Adrian Naidin: Vreau să fiu cunoscut prin muzica mea, nu prin cascadoria de la etaj

„Nimeni nu mai face, pe Glob, violoncel cu tobă. E o premieră mondială. Cele două instrumente, care aparent nu au nimic în comun, merg de fapt extraordinar împreună, la nivel înalt, de mare performanță“, spune violoncelistul Adrian Naidin, care pregătește un spectacol-eveniment, care va avea loc luni, 6 martie, începând de la ora 19.00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca.

Prezentat cu casa închisă de două ori în aceeași zi la Teatrul Național din București, proiectul „Tari ca Piatra“ nu este doar o banală revenire pe scenă a violoncelistului Adrian Naidin după incidentul petrecut pe 28 septembrie 2016, când artistul a căzut de la etaj în cursul unei operațiuni a poliției antidrog.

După doar trei luni de convalescență, Adrian Naidin cântă din nou, trecând cu măiestrie peste capriciile vremurilor, pentru a-și îmbrăca acordurile în iubire, adunată, în toate formele ei, într-un suflet zidit în emoții.

Cum a decurs perioada de refacere și ce a fost cel mai greu în acest răstimp?

În primul rând, mi-a fost greu să nu-mi pierd speranța. Speranța că voi mai putea cânta vreodată, pentru că doctorii erau foarte reținuți în această privință, în timp ce eu doream doar să mai cânt. Cât de repede, mult mai repede decât mă lăsau să sper estimările lor. Pentru mine, muzica înseamnă aproape totul. Existența mea ține de ea. A fost o uriașă tensiune. Era să cedez de câteva ori, dar nu mă mai puteam arunca o dată de la etaj. Sărisem deja (râde). Desigur, în spatele acestor frământări sufletești au fost o mulțime de povești prozaice. În primul rând, a fost foarte greu să mă ridic din pat. Mâna mea dreaptă a stat nemișcată, imobilizată în ghips multă vreme, răstimp în care orice studiu sau repetiție erau total excluse. Vreme de trei luni nu am cântat deloc. Desigur, în acest răstimp a fost greu să învăț să fac totul cu o singură mână și aceea să fie stânga. Puțini își imaginează cât de greu este să tai o felie de pâine cu o singură mână, de exemplu. Puteți încerca și o să vedeți că e aproape imposibil. Nici un ou nu poți să decojești. E dificil să te îmbraci. Mâna a stat așa de imobilizată, încât nici mai apoi, când am scos ghipsul, nu puteam mișca nici degetele, nici încheietura. Încet-încet am început recuperarea, care constă în ore întregi de mișcări repetitive. E o strădanie departe de a fi finalizată, recuperarea va dura un an de fapt. E o luptă permanentă și ține de minute. Dacă nu fac recuperare, degetele se blochează iar. În tot acest răstimp, ca să pot compensa, am ascultat multă muzică. Trăiesc prin muzică. Ascultam Simfonia a doua de Rachmaninov, partea a doua. Știi, de fapt, de la o vreme, ascult mai ales părțile 2 din simfonii, pentru că acestea sunt lente, romantice și adânci. Desigur, le-am auzit mult mai bine când mi-a revenit auzul, afectat și el o bună bucată de vreme de incidentul din septembrie. A durat și povestea asta cam două luni. Timpanul a fost perforat, așa că au fost nopți și zile în care îmi pierdeam echilibrul. Asta m-a speriat. Cu timpul însă, lumea a revenit la o oarecare stare de normalitate. Deși niciodată nu va mai fi cum a fost. Totul e diferit acum, le văd pe toate diferit, în măsura în care nici eu nu mai sunt același. Nu, n-am gândit mai mult în perioada asta și nici nu pot vedea vreo parte cât de cât acceptabilă a acestei povești. Sunt un contemplativ din esență, un meditativ, gândesc dintotdeauna, nu aveam nevoie de un asemenea prilej pentru analiză.

„Mă amuză puțin supranumele ăsta, violoncelistul care a sărit pe geam“

Care au fost gesturile care au ajutat și care au fost surprizele neplăcute din septembrie încoace?

