Alchimia seducţiei

Sub sfera magică

Recenta premieră cu “Don Giovanni” de Wolfgang Amadeus Mozart la ONB, prezentată de comentarii din interiorul Operei şi ca o ediţie revizuită a spectacolului absolvenţilor de la master, a fost însoţită de valuri de aplauze şi strigăte de “Bravo!!!”. Indiferent de calea pe care o urmează o nouă montare şi de faptul că ea poate fi parte şi susţine întotdeauna un ciclu educaţional şi profesional, trebuie spus că “Don Giovanni” nu mai figura în repertoriu de aproape un deceniu. Atât a trecut de la producţia regizată de Alexandru Darie, sub bagheta lui Lucian Anca şi scenografia semnată de Maria Miu. Cu o distribuţie ce reunea vocile cele mai prestigioase ale vremii, în care o regăsim şi pe Iulia Isaev. Soprana atât de iubită de public are o experienţă în Mozart, omologată internaţional. Azi, la fel ca în montarea de acum un deceniu, Iulia Isaev interpretează rolul Donna Anna, adăugând jocului dramatic şi pozei îndoliate a fiicei, al cărei tată a fost ucis de Don Giovanni, ambiguitatea şi misterul feminin, ce rezolvă, prin amânare, răspunsuri suspendate şi apelul la cutume tradiţionale, tot ce poate să însemne indecizie, implicit absenţa iubirii. Fotografia de la examenul de master cu ochiul atotvăzător ce veghează vigilent şi complice tribulaţiile lui Don Giovanni contează pentru arhiva personală şi istoria punerii în scenă, ca orice travaliu documentat pe peliculă. Premiera recentă cu “Don Giovanni” e deja altceva. S-ar cuveni să existe, de altfel, cronici muzicale diferite, în funcţie de tripla distribuţie în care se va cânta “Don Giovanni”, la ONB, folosind partitura de la ediţia cu adaosuri, cântată Viena, în 1788. După un libret scris de Lorenzo da Ponte, în care Mozart şi-a descoperit adevăratul Phoenix. Simbioza lor a fost analizată pe larg în cartea “Mozart – Da Ponte Operas”, publicată de Andrew Steptoe în 1988, la Oxford. Spre deosebire de opera “Don Giovanni”, cântată în premieră la Teatro di Praga, în 1787, premiera din anul următor, de la Viena, supervizată atent şi dirijată tot de Mozart, şi-a îmbogăţit partitura cu accente dramatice şi arii destinate portretizării caracterelor. Ambele montări au însemnat triumful lui Mozart, neobosit în a-şi îmbogăţi continuu eşafodajul şi strălucirea partiturii. Aceste completări au intrat în atenţia majorităţii producţiilor mozartiene. Compozitorul a scris două arii noi, corespunzătoare recitativelor, frumoasa arie a lui Don Ottavio, logodnicul Donnei Anna, celebra “Dalla sua pace”, creată anume pentru tenorul Francesco Morella, distribuit la vremea aceea în rol. Apoi aria Elvirei, “In quali eccessi… Mi tradi quel alma ingrata”, compusă anume pentru soprana Caterina Cavalieri, apoi un duet între Leporello şi Zerlina, “Per queste tue manine”.

