A.E. Baconsky: un pupincurist sovietic a produs un ortodox filo-american. Şi, mai nou, creştin-democrat!

Cuvântul Partidului

Cuvântul tău în mine-l simt suind tăcut

Cum primăvara-n arbori puternic seva suie;

Când soarele meu tânăr în zori a apărut,

Colindă peste câmpuri cu raza lui gălbuie.

Copaci uscaţi de iarnă, cu trunchiul negru frânt,

Mai stăruie, şi ceaţa în preajma lor se-aţine.

Cuvântul tău în luptă e singurul cuvânt

Al cărui fulger timpul l-a împlântat în mine.

Privesc prin ani ca printre perdele verzi de ploi;

Eroi de altădată răsar în depărtare,

Plecaţi odinioară. Acum se-ntorc la noi,

Sub faldurile-acestor drapele-nvingătoare.

(…)Partid iubit! Şi-atuncea cuvântul tău arzând,

Mă va chema pe drumul victoriei depline,

Cuvântul tău în luptă e singurul cuvânt,

Al cărui fulger timpul l-a împlântat în mine.

(A.E. Baconsky, „Cuvântul Partidului”, „Gazeta Literară”, anul II, nr.49, joi 8 decembrie 1955, p.1)

Colocviu cu inima mea

Nu mă întreb partidul cum să-l cânt;

El a pătruns în cântecele mele

Ca soarele-n pădure, ca un vânt

Gonind pe boltă norii prevestitori de rele.

De mult a fost? Anii se duc sau poate

Ca fluturii-n gogoaşe se închid –

Un tânăr se-ntâlnise prin cetate

Cu flacăra lozincii de partid.

(…)Nu mai cunosc torentul –

Mă uit şi nu mai ştiu,

Al cui e chipul tânăr dintr-o poză…

Anii trecuţi în lupte mari, înscriu

Singura, marea mea apoteoză.

(…)Nu mă întreb partidul cum să-l cânt

El m-a pătrns cu fulgerări de stele,

Incendiind, iluminând,

Codrii de mai ai tinereţii mele.

Şi de atunci cu fiecare rând

Ce-l scriu, cu fiecare răsuflare,

Chemarea lui în mine-o simt arzând

Şi-o strig la poarta lui viitoare.

(Anatol E. Baconsky, „Colocviu cu inima mea”, „Gazeta Literară”, anul II, nr. 45, joi 10 noiembrie 1955, p. 3)

Pe Lenin am să-l pot vedea

De mult îmi stăruie un gând:

Pe Lenin cum să-l văd dormind

În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte

Sau despre care-mi spun prieteni întorşi în ţară de curând –

Să-l văd cum odihneşte lin,

Sub semnul vremii care trece,

Când iarna-şi pleacă mâna-i rece

Pe zidul-naltului Kremlin.

(…)Ce-i care-au fost ne povestesc

Cum oamenii în valuri cresc,

Spre Mausoleu, din zi în noapte,

Păşind uşor, vorbim în şoapte;

Din toate colţurile ţării veniţi,

Acolo se întâlnesc.

De-i timp frumos ori mohorât

De-i frig, de-i ploaie ori zăpadă,

Pe Lenin vin mereu să-l vadă

Cum odihneşte liniştit

Bătrânii îşi aduc aminte

De vremurile dinainte

Când glasul lui, vestind victorii,

Chema la luptă muncitorii

Şi parcă vorbele-i de-atuncea şi-acuma

Le răsar în cuvinte.

(…)Afară neaua a-ngheţat

Şi viscolele-n zbor străbat

Şi undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează –

O văd mineri, soldaţi, colhoznici, vreun activist îndepărtat

Acolo Stalin rând pe rând

Căi noi spre comunism croieşte

Şi ceas cu ceas îşi împlineşte

Cutezătorul jurământ

O, ne-ncetat voi aştepta

Pe Lenin – când să-l pot vedea,

Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,

s-aprind arzând mereu mai tare şi luminează-n ţara mea!