A fost o perioadă de apropiere de oameni. Există o parte foarte mare și foarte adâncă a lumii care e departe de a fi mercantilă, sunt oameni, mulți oameni care ar face orice pentru ceilalți. Câtă vreme există Dumnezeu și oameni care să creadă în El, va exista și solidaritate umană. Câtă vreme vor exista oameni care vor iubi alți oameni, există speranță. Pentru că numai după asta vom fi judecați pe lumea cealaltă, așa se spune, după aceste două legi: iubirea de Dumnezeu și iubirea față de om. Mi-am făcut mulți prieteni în acest răstimp, am aflat despre unul dintre medicii mei că este iubitor de artă, că altul cântă la chitară, cântă chiar foarte bine rock. Oamenii din televiziuni, care într-o primă etapă au fost destul de reticenți la o asemenea intrigă și poate că s-au grăbit să ofere o informație nedreaptă, au înțeles apoi adevărul și mi-au fost alături pentru a îndrepta o greșeală. Să zicem că în felul acesta am devenit ceva mai cunoscut, deși într-un mod nedrept, pentru că nu aș fi vrut să fiu cunoscut prin acest accident, ci prin muzica mea. Da, sunt unii care mă recunosc mai ales în funcție de acest incident. Mulți mă recunosc pe stradă, dar îmi vorbesc frumos, cu multă căldură, îmi urează sănătate. Mă amuză puțin supranumele ăsta, violoncelistul care a sărit pe geam, uneori râd. Oamenii nu o spun cu răutate. Mai degrabă cu simpatie. Taximetriștii mă salutau toți în perioada aia și îmi spuneau că sunt alături de mine. La fel și florăresele. Într-o oarecare măsură, părea că aș fi un reprezentant al luptei împotriva sistemului.

„Oasele nu erau refăcute“

Primul concert a fost în decembrie, cum s-a simțit reîntâlnirea cu publicul și ce a fost cel mai important în acea seară?

Am avut teribile emoții, în primul rând, pentru că îmi ieșisem puțin din ritm. Știi, Liszt, care pe lângă faptul că era un mare compozitor, a fost și un mare solist, un mare pianist, a spus-o atât de bine: „Dacă nu studiez o zi, văd numai eu. Dacă nu studiez două zile, își dau seama prietenii mei. Dacă nu studiez trei zile, își dă toată lumea seama“. Îți imaginezi ce se întâmplă dacă nu studiezi o lună. Ești iar ca un începător. Darămite trei luni? La 20 de zile după ce am pus din nou mâna pe violoncel, chestie care s-a întâmplat pe 7 decembrie, dădeam deja concerte. Ceea ce nu e de colo, de vreme ce medicii estimau că asta se va întâmpla abia în februarie. M-a încurajat și publicul, care m-a primit extraordinar. Am avut atunci două concerte în aceeași sală, în aceeași zi. A fost cererea atât de mare, încât a mai fost programat un spectacol, astfel încât să se poată bucura toată lumea de această muzică. Publicul ne-a bisat minute în șir. La cel de-al doilea concert curgeau bisurile, mă și temeam să nu plictisesc, eram și obosit, mi se umflase mâna de la cântat. De altfel, bucuria asta a avut și costuri: două zile nu m-am putut ridica din pat, am făcut și calus la mâna dreaptă, pentru că oasele nu erau refăcute, nu erau pregătite pentru un asemenea efort. Am forțat, dar îmi doream acel concert. Așteptam momentul de multă vreme.

Ce fel de raport este între tipurile de interpretare specifice întâlnirilor dintre genurile muzicale (jazz și rock, jaz și sonorități tradiționale, jazz și muzici clasice)?