Scenă din Don Giovanni

Nimic nu este de neluat în seamă în muzica lui Mozart, dovadă emoţia pe care o amplifică aceste arii, recitative şi duetul, adâncind perspectiva şi complexitatea vocilor lăuntrice sau… scutindu-le de eforturi insurmontabile. Anecdota despre o operă cu prea multe note exprimă creativitatea şi ingeniozitatea magică a muzicii mozartiene ce se revarsă precum un corn al abundenţei. Mozart compune ca şi cum ar trimite fiecare particulă muzicală într-un circuit al reverberărilor, într-o împărăţie a oglinzilor sonore. Totul e reflectare şi refractare, curgere şi metamorfoză, lumină devenită muzică, muzică devenită joc de lumini. Chiar şi ochiul sau globul ocular suspendat peste scenă, în noua montare, sugerează, în funcţie de act, scenă, arii, recitative şi relaţia dintre personaje, când lumea muritorilor şi faptele lor, când tărâmul real şi celălalt tărâm, al umbrelor, când spaţiul diurn sau nocturn al confruntărilor, faţa văzută şi nevăzută a caracterelor, magia versatilităţii. E sfera magică din teatrul antic din care s-a desprins oglinda convexă. Cu tot jocul de metamorfoze şi anamorfoze, ingenios conceput de Anca Albani, dezvoltat video şi prin lighting design de Gabriel Kosuth şi de sculptorul în metal Ionuţ Marin. Deasupra scenei atârnă o sferă magică, prezenţă obsesivă în vremea lui Mozart. Ea popula cabinetele de curiozităţi, magia, masoneria, artele. În jurul sferei magice/ochiului, se rotesc personajele, ca nişte planete atrase de cunoaştere şi iubire, de lumina diurnă sau nocturnă a pasiunii. Dar indiferent de “acareturi” scenografice, de lighting design şi de panorama deşertăciunilor erotice, evocată prin proiecţia unor lucrări de artă şi fotografii tălmăcind don juanismul şi concupiscenţa în artă, regia şi scenografia nu pot suplini proba muzicii lui Mozart. Muzica rămâne pragul artistic esenţial, pentru vocile selectate în distribuţie. Către ea ar trebui să se îndrepte eforturile financiare. “De la musique avant toute chose”, scria Verlaine în “Arta poetică” pe care ar trebui să şi-o întipărească adânc pe frontispiciu toate teatrele de operă. Fără voci şi orchestra cerută de partitura operelor lui Mozart, orice efort de regie, scenografie şi coregrafie poate deveni inutil. Cei ce aleargă după butaforie şi teatru la Operă sunt mai ales afonii şi ignoranţii. Sau cei ce subestimează aşteptările publicului. E drept că, tot în cazul lui Mozart, personajelor li se cere obligatoriu să pună în valoare şi talentul dramatic uriaş al unui compozitor care a creat o sinteză unică între opera italiană şi cea germană, între opera seria, opera buffa şi tradiţionalul Singspiel german. Teatralitate, spirit ludic, virtuozitate şi psihologie reinventează arhitectura muzicii lui Mozart care asimilează, perfecţionează şi inventează propriul său tabel al elementelor, o infinită combinatorie a strălucirii şi seducţiei muzicale.

Un dublu debut, în rolul lui Don Giovanni şi Leporello

Erotismul se continuă în decor şi costume

Nici o regie şi scenografie, oricât de geniale, spectaculoase sau provocatoare nu pot înlocui sau măslui calitatea muzicii. Lumea teatrelor de operă se confruntă cu o migraţie a vocilor valoroase. ONB poate oricând să ne ofere o listă lungă de absolvenţi ai şcolii de canto din România ce au crescut rapid după debutul în ţară, cucerindu-şi prestigiul pe marile scene din lume. Cheia păstrării şi aducerii lor în spectacolele montate în ţară e cheia de boltă a oricărui management cultural şi reprezintă politica indispensabilă în susţinerea muzicii de operă. Altfel rămâne un privilegiu pentru iubitorii de operă din România să asculte marile voci, doar la ceasul primelor afirmări şi să le caute în distribuţii, de câte ori pot reveni în ţară. Pentru spectatori şi melomani, ceea ce contează când merg la operă sunt vânătoarea vocilor, calitatea orchestrei în a reda muzica, personalitatea dirijorului, calităţile corului, expresivitatea dramatică, mişcarea. Originalitatea regiei şi scenografiei sunt indispensabile, dar deseori pot dezvălui, prin exces de efecte şi goana după divertisment, o sărăcie a muzicii şi a spiritului. Vom începe ca atare de la voci şi muzică să judecăm acest nou “Don Giovanni”, montat la ONB. Impresionează curajul şi reuşita de a lansa într-o nouă montare a operei “Don Giovanni”, chiar în rolul titular, o voce de o rară calitate şi bogăţie care are puţin peste 20 de ani. Daniel Pop intră în universul sonor mozartian cu o voce tânără, incredibilă, memorabilă, senzuală, vibrantă, debutul lui fiind dublat de un al doilea botez al acestei distribuţii cu nume noi, adăugate celor ce au o bună cunoaştere şi evoluţie în operele lui Mozart, pe scena bucureşteană sau la Viena. Tot un debutant remarcabil susţine în această montare şi rolul lui Leporello, servitorul devotat şi excedat de apucăturile lui Don Giovanni. Din distribuţie mai face parte şi Ionuţ Hotea, un tenor cu o voce deosebită nu doar în rolul lui Don Ottavio. Va face şi el carieră. Glasul lui consună cu Mozart, dacă ne amintim cum a cântat “Dalla sua pace la mia dipende”, dar mai ales “Il mio tesoro”. E distribuit în trei roluri grele deşi nu a împlinit încă anul de la debutul său pe scena ONB, unde mai poate fi ascultat şi văzut în rolul lui Nemorino din “Elixirul dragostei” de Donizetti şi în “Bărbierul din Sevilla” în rolul lui Almaviva. Din distribuţia tânără, crudă uneori în abordarea jocului scenic, când e vorba de transmis maturitatea răului, mai fac parte şi alte nume proaspăt lansate pe mările muzicii. Vor fi invitate, cât de curând, pe alte scene. O alegere inteligentă şi previzibilă pentru rolul Zerlinei este Maria Jinga, o mezzo-soprană cu temperament şi şăgălnicie, având un rar instinct, pe scenă, al şcolii vieţii. I-a venit mănuşă rolul Zerlinei, aşezat de muzicologi sub eticheta “Viennnese soubrettes”. O combinaţie între realitate şi născocirea ei, între ingeniozitate, ticluire şi talent al descurcării în orice situaţie.

