“Am avut un scurt moment fericit, de zece veri”

Născut în 1940, sculptorul Mihai Buculei este autorul unui mare număr de sculpturi monumentale, amplasate în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, dar şi pe dealurile taberelor naţionale şi internaţionale de creaţie. Cu lucrări în muzee de artă din Bucureşti, Botoşani, Suceava, Sofia, dar şi în colecţii particulare din Germania, sau în spaţii publice din Ungaria, Germania, Canada sau Atena, artistul este, voit sau nu, un om al cetăţii. Creaţia i-a fost dublată şi de vocaţia pedagogică, studenţii stându-i şi acum aproape în realizarea unor monumente, cum ar fi cel al lui Şerban Cantacuzino din Dealul Patriarhiei. Figuri istorice, metafore, gânduri materializate în piatră, bronz, lemn sau inox sunt mărturiile unui talent şi ale unei hărnicii rareori întrupate în acelaşi personaj. Povestitor redutabil, plin de vervă şi de umor, Mihai Buculei nu pregetă să recurgă la autoironie, prin care răzbat însă pasiunea creatorului pentru propria artă şi implicarea sensibilă în tot ce îl înconjoară.

 

Când aţi ştiut că veţi fi artist?

– M-am născut la ţară, într-un sat din Bucovina, la nord de Suceava, Mihoveni. Era acolo o şcoală superbă, făcută de austrieci. Aveam un profesor cocoşat. După o boacănă mai serioasă, m-a pus, împreună cu un coleg, în genunchi, după tablă. Eram în clasa a doua. Am găsit o bucată de cretă pe jos şi am început să-l desenez, pe partea din spate a tablei, pe învăţător, călare pe un porc, cu cocoaşa foarte mare şi cu nuiaua în mână. Desenam de altfel tot timpul. Nu exista colţişor din caiete, din cărţi, din bancă pe care să nu exsite desenele mele. Colegul meu voia să şteargă, eu îmi apăram “opera”, până ce s-a răsturnat tabla, care s-a crăpat, dar s-a văzut şi desenul meu. A trebuit să “învăţăm numărătoarea la palmă”. Trebuia să numeri câte nuiele primeşti, fără să sari vreuna. Dacă greşeai, învăţătorul o lua de la capăt. A doua zi am fost chemat în cancelarie. Eram atât de mic încât ochii îmi erau la nivelul mesei. Acolo mi s-a cerut să scot tot ce aveam în trăistuţă. Erau mai multe persoane, pe care nu le cunoşteam. S-au uitat prin caietele mele şi un bărbat m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: “Măi, băiete, ce frumos desenezi tu, dar spune-i lui taică-tu să-ţi cumpere caiete de desen, culori şi nu mai desena pe caietele de şcoală şi pe cărţi. Şi, dac-o să fii cuminte, când o să fii mare o să mergi la Belle Arte. M-am dus acasă la tata, care, ca şi fraţii lui, făcuse gimnaziul, ceea ce la vremea aceea însemna ceva, şi l-am întrebat ce-s alea Belle Arte. Mirat de întrebare, mi-a spus că e o şcoală de pictori. De-atunci mi-a rămas în minte că o să mă fac pictor.

 

 “Eu sunt colecţionarul Moşescu”

– Şi sculptor?

– Când am dat examen la Şcoala de artă din Iaşi, aveam o problemă foarte dificilă. Nu înţelegeam ce înseamnă modelaj. Credeam că e o formă de aeromodele. La şcoala profesională, în Dornişoara, găsisem într-o revistă un model de planor. Mi-am cumpărat pergament şi ce mai trebuia şi am construit un planoraş. M-am dus cu el într-o carieră de piatră şi, spre fericirea mea, a zburat, s-a întors către mine, dar s-a agăţat şi s-a spart. Satisfacţia a rămas însă. Mă gândeam că dacă la examen îmi dă să fac asta, n-am probleme. L-am întrebat totuşi pe un coleg mai răsărit, Vişan, care a ajuns apoi poet, ce înseamnă exact cuvântul. “O să ne dea nişte fragmente dintr-un portret: nasuri, urechi, gură ochi, din gips, fiecare îşi alege unul dintre ele şi îl modelează în lut”, mi-a spus el. A! simplu, am zis eu. “Nu-i chiar aşa. Ai văzut la tine la ţară cuiburi de rândunică? Aşa trebuie să fie şi ce faci tu. Să nu cumva să stucheşti, să freci cu cârpa ca să arate ca o găoace de ou. Trebuie să rămână urma eboşoarului.” Altă dilemă: ce-i ăla eboşoar? “E ca un fel de cuţit.” A fost o lecţie fantastică. La examen mi-am ales o ureche. Era  mai spectaculoasă ca volumetrii, n-am uitat ce mi-a spus Vişan, am terminat repede, am pus pe ea numărul 20, pe care-l aveam eu la concurs, şi am plecat din sală. A ieşit profesorul Condurachi şi a întrebat “Cine e numărul 20?”. M-am speriat şi abia la a doua întrebare am fost în stare să spun “eu”, cu un glas pierit. “Cu cine te-ai pregătit”, m-a întrebat. N-am înţeles întrebarea şi am tăcut, dar am simţit că se scurge din mine toată energia, aşa cum, dacă spargi o damigeană de vin bun, bun, se duce tot în praf. “Tu, dacă o intri în şcoala asta, o să ajungi sculptor”, mi-a spus. Atunci s-a întors toată energia şi, din momentul acela, am devenit eu sculptor. Am uitat că trebuia să fiu pictor.

