Adio celui mai mare tenor verdian al secolului, Carlo Bergonzi

S-a stins recent, la vârsta de 90 de ani, tenorul Carlo Bergonzi, unul dintre cei mai mari interpreţi ai muzicii lirice italiene. A fost declarat ”tenorul verdian al secolului”, nu numai pentru bravura interepretării sale, dar şi pentru faptul că a rămas unicul interpret care avea în discografia sa toate cele 31 de arii pentru tenor ale lui Verdi.

Se născuse la Vidalenzo di Polesine Parmense, în provincia Parma. La vârsta de 16 ani a început să studieze cu baritonul Arigo Boito din Parma. La 19 ani este internat într-un lagăr de muncă forţată în Germania. La sfârşitul războiului se întoarce în Italia şi începe să studieze canto la Brescia. Părea ”condamnat” la o carieră de bariton, dar la sfârşitul anilor ’50, în cursul unui recital cu ”Madama Butterfly” la Livorno, îşi dă seama că vocea sa s-a schimbat şi începe să interpreteze roluri de tenor, debutând în 1951 la Bari, în ”Andrea Chénier” de Giordano.

Carlo Bergonzi în cabina sa

Se consideră că debutul său a fost în 1947, într-un mic teatru parohial la Varedo, aproape de Milano, interpretând rolul lui Figaro din ”Bărbierul din Sevilla” de Rossini. În timpul carierei de bariton a apărut în diferite roluri: Metifio („L’Arlesiana”), Dottor Malatesta („Don Pasquale”), Belcore („L’elisir d’amore”), Lord Enrico Ashton („Lucia di Lammermoor”), Ghirlino („Le astuzie di Bertoldo”), Silvio („Pagliacci”), Alfio („Cavalleria rusticana”), Albert („Werther”), Marcello/Schaunard („La bohème”), Sharpless (“Madama Butterfly”), Giorgio Germont (“La Traviata”).

Devine în puţini ani protagonistul marilor teatre italiene, iar în 1956 se lansează cu ”Aida” la ”Metropolitan” din New York.

Carlo Bergonzi şi Renata Tebaldi

La Teatrul ”Regio” din Parma, Bergonzi a interpretat diverse roluri baritonale şi verdiene ca tenor. În 1959 se spune că în timpul interpretării rolului din ”Aida” încheie prima arie cu un si bemol foarte înalt, aşa cum îl notase Verdi, iar aplauzele publicului sunt triumfale. În cel de al treilea act, cu fraza „Il ciel dei nostri amori”, cu un si bemol la fel de înalt, publicul se ridică în picioare aplaudându-l.

1953 este anul de debut la ”Teatro alla Scala”, la ”Stoll Theatre” din Londra, cu ”Forţa destinului”, şi la ”Teatro Colon” din Buenos Aires. În 1955 debarcă în Statele Unite, la Opera Lirică din Chicago, interpretând ”Il Tabaro” de Puccini, ”Dragostea celor trei regi” de Montemezzi, iar în anul următor se află pe scena de la ”Metropolitan Opera” din New York. Din acel moment strada către Olimpul tenorilor e deschisă: va lucra cu Franco Zeffirelli, iar vocea sa va răsuna sub bagheta marilor directori precum Herbert von Karajan şi Riccardo Muti, fiind flancat de celebre soprane şi mezzosoprane din epoca sa, de la Maria Callas şi Renata Tebaldi până la Montserrat Caballé, Renata Scotto şi Raina Kabaivanska. Dar să nu uităm faptul că le-a avut partenere şi pe Mariana Nicolesco şi pe Maria Slătinaru Nistor.

Cu Pavarotti la MET

Îşi va termina cariera în 1995, cu o serie de concerte la Viena, ”Carnegie Hall” din New York, ”Teatro alla Scala” din Milano şi ”Théâtre de l’Athénée” din Paris.

Dintre elevii săi să-i amintim pe Roberto Aronica, Vincenzo La Scola, Michele Pertusi şi Alberto Gazale, dar şi pe Filippo Lo Giudice, Philip Webb, Giorgio Casciarri, Paul Caragiulo, Lance Clinker, Salvatore Licitra, Marco Chingari, Celso Albelo şi Vincenzo Taormina.

Bergonzi a triumfat între tenori, precedându-i pe Mario Del Monaco, Corelli, Domingo, Pavarotti şi Pertile. Şi astăzi este o plăcere să-l asculţi în înregistrările sale.

Reproducem dintr-un interviu realizat de jurnalistul Mauro Belestrazzi cu Bergonzi: ”Cel mai mare tenor al lumii”

Carlo Bergonzi cu Shirley Verrett

”În 1949 cântam «Butterfly» la Livorno, în rolul lui Sharpless. Am înţeles că trebuie să mă schimb şi s-o iau de la început. Nu aveam un maestru, dar am început să iau sfaturi de la tenori precum Gilli sau Schipa. Am început să studiez şi să fac audiţii. Mi s-a oferit imediat un rol în «Aida» la Piacenza. Dar mi s-a părut prea riscant pentru început aşa că am preferat să merg la Bari, la Teatrul «Petruzzelli», unde am intrat în scenă interpretând rolul lui Andrea Chénier. Mă pregătisem cu maestrul Narducci. Aşa am debutat într-unul dintre rolurile cele mai iubite de către public. Nu aş putea să spun că a fost un succes, dar a fost un bun debut. Critica a apreciat rolul meu şi în presă a apărut un articol în care se scria: «Într-un an-doi vom vorbi de un mare tenor». Norocul meu a fost că în sală a fost prezent Nicoli, directorul de la RAI, întrucât 1951 era Anul verdian. Mi-a fost propus un contract pentru şase luni, de 50.000 de lire pe lună. Am acceptat imediat.