Imperiul erotomaniei

Secvenţă din spectacol

Cântând în grădina comandorului aria slujitorului, aflat zi şi noapte în solda lui Don Giovanni, Cătălin Ţoropoc interpretează admirabil dezabuzarea celui obligat să-şi servească stăpânul, să-i fie complice şi unealtă, să-l scape nevătămat şi basma curată în situaţiile critice, să-i joace ispitele şi tertipurile, părtaş la escapade, înşelăciuni, trădări şi crime sau nesfârşite scenarii ale seducţiei şi, nu în ultimul rând, cronicarul lor cinic, care le ţine meticulos evidenţa. Aria ce marchează inventarul cuceririlor lui Don Giovanni e o piesă de rezistenţă a operei, înclinând balanţa spre “dramma giocoso”. Cătălin Ţoporoc îi adaugă, pe lângă vocea lui deosebită, toate condimentele. Are ritm, crescendo, umor. Ţine strâns contabilitatea victimelor, 640 în Italia, 231 în Germania, 100, în Franţa, 91, în Turcia şi 1003, în Spania. “Madamina, il catalogo e questo” a sunat irevocabil, frazat necruţător, ca un raport de bursă al cuceririlor şi o statistică geo-erotică, unică prin umorul cadenţei şi cifrelor avansate, în istoria muzicii. Coperţile registrului, concepute ca un mulaj erotic, însoţit de nurii provocatori ai unui tors feminin, la fel ca şi tronul erotic ce imortalizează, prin braţele şi picioarele mobilei antropomorfe, disponibilitatea acuplărilor obsesive, fac parte, ca şi dansurile lascive (Megumi Koshi, Miki Iwafuchi, Shino Ota), dintr-un imperiu postmodern al punerilor în scenă, în care donjuanismul îşi adaugă experienţe dintr-un “Playboy”, descoperit avant la lettre în iluminism. Elemente de scenografie sugestive îl însoţesc pe Leporello, care trage după el, precum un comis-voiajor, instrumentarul de valet, dressingul mobil, arsenalul cosmetic şi măştile deghizării. Sugestive sunt şi statuile vii ce populează ironic cimitirul, statuia funerară însufleţită a comandorului făcând trecerea între ospăţul final transformat în Judecată de Apoi. Planul înclinat al mesei se metamorfozează în piatra de mormânt. Există însă, în spectacol, şi o parte de decor şi coregrafie, cu mesaj îngroşat, ce coboară în caricatural, aerul ludic-grotesc, carnavalesc al operei şi mitului. Don Juan nu e un Hugh Hefner decupat anume din domeniul acestuia de pe Holmby Hills, oricât am dori să facem ocheade actualităţii şi unei lumi deformate de entertainment. Kitsch-ul erotic, premeditat şi ales cumva şi din disperarea de a inova şi amuza, coboară, se ştie, receptarea estetică. În schimb sunt bine-venite, în această montare citatele vizuale din ilustraţiile erotico-porno pe care le reproduc, în adevărate seriale de desene şi fotografii, enciclopediile ce explorează erotomania de-a lungul secolelor şi, fireşte, mitologia lui Don Juan.