– Au mai fost momente care v-au “energizat”?

– O altă infuzie de energie mi-a venit de la Octavian Moşescu. Eram în anul II de facultate (1965-66) şi, când aveam chef, ciopleam. Aveam un şopron al meu, aduceam pietre din oraş, de la demolări. Era lângă şcoala de anatomie, a cărei clădire s-a demolat. Îl aveam profesor de anatomie pe marele profesor Ghiţescu. Când trebuia să înceapă cursul, asistentul deschidea geamul şi mă striga. “Buculei, gata! Ciopleşti mai târziu!” Într-o zi, când lucram, am simţit că a intrat cineva şi se uită la mine. M-am întors. Era un domn, nu prea înalt, plinuţ, care mi-a spus: “Măi, băiete, tu eşti talentat! Eu sunt colecţionarul Moşescu. Am la Râmnicu Sărat un muzeu şi vreau lucrările astea ale tale, dacă vrei să le vinzi. Asta vreau să mi-o pun la mormânt” – era un altorelief de mari dimensiuni, un fel de Mioriţă, cu elemente esenţiale care dădeau o cosmologie, două personaje în ax, unul având un fluier pe care mâinile se desenau foarte frumos. A doua era o mireasă dintr-o piatră de Măgura. “Cât vrei pe ele?” Nu ştiam cine este. M-a pus în încurcătură. I-am spus că este primul care vrea să-mi cumpere o lucrare şi că nu ştiu cât costă o sculptură. Dacă-i place, i le dau şi să decidă el cât costă. A venit a doua zi, cu o maşină, am încărcat pietrele şi mi-a dat 500 de lei. Erau foarte mulţi bani. Am stat toată vara la mare şi n-am izbutit să-i cheltuiesc. Mi-a spus şi el atunci: “Tu chiar o să ajungi sculptor!”. Eu ştiam că asta o să fac, doar studiam la secţia de sculptură. Dar faptul că mi-a spus-o a avut acelaşi efect ca şi afirmaţia lui Condurache de la Iaşi. În anii ‘70, când am terminat facultatea, Paul Vasilescu, asistent la vremea aceea al profesorului nostru, Boris Caragea, care era şi secretarul secţiei de sculptură pe ţară, m-a ales în prima echipă a Taberei de la Măgura. Acolo, în timp ce lucram la “Soldat”, prima mea lucrare de acolo (mai am încă două), s-a repetat cumva povestea. Am simţit că mă priveşte cineva şi era din nou domnul Moşescu, care, zâmbind, mi-a spus: “Ei, ţi-am spus eu c-o să ajungi sculptor?”. A contat imens pentru mine, mai ales când am aflat cine a fost Octavian Moşescu şi cât a contribuit el la istoria artei româneşti de la Balcic încoace.

“Altfel mângâi un nud de femeie, modelându-l în lut”

– Aţi preferat în cea mai mare parte a creaţiei dumneavoastră cioplitul, în piatră, în lemn. Când s-a făcut trecerea de la modelaj la “taille directe”?

– În liceul de la Iaşi aveam şi lecţii de cioplit. Mergeam, de exemplu, la Biserica “Trei Ierarhi”. Ne alegeam fiecare câte un element din sculptura exterioară şi, în atelierul de pietrărie, făceam frize, învăţând cu foarte multă rigoare tot ce ţinea de meşteşug. Peste meşteşug, dacă ai şi har, începe să se aprindă lumina.

– Aveţi preferinţă pentru vreun material?

