Alternativa Europei Răsăritene

Deunăzi, preşedintele în funcţiune al Comisiei Europene afirma că „Ucraina nu va fi în măsură, în mod clar, să devină membră a UE, în următorii 20-25 de ani, şi nici a NATO”. Oricum va fi primită, declaraţia readuce în discuţie întrebarea privind alternativele ce stau în faţa Europei Răsăritene. Ea include aspectul geopolitic, ce a dominat dezbaterile din ultimii ani – în care mulţi amatori s-au exprimat –, dar şi aspectul hotărâtor, al analizei societăţilor din regiune. Optica geopolitică rămâne, fireşte, importantă în abordarea lumii actuale, dar dă naştere, atunci când este separată de analiza societăţilor, mai mult la speculaţii, decât la rezolvări precise.

Pentru orice minte lucidă, era de la început limpede că dezbaterea în jurul Ucrainei din ultimii cinci ani pleca de la o premisă nerealistă: integrarea imediată în Uniunea Europeană. De aceea, la rândul meu, am pus întrebarea dacă populaţia Ucrainei a fost consultată serios vreodată încotro vrea să meargă (Andrei Marga, Explorări în prezent, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, pp.88-92). Nu doar populaţia oraşelor mari, a concentrărilor activistice şi centrelor financiare, ci zecile de milioane de oameni din satele şi oraşele acestei ţări, deloc neglijabilă.

Fireşte, orice ţară europeană poate solicita intrarea în Uniunea Europeană. Aceasta nu este însă doar o alianţă de state – chiar dacă alianţele sunt importante în istorie. După valul stârnit de propunerea lui Gorbaciov, de cuprindere a Rusiei în alianţa occidentală, pe care nu de mult secretarul de stat american al epocii, James Backer, a reamintit-o, faptul a devenit evident. Deciziile adoptate la Maastricht (1993) l-au consacrat. Europa unită şi-a propus să fie o civilizaţie cu o cultură anume, o uniune în jurul unor opţiuni de diferite naturi, încât o candidatură se evaluează în raport cu acestea.

Cum se ştie prea bine, situaţia Europei Răsăritene nu mai este acum cea din istoria lungă, nici măcar cea de la sfârşitul anilor optzeci, căci, între timp, s-a diferenţiat. Sunt evident într-o nouă situaţie ţările care au intrat în Uniunea Europeană. Acestea se află astăzi în sfera Europei Occidentale – ca piaţă, împletire a capitalurilor, solidaritate în numele unor valori, regim politic, configuraţie instituţională, aspiraţii.

Dar diferenţa nu anulează brusc problemele de dezvoltare din regiune. Este clar că în termeni pur geografici, pe axa de la Atlantic la Urali, centrul Europei se află undeva în dreptul României, încât ne putem imagina unde este partea răsăriteană a continentului. Dar criteriul geografic nu este niciodată singur, ci se combină în realitatea vieţii cu cel istoric, cu cel cultural şi cu cel al dezvoltării instituţionale. Văzând astfel lucrurile, nu se poate eluda nici faptul că Europa Răsăriteană este o realitate geografică şi istorică. Conceperea evoluţiei regiunii – cum înşişi reprezentanţii americani au arătat după Al Doilea Război Mondial şi chiar după anul 2000 – nu poate face abstracţie de istorie şi, fireşte, de geografie. Dacă luăm în seamă abordările americane, chineze, germane, franceze, engleze, ne dăm seama că geopolitica supraputerilor de astăzi – economice, politice, militare – nu le lasă în afară.

Anii din jurul lui 1989 au fost un nou început în această regiune. Înţelegerile americano-sovietice de la Geneva şi Malta, apoi cele germano-sovietice dintr-un sat ucrainean şi de la Marea Neagră, au schimbat faţa regiunii. Prăbuşirea partidelor comuniste şi a sistemului socialismului răsăritean a permis reluarea cursului modernizării în Europa Răsăriteană în cele patru dimensiuni: economică (restabilirea economiei de piaţă), administrativă (reluarea statului de drept întemeiat pe libertăţi şi drepturi individuale inalienabile), politică (revenirea la democraţie pluralistă) şi culturală (îmbrăţişarea de viziuni experimentaliste şi failibiliste). Din acest motiv s-a vorbit, pe bună dreptate, mai ales în analizele germane, de „revoluţia recuperatoare (die nachholende Revolution)”.