De la musique avant toute chose

Don Giovanni din nou la ONB

Daniel Pop şi Cătălin Ţoporoc vor primi cât de curând invitaţiile altor teatre de operă, aşa că a fost un act de inteligenţă triplarea distribuţiei în totalitate, deşi eforturile la repetiţii ale dirijorului Vlad Conta şi cele ale regiei spectacolului, semnate de Anda Tăbăcaru-Hogea, dimpreună cu întreaga echipă de producţie s-au multiplicat în consecinţă.

Muzica lui Mozart cuprinde largul şi zbaterea psihologiilor umane, infinitul stărilor sufleteşti, improvizaţia tutelară a unui etern copil, ca un prestidigitator ce aduce la lumină tot soiul de mătăsuri, obiecte şi vietăţi dintr-o cutie magică. E o întâlnire subtilă şi plină de suspense a contrariilor, o despicare la nesfârşit de atracţii şi refuzuri, de decizii şi indecizii, ca o maree continuă, cu înaintări şi retrageri, stări de acalmie şi de paroxism. De aici eflorescenţa cromatică, arabescul ameţitor al ritmului, volumetria barocă sau rococo a momentelor muzicale. Un ansamblu atât de complex ce dă măsura graţiei şi controlului, realizat între măsurabil şi imponderabil, de dirijorul aflat la pupitru. Lipsit de ostentaţia şi poza altor dirijori, Vlad Conta emană o linişte şi o atât de calmă dăruire faţă de muzică. Talentul lui are o rară discreţie şi precizie deşi pune în valoare şăgălnicia şi libertăţile lui Mozart, nesupunerea din inspiraţia lui răsfăţată de geniu. Controlul muzicii cere precizia unui laser. Ne putem imagina orice lumi iar imaginarul şi improvizaţia nu cunosc frontiere. S-au scris cărţi de referinţă despre personajele din operele compuse de Mozart, între care şi un volum dedicat eroinelor mozartiene, reprezentate în “Don Giovanni” de Donna Anna, personaj emblematic pentru opera seria, de Donna Elvira şi Zerlina, exponenţiale pentru “opera buffa”, dar parte şi din “opera seria”. Jane Glover a publicat la Londra, la Mac Milan, o editură prestigioasă, volumul “Mozart’s Women”, “Femeile lui Mozart”. Partiturile muzicale ce le-au fost destinate alcătuiesc o celebră pinacotecă… muzicală. E o galerie de autoportrete, prin arii, recitative, duete, trio-uri, sextete… scene de gen în mişcare, pictate cu dramatism, risipă cromatică, polifonie şi ironie. Aceeaşi creaţie prodigioasă caracterizează şi personajele masculine, chiar dacă versatilitatea lui Don Juan, cinismul şi cabotinismul lui sunt exprimate prin partiturile celorlalţi. Cel ce determină prin seducţie aria vieţii celorlalţi nu avea să primească dreptul la o tiradă muzicală unic definitorie, aşa că Mozart i-a dăruit o mandolină, o harfă să-l însoţească din fosa orchestrei, în această montare, şi corzile adăugând un acompaniament pizzicato şi aria şampaniei, “Fin ch’han dal vino calda la testa”… Autoportretul lui Leporello, care e umbra stăpânului şi-l însoţeşte precum mâna lui dreaptă, e… cântat în celebra arie a văicărelilor slugii indispensabile din “Notte e giorno faticar”, încă din scena întâi, actul întâi, imediat după uvertură. Ariile celorlalte personaje sunt construite mai toate ca o temă cu variaţiuni pe ideea fluxului şi refluxului din iubire. Donna Anna nu e chiar atât de imaculată în sufletul ei, care poate ascunde şi altceva decât decizia de răzbunare a tatălui, iar Donna Elvira, personaj prea îngroşat prin costum, are în interpretarea Crinei Zancu toată bogăţia vocii şi jocului dramatic în rolul soţiei trădate, care ia urma aventurierului prin lume. E opusul Penelopei ce consumă casnic aşteptarea versatilului Ulysse. Aplauze binemeritate pentru aria “Mi tradi, Ah, fuggi il i traditor”, în plus momentul deconspirării lui Don Giovanni din quartetul “Non ti fidar, o misera” cu Donna Elvira, Donna Anna, Ottavio şi Don Giovanni. Nu există personaj şi partitură muzicală în “Don Giovanni” care să nu fie construite ca un dialog şi dezbatere a alternativelor, ceea ce şi explică de ce “Sau/ Sau (Enten Ellen)” şi “Jurnalul seducătorului” lui Soeren Kierkegaard au avut la bază şi muzica lui Mozart din “Don Giovanni” pentru a construi o filosofie pe voci, o gândire polifonică. Muzica lui Mozart şi mitul lui Don Juan i-au inspirat lui Kierkegaard filosofia şi teatrul amfibiologiilor. Existenţialistul danez, mozartian în gândire, a folosit o distribuţie de autori, roluri şi pseudonime, anume inventate, pentru a nota meditaţii contrare, un teatru al ideilor şi un symposium de meditaţii şi ironii nuanţate, încrucişate, fără concluzii definitive, asemeni celui practicat în dialogurile lui Platon.