Un gând îmi stăruie mereu

Dar calea-i grea şi-ndepărtată

Şi nu ştiu de-am să ajung vreodată

Să-l văd dormind în Mausoleu.

(…)Şi târnăcoapele când bat

Şi stânca din adâncuri frântă

Şi apele când se frământă

Vorbesc de Lenin ne-ncetat.

Şi-atunci când vom sfârşi cu bine,

Vor geme apele bătrâne

Şi vor zbura prin mii de fire lumini cu taza lor subţire,

Luminând câmpii şi sate, mişcând tractoare şi combine,

Atuncea ştiu că-n faţa mea

Printre căderile de ape

La fel de viu şi de aproape

Pe Lenin am să-l pot vedea.

(februarie 1952, A.E. Baconsky, „Pe Lenin am să-l pot vedea”, volumul „Cântece de zi şi de noapte”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, pp. 46-49)

Lenin la Şuşenskoe

(…)În satul acela aruncat pe întinderile îngheţate,

Ţăranii l-au cunoscut atunci pe Ilici şi l-au iubit

Pentru că el le aducea flacăra adevăratei vieţi

Care trebuia să vină

Şi le vorbea despre traiul lor necăjit

Când seara cobora înroşind zăpezile nesfârşite

Şi, pe câmpii, urletele lupilor tăiau liniştea în bucăţi mari

Lenin, în mijlocul ţăranilor,

Spre inima lor cu bătăi limpezi şi curate,

De câte ori vorbea, ochii i se aprindeau

Şi pe fruntea înaltă lumina zvâcnea

Ca soarele într-o pădure de brazi –

Lumina care a purtat la luptă pe oamenii muncii,

Care îi poartă şi azi

Şi care îi va purta mereu până când

La orizont se va vedea ultima nemernicie arzând.

(…)Primăvara, pe acolo, venea aproape neobservată;

Zăpezile mai rămâneau până târziu, în vară,

Şi Lenin, cu ţăranii din Şuşenskoe,

Se pregăteau să serbeze ziua de 1 Mai.

s-au adunat şi el le-a vorbit

mai aprins ca oricând.

Tăceau toţi – doar la sfârşit

Unul a-ntrebat: «Spune-ne Ilici,

Când vom serba liberi această zi, spunene-ne când»?

Şi Lenin, îngânduerat, le-a răspuns: «Cât de curând».

Am încercat să-l cânt pe marele Ilici

În Siberia de atunci, îndepărtată şi tristă,

Când într-o seară renii l-au adus,

Surghiunit de nemernicia ţaristă.

Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!

Pe el îl vor cânta întotdeauna faptele lui mari

Şi timpul îl va cânta mereu –

Bătând în pădurile adânci de stejari.

(Anatol E. Baconsky, „Lenin la Şuşenskoe”, volumul „Poezii”, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1950, pp. 84-86)

Am primit pe adresa redacţiei următorul text pe care îl publicăm ca o completare a poeziilor lui A.E. Baconsky.

Ce poamă a fost A.E. Baconsky?

Ion Jianu – interviu cu I.D. Sârbu

(fragmente din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”)