Peste toate, modernizarea – care, conceptual vorbind, urcă de la Kant şi Hegel, Max Weber şi Parsons, spre anii noştri, la Niklas Luhmann, Giddens, Touraine şi Habermas – nu avea alternativă mai bună. De aceea, tema a intrat în avanscenă şi o domină şi acum, chiar dacă nu la fel de covârşitor ca acum zece sau douăzeci de ani. Tranziţia din Europa Centrală şi Răsăriteană de la socialismul răsăritean, la societatea deschisă a însemnat reangajare pe calea modernizării, prin reluarea cursului întrerupt al acesteia în împrejurările celui de Al Doilea Război Mondial. În mod interesant, tranziţia a fost cea care a replasat teoria modernizării în actualitate. Mai mult, tranziţia a şi impus reconstruirea teoriei.

Iată câteva situaţii ce au pretins reconstrucţia şi au contribuit la articularea vederilor de astăzi. Adam Smith credea că e suficient ca un popor să fie liber pentru a se dezvolta; tranziţia a arătat că libertatea este necesară, dar nu şi suficientă – cultura libertăţii şi instituţii corespunzătoare fiind indispensabile. Socialismul răsăritean îşi asuma că dezvoltarea forţelor de producţie va schimba întreaga societate; dogma nu s-a confirmat, această dezvoltare dovedindu-se compatibilă cu regimuri ideologic opuse în privinţa libertăţilor. De la Herder încoace, s-a sperat că din afirmarea specificului cultural al popoarelor va rezulta o armonie; istoria postbelică a arătat că valul integraţionist este mai puternic şi că ceea ce s-a numit „constelaţia postnaţională” trebuie luată în seamă, chiar dacă aceasta nu duce la a accepta nivelările. Spengler credea că secretul evoluţiei istorice stă în simbolurile culturale; istoria a arătat că economia şi, mai larg, civilizaţia, joacă un rol major. În orice caz, teoria dezvoltării de astăzi îşi asumă modernizarea ca schimbare în fiecare dintre cele patru dimensiuni.

Dar nu numai atât. S-a dovedit, între timp, inclusiv în experienţa tranziţiei, că „diferenţierea”, ca al doilea mecanism al modernizării, după „plusvaloare”, rezolvă probleme de eficienţă, de producere de bunuri, în societate, dar şi generează alte probleme, precum nesiguranţa în faţa viitorului, nedreptăţi, asimetrii. S-a dovedit, de asemenea, că globalizarea aduce avantaje în funcţie de forţa concurenţială a unei ţări sau alteia, dar generează inegalităţi şi frustrări noi. Se mai confirmă că piaţa şi democraţiile nu sunt în funcţie doar de iniţiativele şi deciziile guvernelor, ci şi de deprinderile sociale şi valorile trăite de cetăţeni, până la urmă de cultura civică. S-a constatat încă o dată că nu există inevitabilitate istorică: ceea ce se realizează într-o societate depinde de comunităţile respective şi, dacă vrem să sintetizăm, de calitatea conducerii lor.

Ne interesează, însă, aici, nu atât istoria şi învăţăturile ei, cât ceea ce vine. Iar ceea ce vine nu este liniar, cum cred, deopotrivă, optimiştii încredinţaţi că istoria se sfârşeşte cu organizările actuale şi pesimiştii dezamăgiţi ai regiunii. Care sunt, aşadar, alternativele de evoluţie a societăţilor din Europa Răsăriteană?

Am formulat, într-un curs susţinut la universităţile din München şi, apoi, din Viena (Andrei Marga, Die kulturelle Wende….Cotitura culturală…, Cluj University Press, 2004, pp.492-495), ideea că „modernizarea recuperatoare”, „modernizarea sincronizatoare” şi „adaptarea la globaliza­re” constituie, împreună luate, modernizarea de care au nevoie societăţile din Europa Răsăriteană. Am mai semnalat că o seamă de curente de gândire, precum „post-tradiţionalismul”, „postmodernismul” şi „ne­o­­modernismul”, se află de fapt în competiţie în această regiune a Europei. Observ acum că situaţia este aceeaşi, până astăzi. Cine este preocupat de delimitările conceptuale poate constata uşor că aşa stau lucrurile.

Dacă acceptăm aceste distincţii – şi nu avem motive să ne îndoim de temeinicia lor –, atunci rezultă tabloul ce urmează al alternativelor de evoluţie a societăţilor din Europa Răsăriteană.