Nu există niciun raport. Dacă recunoști că există un raport, fie el și unul de echilibru, atunci recunoști că sunt stiluri separate, fără o logică unitară. Auzi aici puțin jazz, aici e puțin clasic, aici e rock și apar și niște raporturi între aceste secvețe, adică sunt sau nu meșteșugit îmbinate. Eu fac sincretism. Nu sunt mai multe stiluri. Chiar dacă la origini au pornit din mai multe stiluri, ele au evoluat într-un singur stil, proces care, în cazul meu, durează uneori foarte mult. Ani sau zeci de ani. Am ideea de a compune în acest fel de vreo 25 de ani. Mă tot gândeam la un sincretism, dar totul a venit firesc până la urmă, pe măsură ce s-au adunat premise. Nu cred că la 20 de ani aș fi putut să fac așa ceva. Muzica pe care o fac astăzi este rezultatul gândirii, tensiunilor mele și tumultului meu vreme de 20 de ani. Am ajuns în acest moment printr-un parcurs, nu printr-un salt. Una din piesele mele, care la început era o melodie populară clară, s-a transformat în timp, pe măsură ce mi-o cântam în gând vreme de ani de zile, și a evoluat și ea, în mod firesc, vreme de 15 ani. La final, nu mai era deloc populară. Era stilizată, abia se mai distingea elementul tradițional. Iar această evoluție venea dintr-o vedere suflestească interioară. Este vorba de piesa Pasăre de pe ierugă. Nicu Covaci face ceva cu adevărat interesant din acest punct de vedere. I-am analizat foarte atent piesele și el știe foarte bine ce face acolo, niciodată nu a mers orbecăind. Toate piesele lui sunt formate din trei moment diferite, asta îi definește stilul, sunt trei moment imaginate nu doar pentru a evita plictiseala, ci pentru a contura un stil minunat, cu o identitate clară. Momente instrumentale culese din diverse zone folclorice sunt amestecate cu rock-ul, vorbim de ritmuri foarte complexe, și la Nunta, și la Baba Novac. Probabil Nicu Covaci este cel care a reușit, în cea mai inspirată manieră, să producă un gen sincretic limpede. Nu, nu am compus în acest fel din dragoste pentru jazz. Ba chiar din contră. Dragostea pentru acest stil al meu a venit dintr-o anumită distanță față de jazz-ul ăla descriptiv, care în cele din urmă te plictisește. Am vrut să-l cânt altfel, am vrut să-i dau altă formă. Până la urmă, deci, nu e din dragoste, ci mai degrabă din ură.

„Orașul în care am plâns și am râs pentru prima dată“

Pe final de februarie și la începutul lunii martie sunt programate două concerte. Unul la București și celălalt în Cluj. Care sunt diferențele dintre ele din punct de vedere muzical, ținând cont de faptul că de fiecare dată este vorba despre o colaborare cu Ionuț Micu?

– La București vom fi, de fapt, în formație de patru oameni, cu chitară electrică și chitară bas, în timp ce la Cluj sunt doar eu cu Ionuț Micu, adică nucleul dur de la care a pornit proiectul: tobă și violoncel. Sună diferit, sunt alte rezonanțe, spectacolul are altă atmosferă, alt caracter, altă energie. În doi, înlocuim patru sau cinci oameni, pentru că eu fac și armonia, și acompaniamentul, și tema. E o premieră mondială. Nimeni nu mai face, pe Glob, violoncel cu tobă. Aparent o struțocămilă, așa cum spune uneori Ionuț Micu, deși e felul lui de a alinta un proiect de suflet. Cele două instrumente, care aparent nu au nimic în comun, merg de fapt extraordinar împreună, la nivel înalt, de mare performanță. Niște canadieni chiar ne-au recomandat să rămânem în doi, pentru că asta nu mai face nimeni în lume. Îl apreciez foarte mult pe John Micu, care este pentru mine cel mai mare toboșar, nu numai din România. Nu bate în tobe, ci cântă. Întregul proiect pe care îl facem împreună, l-am gândit pentru el și tobele lui. Am așteptat 20 de ani ca să întâlnesc un toboșar ca el. Am fost și la Ovidiu Lipan-Țăndărică, dar el avea un alt stil, foarte bine conturat, din care era mai puțin dispus să iasă. Ionuț Micu a venit foarte puternic pe ideile mele, de a prelua din muzica românească. Proiectul este făcut pentru tobă și violoncel, și nu invers. Eu sunt fascinat de tobe. Dar nu de orice tobe. Ci de tobele lui.

Ce sentimente încearcă un muzician la reîntoarcerea pe o scenă din orașul în care s-a format?

E o mare bucurie și o mare emoție. Merg acasă. Sunt iar acasă. Clujul este orașul în care am plâns și am râs pentru prima dată, în care m-am îndrăgostit pentru prima dată, orașul în care mama lasă lumina aprinsă la fereastra din bucătărie, ca să o văd de la depărtare și să știu că sunt așteptat.

Ce răspunsuri ați așteptat și ce reacții ați primit de la autoritățile care v-au spart ușa?

Am așteptat multe răspunsuri, mai ales că pusesem multe întrebări. A fost tăcere. Un moment foarte poetic. O tăcere deplină. Mă trimite cu gândul la poezie. Se spune că și pauza face parte din muzică. Iar tăcerea – din poezie. Uneori mă gândesc să sparg această tăcere. Deocamdată, prin muzică. Într-o bună zi, am să merg la ei la secție, să le sparg ușile cu violoncelul. Și să arunc în ei cu muzică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.