Opera: la bursa alternativelor

Vlad Conta dirijând Don Giovanni

“Don Giovanni” e o operă scrisă ca şi cum Don Juan ar fi sfera magică în care se oglindeşte lumea la infinit. Această polivalenţă permite curajoase interpretări şi schimbări ale vocilor din distribuţie, faţă de distribuţia premierei mondiale cu “Don Giovanni”, din 29 octombrie 1787, dirijată chiar de Mozart. Dirijorii operei, în cazul de faţă Vlad Conta, imaginează în rolurile estinate în mod tradiţional tenorilor, sopranelor, baritonului o abordare a personajelor şi partiturii, folosind o mezzosoprană în rolul abandonatei Donna Elvira, tenace în urmărirea prin lume a unui soţ, curtezan incontinent, pe care îl mai iubeşte. Crina Zancu a interpretat rolul Donnei Elvira, cu o voce stăpână pe tehnică, în toate ariile grele de altfel, în care muzica şi libretul transpun lupta între trădare şi iubire, disperarea şi resemnarea, durerea şi pasiunea rănită mortal. Iubirea e şi ea maladia mortală, analizată de filosoful danez, emul al marelui Mozart. Merită să comparăm aria cântată de Crina Zancu “Mi tradi” cu jurămintele Donnei Anna din aria cântată de Iulia Isaev, “Ah, vendicar, se il puoi, giura quel sangue ognor!”