Aceste societăţi vor afişa voinţa de a continua „modernizarea recuperatoare”, prin privatizări şi reglementări de susţinere a economiei de piaţă, prin ancorarea în legi a drepturilor cetăţeneşti şi a pluralismului politic, prin trecerea litigiilor sub controlul legii. Problema majoră cu care societăţile Europei Răsăritene se confruntă şi astăzi este despărţirea de trecut. Nu este vorba, cum se crede facil, doar de despărţirea de trecutul postbelic, care este deja operată în multe privinţe. Nici nu au apărut vreun moment nostalgii semnificative. Este vorba şi de despărţirea de trecutul recent. Însăşi cartea ce a prefigurat schimbările din Europa Răsăriteană (vezi Guillermo O’Donnell şi Philipp Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press,1986) a anticipat că atâta vreme cât nu fac deosebirea, în ceea ce priveşte mijloacele folosite, între a înlătura o putere şi a construi democraţia, societăţile în tranziţie se blochează. Altfel spus, democraţia se poate construi doar democratic.

În unele societăţi din Europa Răsăriteană, în funcţie de forţele existente, „modernizarea recuperatoare” va fi prelungită cu „modernizare sincronizatoare”, în altele va stagna. Europa Centrală a ieşit în relief după 1989, de fapt, cu această prelungire. „Modernizarea recuperatoare” este, fără îndoială, un mare pas înainte. Dar de aici nu rezultă justificări pentru euforie, din cel puţin două raţiuni: ineficienţa, necompetitivitatea şi sărăcia se pot ascunde şi în spatele economiei de piaţă, iar monopolul politic se poate perpetua sub masca alegerilor libere. Nu doar Europa Răsăriteană se confruntă cu o asemenea problemă, dar aici aceasta este mai perceptibilă.

Societăţile ce păşesc pe drumul „modernizării sin­cro­nizatoare” promovează, cum s-a putut observa, măsuri de folosire a pieţei ca instrument de valorificare a propriului potenţial, de creare a pieţei interne funcţionale, de asigurare a cadrului democraţiei nu numai pentru selectarea elitei, ci şi ca formă a funcţionării, de întărire a justiţiei în societate şi redeschidere faţă de experienţele democratice ale lumii. Prin „modernizarea sincronizatoare”, aceste societăţi se integrează, cu prestaţii competitive proprii, în viaţa lumii libere. Când nu se dă importanţă măsurilor amintite, se pot moderniza multe în societate (de pildă, comunicaţiile), dar fără a se atinge sincronizarea cu modernitatea de astăzi şi fără a o putea folosi în interes propriu.

Abia societăţile care au intrat în modernizarea sin­cronizatoare pot avea succese în „adaptarea la globalizare”. Se observă uşor că globalizarea stârneşte atitudini variate, pro şi contra. Ea atinge profund viaţa oamenilor (de pildă, prin delocalizări de capitaluri, schimbări ale conţinutului muncii şi locurilor de muncă, obligaţia la recalificare etc.) şi nu este ceva ce are doar consecinţe de genul extinderii orizonturilor. În acest moment, însă, ţările dătătoare de ton în afacerile lumii – SUA, China, Germania, Rusia, Anglia, Franţa – şi numeroase alte ţări fructifică globalizarea şi trag avantaje substanţiale, la care nu se va renunţa. Globalizarea nu se va părăsi, chiar dacă ne putem gândi la corecturi şi, putem spune, la ce vine după globalizare.

Dar şi în acest punct, Europa Răsăriteană întâmpină o dificultate – cea a optimizării relaţiei dintre guvernare şi guvernanţă. Aceasta nu este nicidecum o chestiune doar terminologică; în joc sunt alternative instituţionale, de drept în fond, de mare impact. S-a dovedit din plin, în orice caz, pe toate exemplele, că nu fac faţă globalizării nu doar ţările cu “guverne invadante”, ce intră excesiv, cu reglementări, în viaţa întreprinzătorilor, a oamenilor generic vorbind, dar nici acele ţări care au „guverne debile”, adică incapabile să conceapă soluţii sistematice în interesul dezvoltării indigene. Joseph Stiglitz (Globalization and Its Discontents, 2002) a tras de mult concluzia cu privire la acest aspect şi a avut dreptate.

Societăţile ce înfruntă cu succes globalizarea fructifică de fapt măsuri de sporire a competitivităţii, precum selecţia domeniilor proprii competitive, profesionalizarea şi tehnologizarea administraţiei, transformarea de gover­nance, spre a putea adopta decizii motivate de eficienţă, cotitura culturală în favoarea valorilor universale şi a unei gândiri critice şi creative. Măsurile, trebuie spus însă mereu, nu duc la ţintă dacă nu se înţelege din capul locului importanţa guvernărilor competente, legitime şi responsabile faţă de cetăţeni.