– Nu suntem în anul 1711, scriitorii noştri scriu în limba română. Clujul, chiar şi în acei ani dificili, era capitala culturală a Ardealului nostru reîntregit. Blaga era considerat a fi cel mai mare filosof şi poet al Ardealului acestuia. Se ridicase o nouă generaţie de poeţi, apăreau reviste, se publicau cărţi. Ce atitudine aveau aceşti tineri scriitori faţă de marele Lucian Blaga?
– În anii aceia, 1947–1955, Arghezi, Bacovia, Blaga, Voiculescu, Pillat, şi mulţi alţii, erau consideraţi nişte putrezi. Ştiu de la Al. Căpraru următoarea întâmplare. Student fiind el la aşa-zisa şcoală de poeţi „Maxim Gorki”, [sic!] la o percheziţie fu prins cu un volum de poezii de Blaga. A trebuit să mimeze un leşin şi un fel de atac de epilepsie ca să poată evita demascarea şi eliminarea lui. După 1952, eu ajunsesem profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape de Bariţiu şi de Teatrul Maghiar. De 2–3 ori pe săptămână îl vizitam pe Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă punea să cer de la Biblioteca Universităţii (la parter) volumul său de Poezii apărut la Fundaţii. Completam fişa şi aşteptam. Blaga stătea în spatele meu. Şi aprodul şi bibliotecarul îl cunoşteau. Mergeau cu fişa de cerere direct la directorul Bibliotecii. Acesta îşi scria, cu mânie, refuzul său. Blaga aduna aceste refuzuri, lună după lună, an după an. „De ce?”, am întrebat. „Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încurajează. Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea cărţilor mele. Constat că refuzurile – astea mi le spunea prin 1954 – devin din ce în ce mai politicoase şi mai jenante”… Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conştiinţe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit. Dar prin anii aceia de cumpănă şi întorsură, traversam, cu Blaga, pe jos, jumătate din oraş. De la Bibliotecă – unde îşi făcea norma – până sus, în capătul lui Andrei Mureşanu, unde locuia (Martinuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înţelept oriental. Când avea, ronţăia boabe de cafea prăjită. (Acesta a fost singurul „viciu” pe care i l-am descoperit.) Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeţii tineri, universitarii tineri, criticii tineri (şi mai vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect – nu are importanţă. Blaga zâmbea amar, dar vesel: „Toţi aceşti începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simţi nevoia să se laude că mi-au fost contemporani.” „Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conştiinţă ce nu se pot şterge!” „Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să îşi scrie neapărat memoriile sale de trandafir…”
– După câte ştiu eu, unul din cei mai străluciţi poeţi, pe care i-a avut Clujul acelor ani, a fost A.E. Baconsky. Nu se poate ca…
– Ba, se poate! Există doi Baconsky, opuşi dialectic-antagonist. Unul este cel căruia revista „Manuscriptum” îi dedică un număr pe deplin meritat – şi un alt Baconsky – student în drept şi publicist – şi mai ales poet ultrajdanovist şi hiperproletcultist, din anii 1945–1955. Craiovean prin adopţiune fiind, mă consider totuşi prieten cu generaţia Aurel Rău, Gurghianu, Felea etc. Cunosc suficientă Istorie şi Psihologie pentru a înţelege că în tinereţe avem cu toţii dreptul de a exagera şi greşi. Dar, fiindcă în această convorbire a noastră ne amintim de Blaga, sunt obligat să fiu magis amica veritas, tocmai fiindcă cel mai mare bine pe care îl putem face faţă de cei morţi este să spunem acum tot adevărul despre ei. De mortuis, nihil nisi… veritas. Baconsky, indirect, mi-a salvat viaţa în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem din 1955, în subconştientul meu rănit de moarte exista totuşi imaginea lui cinică din anii în care m-am ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă, aristocratică, cu orice preţ, căpătuială materială. Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credeam) şi de pe poziţiile clasei muncitoare, sărace, dar cinstite. Greşeam amândoi. Dar Baconsky mă denunţa în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre, că sunt cosmopolit, că citesc numai nemţeşte, că am rămas admiratorul lui Blaga. Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape aceste necazuri ale mele. Fiindcă ţinusem o conferinţă cu titlul Dostoievski, un profet al sufletului rusesc – a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o Asociaţie de prietenie şi cultură. La ceremonialul respectiv, alături de Ovidiu Drimba (cu care am rămas bun prieten) asistau şi profesorii Benetato şi Nana. De la ei ştiu de unde mi se trăgeau toate ponoasele. (Nana era fiul învăţătorului meu din Petrila.) Cu ocazia asta, Baconsky (care era uşor fugit din Basarabia) m a arătat cu degetul şi a strigat: „Nu întâmplător îl cheamă Sîrbu!” (Aluzie la proaspătul călău – Tito al acelor ani.)
– Totuşi, ziceţi că Baconsky v-a salvat viaţa. În 1977, la cutremur. La cutremurul în care el şi-a pierdut viaţa într-un mod atât de tragic…
– Cu moartea pe moarte… Dar povestind. Deci, nu-l mai văzusem din 1955, cunoşteam foarte bine schimbarea sa la faţă, recunoşteam locul de frunte pe care – de astă dată, pe merit – îl ocupa în literatura română. Îl citeam – şi-l admiram. Admiram mai ales ce spunea el acum despre Lucian Blaga. Trecutul era mort, în faţa istoriei deveniserăm confraţi şi colegi de breaslă. Trecusem printr-o şcoală grea şi, deşi îmi lipseau, ca şi lui Adrian Marino, cam 15 ani din inventar, învăţasem să uit, să iau oamenii aşa cum sunt şi nu aşa cum ar fi trebuit să fie. Totuşi, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit pe un foarte lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece metri de mine, am reacţionat ca un pensionar idiot, senil şi încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrăţişare. Nu am avut timp să gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacţie. Şi l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remuşcări, am ajuns într-un aşa hal de scârbă faţă de mine însumi, încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur. Venisem pentru mai multe zile la Bucureşti (Editură, Fond, Direcţia Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel şi luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară unde am reuşit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova.
– Şi?
– A doua zi seara a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, „Victoria”, de lângă CEC, s-a făcut praf şi pulbere… Acasă, cutremurat de nenorocirile cutremurului (şi la Craiova am fost aproape de atotprăbuşire), mi-am amintit de motivul inconştient, pentru care îi ocolisem, de fapt, îmbrăţişarea. Tot Blaga…
– Nu înţeleg. Blaga a murit în 1961.
– Da. Dar în iarna anului 1953 a avut loc o întâlnire cu Baconsky pe care nu o pot nici uita şi nici înţelege. De aceea o şi povestesc acum. Nu pentru mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru generaţiile următoare. Ca să ia aminte şi să mediteze. Deci: urcam cu Blaga pe panta uşoară ce duce spre Biblioteca Universităţii. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte venea Veronica Porumbacu, după ea Mihai Beniuc, însoţiţi de un grup de circa 4–5 poeţi tineri locali. (Mai târziu am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului Emil Isac, care era suferind. A şi murit după câteva luni.) Blaga i-a zărit şi el, avea ochi excelenţi. A pus capul în pământ şi s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a dreptul absurd, şi suprarealist, totul. Grupul trecea la numai 10–15 metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Şi totuşi nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten atâţia ani), nu a schiţat cel mai mic gest de salut sau recunoaştere. Baconsky singur s-a desprins din grup şi ne-a făcut – el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristocratică – gestul acela ţigănesc, scabros, din cot… Am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu şi a revenit nici când ne-am despărţit. Atâta mi-a spus: „Am să-l trăznesc!”