“Don Giovanni” dirijat de Vlad Conta a fost programat între timp şi cu distribuţiile celelalte de câteva ori fiind urmat de aceleaşi aplauze entuziaste şi ovaţii. Spectacolul a fost conceput ca unul de durată, astfel încât să poată conferi strălucire şi substanţă stagiunilor de la ONB, şansa unor programări previzibile, graţie unei triple distribuţii, şi posibilitatea afirmării unor voci tinere care pot aborda, la începutul carierei, o excepţională partitură, neîntrecută prin cromatismul sonor şi alchimiile muzicii. “Don Giovanni” nu poate lipsi din repertoriu, fie şi pentru că e pentru unii capodopera în muzica de operă scrisă de Mozart, după cum mari scriitori, altfel rezervaţi în actul admiraţiei, nu s-au sfiit s-o declare, precum Gustave Flaubert, drept unul dintre cele mai frumoase trei lucruri create de Dumnezeu, alături de “Hamlet” şi… marea, în neobosita ei zbatere de ape şi schimbare a culorilor. Flaubert a pus alături trei creaţii desăvârşite, în teatru, muzică şi cosmos, emblematice pentru alternativa existenţă/ non-existenţă. Dirijorul Vlad Conta a demonstrat aceeaşi stăpânire şi empatie dublată de o cultură muzicală profundă în abordarea acestei opere geniale, încă de la revărsarea luminoasă şi misterioasă a uverturii, în allegro D major. Sala Operei s-a umplut de efluviile muzicii cu o graţie seducătoare, asemeni temei obsesive în “Don Giovanni”. Fără să existe acea îngroşare şi emfază a sunetelor care sacrifică levitaţia de dragul emfazei şi fără să se piardă individualitatea instrumentelor şi efectele speciale pentru un simfonism îmbâcsit. Vlad Conta păstrează limpezimea şi acurateţea acolo unde alţi dirijori preferă spectaculosul facil. Trebuie să auzi de-a lungul operei orchestra cu instrumentele de suflat, în dubla lor prezenţă, cele două flaute, cele două oboaie, cele două clarinete şi cei doi fagoţi, apoi alămurile, cei doi corni, cele două trompete, cele trei tromboane (alto, tenor şi bas. Apoi instrumentele de percuţie, timpanii, apoi instrumentele cu coarde, viorile, violele, contrabaşii… Analize complexe au pus în lumină simbolismul alchimic, proporţia de aur şi fizica ondulatorie din muzica mozartiană. Aerul de improvizaţie dumnezeiască e rodul unor texturi şi orchestraţii precise. Un seducător aliaj. Nici nu vrem să ne imaginăm dificultăţile prin care trec orchestrele azi şi orchestra ONB, împiedicate de o legislaţie stupidă să facă angajări şi obligate să apeleze la colaborări şi artificii menite să eludeze formula 1/7, adică un angajat la şapte plecaţi sau pensionaţi. Am ascultat înainte de premiera cu “Don Giovanni” integral, toată opera şi am privit spectacolul punerii ei în scenă, într-o montare de la Salzburg, două de la Metropolitan Opera şi alta de la Scala. De fiecare dată cele trei ore de muzică şi spectacol nu au făcut decât să-mi adâncescă admiraţia pentru geniul muzical mozartian. Mozart simţea că sufletul omenesc, muzica şi caracterele vii nu pot fi reduse la o linie melodică unică sau la ideea fixă că un anume personaj este obligatoriu soprană sau mezzosoprană, tenor, bariton, tenor spinto, bass şamd. O muzicalitate de fântână arteziană în nuanţe, cu înălţimi şi tempo-uri imprevizibile combină, intersecteză şi metamorfozează această extraordinară “ars combinatoria” care este muzica lui Mozart, în versatilitatea ei fermecătoare, imperativă sau şăgalnic-copilăroasă. Don Giovanni era personajul emblematic, menit să cuprindă versatilitatea şi cameleonismul seducţiei, don juanismul colecţionar de cât mai multe şi diverse victime şi toată această vânătoare a eternului feminin, întruchipat în triplă înfăţişare, prin portretele, ele însele în metamorfoză şi alternanţă, celor trei eroine ale operei, Donna Anna, Donna Elvira, Zerlina.

Noua producţie cu Don Giovanni de la ONB a devenit în scurt răstimp un spectacol de succes. Fanii ONB îşi dispută interpreţii şi compară vocile celor trei distribuţii. Unii-i preferă pe Eugen Secobeanu sau pe Kristof Bouton, în rolul lui Don Giovanni. Pentru accentele malefice în plus. Ori la capitolul seducţiei fizice, în sine. Alţii aşteaptă să le asculte pe Edith Borsos şi Simona Neagu în Donna Anna şi să le compare cu Iulia Isaev. Marius Boloş şi Horia Sandu îşi dispută adepţii în rolul comandorului, atât de dramatic, real şi suprareal, în această montare. Paul Celmare şi Andrei Lazăr sunt comparaţi pentru vocile şi jocul scenic în rolul lui Don Ottavio cu Augustin Hotea. Crina Zancu, în Donna Elvira, intră în vertijul argumentativ al preferinţelor cu Simonida Luţescu şi Antonela Bârnat. Emanuela Pascu şi Mihaela Işpan participă la disputa cu privire la voci şi atu-uri scenice, unde doar Mugur Valsami e singur pe rol, în Alter Ego. Radu Ion împarte cu Ţoporoc rolul servitorului cârcotaş şi complice Leporello. Daniel Filipescu şi Florin Simionca, în Masetto, dezvoltă diferit caracterul bărbatului tânăr, asaltat de stări şi experienţe contradictorii. Se vorbeşte mult şi de bine despre spectacol, despre voci, despre orchestră i corul avându-l ca maestru pe Stelian Olariu. Cu o singură rezervă, a melomanilor, care nu sunt conservatori, cum se crede. Aceea de a păstra diferenţa între spectacolul de operă şi spectacolul de divertisment.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.