).
[8]Civilizaţia avansează prin extinderea numărului de operaţii pe care le putem efectua fără să gândim (afirmaţie atribuită lui Alfred North Whitehead). Avansează ea, civilizaţia? Către ce? Către o societate a roboţilor fericiti? Hm. Bag sama că d-aia a discuta despre drepturile omului e un lux teoretic. Nota bene: cuvântul robot este de origine slavă și se poate traduce prin: muncă, clacă sau muncă silnică. Karel Čapek a descris în piesa sa R.U.R. din anul 1921 muncitori cu asemănare umană, dar care nu sunt oameni, ei fiind crescuți în rezervoare, ca populaţiile piscicole.
[9]Arthur Schopenhauer spunea că oamenii cu talent pot nimeri o ţintă pe care ceilalţi oameni nu o pot nimeri, pe când oamenii de geniu pot nimeri o ţintă pe care ceilalţi oameni nu o văd. Dar asta se întâmplă rar, nu?
[10]R. Cialdini, op.cit., p. 27.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.