Alături de Maria Callas

Apoi, am reuşit să obţin un rol în «Ioana d’Arc» cu Tebaldi, sub bagheta lui Giulini. Astfel mi-am început cariera de tenor verdian. Este adevărat că nu am abordat însă numai roluri verdiene şi am înfruntat toate marile roluri din repertoriul tenorilor, de la Pollione la Edgardo, de la Chénier la Maurizio di Sassonia, pentru a nu mai vorbi de Puccini. Am fost chiar Canio din «Pagliacci». După ce am imprimat discul, Karajan mi-a spus că ar dori să cânt sub direcţia sa de la Scala. I-am răspuns că nu sunt în stare pentru că una este înregistrarea unei opere în care dacă este necesar poţi să repeţi şi altceva este să cânţi dal vivo într-un mare teatru. I-am spus acest lucru cu o mare gentileţe, iar el a înţeles greşit şi s-a supărat. La câţiva ani după aceasta, Karajan era la New York pentru un concert la «Carnegie Hall», iar eu cântam «Gioconda» la Metropolitan cu Tebaldi. După recital m-am întors în hotel şi mă pregăteam să ies la cină cu prietenii. În timp ce părăseam camera a sunat telefonul. M-am întors din drum şi am răspuns la telefon, deoarece puteau să fie fiii mei. Era Karajan: «Am auzit opera astăzi la radio şi pot să spun că eşti cel mai mare tenor al lumii». Nu am avut timp pentru a-i mulţumi, fiind luat pe neaşteptate, iar el a închis telefonul. După un timp am primit o fotografie cu o frumoasă dedicaţie. Un mare regret al meu este acela că nu l-am putut cunoaşte pe Toscanini. În 1956, atunci când debutam la Metropolitan în «Aida», în cotidianul «New York Times» scria: «Iată tenorul pe care îl visa Verdi». Toscanini a citit şi era curios cine o fi acest tânăr tenor italian. L-a întrebat pe Di Stefano. Iar acesta a replicat: «Adu-l încoace, aş vrea să-l cunosc». Din păcate, eu eram în drum spre Italia şi când m-am întors la New York, la puţine luni după aceea, Toscanini murise.

În 1956, în rolul Radames din Aida

În perioada anilor americani, mărturiseşte Bergonzi, am avut o experienţă extraordinară interpretând «Requiem»-ul dirijat de Bruno Walter. Cântam «O terra, addiò», în timp ce el traversa sala împreună cu managerul de la Metropolitan. S-a oprit să mă asculte, a cerut informaţii şi a replicat: «Vreau ca accest tenor să cânte în «Requiem»”. Când s-a apropiat data începuturilor probelor, am întreabt dacă este cazul să dau un nou examen. Mi-a spus că nu este cazul întrucât m-a auzit în timp ce repetam. După concert, şi Bruno Walter mi-a trimis o fotografie cu o dedicaţie: «Celui mai mare interpret al Requiem-ului pe care eu l-am avut vreodată».

Carlo Bergonzi împreună cu Charles Aznavour

Am cântat cu Giulini, Solti, Bernstein… Cu toţi marii dirijori ai timpului meu. Dar cred că cel mai important a fost Schippers. Dacă n-ar fi murit atât de tânăr, ar fi devenit un Toscanini. Dintre directorii de operă l-aş aminti pe Tullio Serafin, întrucât nimeni nu cunoştea atât de bine vocile ca el. Am cântat sub bagheta lui Abbado şi Muti când eram la începutul carierei. Cu Abbado am făcut «Lucia» în turneu cu «Scala», cu Muti «Requiem»-ul. Doi mari maeştri. Dar nu pot să omit şi raporturile mele cu cele două regine, Tebaldi şi Callas. Cu Renata mă cunoscusem la Conservatorul din Parma când eram amândoi foarte tineri. Nu a fost numai o colegă, ci o prietenă de o viaţă. Callas era o prietenă de familie, atât cu mine, cât şi cu soţia mea. Îmi spunea că ultimul act din «Lucia», cum îl făceam împreună, nu-l mai făcuse nimeni. M-am simţit bine în toate teatrele, dar în special la Buenos Aires şi la «Covent Garden». La «Metropolitan», unde am cântat timp de 30 de ani, pot să spun că era a doua mea casă.Toate teatrele în acea perioadă făceau mari spectacole, dar «Scala» era unică.

Împreună cu colegii de scenă la Teatro alla Scala

Din fericire am avut de-a face întotdeauna cu regizori care respectau opera. Odată, am avut o discuţie cu Zeffirelli. El dorea să schimbe ceva în «Trubadurul», iar eu nu eram de acord. Dar, până la urmă am găsit o cale de înţelegere. Niciunul nu m-a convins să cânt tăind din arii, aşa cum s-a întâmplat la inaugurarea stagiunii de la Scala cu «Traviata». Ce ruşine!”

Bergonzi ne va lipsi tuturor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.