(Interviul integral cu I.D. Sârbu a apărut în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, ed. a doua, „Scrisul Românesc” 1996, ediție îngrijită de Toma Velici și Elena Ungureanu)

Intr-una din zilele premergatoare cutremurului Baconski si Sarbu se intalnesc accidental. Poetul se repede sa-l imbratiseze, dar prozatorul ii intoarce spatele, aproape fuge. Ajuns la hotel regreta asa de mult gestul, i se face asa de rusine ca pleaca din Bucuresti. Hotelul in care locuise prozatorul cade la cutremur. Sila lui fatza de Baconski venea de la o intamplare petrecuta pe un pod din Cluj. Pe o parte Blaga cu Sarbu, pe cealalta Baconski cu niscaiva poeti utc-isti. Poetul B, ii striga in gura mare lui Blaga, lucruri pe care nici nu ar fi trebuit sa la gandeasca. Mai multi scriitori au dat note informative despre Gary care a luat bataie la securitate si in ultimii ani de viata. A fost un om de onoare si dreptate. Pacat ca in primavara lui ’89 a disparut N. Steinhardt iar in toamna s-au dus I.D. Sarbu si Parintele Arsenie Boca acesta din urma „ajutat” sa se duca. Si cine stie poate nu numai el a fost „ajutat”. Securitatea folosea cancerul ca arma, este un lucru stiut.

Ştefan Mardale (comentariu la apariţia articolului „I.D. Sârbu vs Victor Petrini”)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.