Fiecare societate din Europa Răsăriteană va fi determinată de evoluţia aspiraţiilor propriilor cetăţeni la modernizare şi va fi atinsă de „provocările” glo­balizării. Oriunde „tradiţiile” vor fi puse la încercare. Răspunsurile diferitelor societăţi vor fi diferite, în funcţie de resursele culturale. Se va trece, mai mult sau mai puţin perceptibil, într-o „societate post-tradiţională”, care – pe o scală diferenţiată – va avea, la un capăt, adaptarea tradiţiilor la o lume reorganizată după noi valori, iar la celălalt capăt, încercări de a transfera acelei lumi „tradiţii” de încălcare a demnităţii, ineficienţă şi corupţie, sub justificarea „libertăţilor”.

Prin ofensivele sale teze – ale atotprezenţei puterii, crizei naraţiunilor integrative, disoluţiei societăţii în limbaje şi comunicaţii –, „postmodernismul” va iradia impulsuri în diferite direcţii. Efectele vor fi diferite, în funcţie de resursele culturale existente la faţa locului. În unele societăţi, postmodernismul va stimula o critică utilă pentru ameliorarea organizărilor şi sporirea creativităţii, în timp ce, în alte societăţi, postmodernismul va încuraja un libertarianism prăfos, ce pretinde ilicit să reprezinte modernitatea însăşi.

Cu accentele sale pe marketizare şi, respectiv, pe civil society, „neomodernismul” este deja atmosferă. Dar şi aici se întâmpină o problemă redutabilă: aşteptarea ca din economia de piaţă să rezulte direct democratizarea nu se confirmă (vezi Mihaly Simai, ed., The Democratic Process and the Market. Challenges of the Transition, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 1999). Nici invers. În unele societăţi – din nou în funcţie de resursele culturale –, economia de piaţă şi civil society vor deveni mai funcţionale şi vor constitui motoare importante pentru o modernizare avansată, în timp ce, în alte societăţi, economia de piaţă va face paşi, dar o frână, prin reţele mafiote, va exista, iar societatea civilă va fi ornamentul în spatele căruia grupuri de interese particulare vor invoca ideologia neoliberalismului pentru a-şi asigura puterea.

Pericolul major pe acest fundal este ca, la polul opus modernizării în cele patru dimensiuni, să se perpetueze un rest plin de urmări. Un rest compus din marketizări corupte şi din acel „feckless pluralism” (Thomas Carothers, The End of the Transition Paradigm, în “Journal of Democracy”, Washington DC, 1/2002), ce înseamnă, în fapt, libertăţi politice, alegeri libere, alternanţa la putere, în condiţiile în care elitele sunt egoiste, publicul dezafectat de politică, statul slab. Acest pluralism desfigurat, butaforic, ni se spune de ceva ani, nu exclude întoarcerea tacită la Führer-i mai domoliţi, sub masca urgenţei deciziilor, şi la acea „Führerdemokratie” (Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002, p.105-109), în care alegerile formal libere dau câştigătoare forţe cu metehne autoritariste, iar democraţia este redusă la votul periodic pentru figuri sprjinite din umbră şi stilizate mediatic.

Ca şi altădată în istorie, în evoluţia Europei Răsăritene, politicile occidentale vor cântări greu. După multe indicii (stagnările în ceea ce s-a atins acum două decenii, dezorientarea din ultimii ani, derapajele de la democraţie etc.), se cere delaborată şi pusă în aplicare o nouă viziune a Occidentului privind Europa Răsăriteană. După „terapia de şoc” a anilor optzeci şi „integrarea euroatlantică” a deceniilor ce au urmat, a devenit necesară o abordare care să pună accentul pe democratizare dusă până la capăt şi, cu aceasta, pe dezvoltare societală lăuntrică. Simptomatic este faptul că şi ţările deja intrate în Uniunea Europeană au nevoie de capitalizare (la distanţă de simpla exploatare a oportunităţilor), de democratizare (alta decât cea instrumentată de organizaţii particulare), de controlul parlamentar al instituţiilor (ajunse, din nefericire, sub controlul unor grupuri străine de interesul public) şi de cultură (dincolo de cea comercială). Doar preluarea de unităţi prin privatizare, asociată cu fuga imediată a profiturilor, şi simpla sprijinire de grupuri de interese în detrimentul interesului public, nu numai că nu duc la modernizarea de care au nevoie societăţile din Europa Răsăriteană, dar favorizează revenirea în forme înnoite a trecutului de vătăfie care blochează modernizarea.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.