– Toate materialele îmi vorbesc imens. Dar cea mai mare satisfacţie mi-o dau lutul şi cioplitul. Lutul îţi păstrează cel mai bine amprenta, urma degetelor. Ca la analfabetul care în loc de semnătură pune degetul, amprenta ta rămâne în lut şi se transformă apoi, prin ceară, în bronz. Este foarte impresionant să descoperi pe o lucrare foarte veche urma meşterului care a construit toate volumetriile. Modelajul cu degetul este mult mai sensibil. Altfel mângâi un nud de femeie modelându-l în lut, altfel îi sculptezi formele cu dalta. Desigur, şi dalta are o fineţe, dar diferită. Toate materialele îmi vorbesc şi întotdeauna în faţa unei pietre frumoase sau a unui lemn am o nelinişte: dacă le stric?

– Aţi stricat multe?

– Nu ştiu. Asta o să se vadă în timp. Dar nu ţin minte să fi aruncat o piatră pe care am lucrat-o, aşa cum arunci, de exemplu, un desen. Este şi motivul pentru care desenele de sculptor sunt rare. Pentru el, desenul este o căutare a formei, un mod de a-şi fixa gândul. Când desenez, nu caut frumuseţea desenului, ci notez prin el o idee. După ce ideea a fost prins viaţă în material, arunc desenul. E o prostie. Am un desen de la Constatin Popovici, de pe vremea când, student în anul VI, am lucrat la atelierul lui, la statuia poetului Bacovia, împreună cu Napoleon Tiron şi cu Mihai Mihai. Lucram în timpul studenţiei pentru bani, dar am învăţat o mulţime de lucruri de la acest mare sculptor care a fost Constantin Popovici. În desenul pentru “Bacovia”, poetul era meditativ, se plimba cu mâinile la spate, aplecat, era îngândurat. Într-o zi, după ce îşi vopsise ghipsul terminat de noi aruncând, ca de obicei, cu găleata de vopsea roşie şi albastră, s-a supărat şi l-a dărâmat cu toporul. Ne-a chemat să-l refacem, dar am refuzat. A realizat apoi sculptura care există acum împreună cu un actor şi cu un pictor, Ovejan, care nu mai există de mult. Din păcate, toţi trei beau foarte mult şi a ieşit acest Bacovia ţeapăn, cu gâtul într-o parte… Acel Bacovia meditativ era dumnezeiesc de frumos. Nu era meritul nostru, ci al lui Constantin Popovici. El nu mai există decât în acest desen salvat de mine, pentru că şi Popovici îşi arunca toate desenele.

– Există în creaţia dumneavoastră lucrări cu mare tensiune interioară, debordând de forţă, şi altele cu un elan ascensional, cu o supleţe a formei remarcabile. Sunt două feţe ale personalităţii sculptorului?

– Am avut mai multe cicluri de lucrări pe aceeaşi temă, cum au cei mai mulţi artişti. Gândiţi-vă la Apostu, cu “Taţii şi fii”, cu “Laponele”, cu “Fluturii”…O temă o continui până o epuizezi. La Buteni, de exemplu, am un deal întreg de “Ferestre”. Ele s-au născut din influenţa spaţiului bucovinean din care am venit, cu arhitectura lui gotică, în special ancadramentele de ferestre şi de uşi. Şi dintr-o altă amintire. În casa noastră ţărănească, ferestrele erau foarte mici. Când intra o rază de soare, ea părea materială, din cauza impurităţilor din aer. Copil fiind, încercam să merg pe calea aceea de lumină. Apoi, la biserică, găseam aceeaşi lumină ca acasă. Din aceste influenţe şi amintiri s-au născut “Ferestrele”, cu fanta de câţiva milimetri, prin care nu poţi trece decât spiritual, ca un pasaj între două lumi: una reală, în care vine lumina, şi alta, din care soseşte şi despre care, de fapt, nu ştii nimic. Ele sunt monumentale şi tensionate, pentru că a trebuit să ţin cont şi de material. Piatra în care le-am sculptat avea propria tensiune. Dacă intri prea mult în material, pierzi această tensiune, şi totul seamănă cu balon care se dezumflă, cu o mănuşă scoasă de pe mână şi aruncată. La “Aripi”, zborul nu poate fi masiv. Dacă te uiţi la o aripă de libelulă, vezi nervurile, transparenţa. Poţi construi eventual o aripă de granit, dar ea devine rigidă şi contrazice ideea. Apoi, intervine propria tensiune. Eu nu pot lucra decât dacă doresc s-o fac. Dacă n-am chef, mă opresc, îmi încarc bateriile şi nu intru în atelier decât atunci când mi-e dor de sculptură. Toate lucrările poartă amprenta acestei stări lăuntrice. Altfel, aş putea lucra la altcineva, ca şi cum aş tăia lemne cu joagărul. Cred că în momentul conceperii noastre, fiecare primeşte de la Dumnezeu un har: să iubească pământul, să zboare prin aer sau să fie pe ape toată viaţa lui, să scormonească pe dedesubt pământul…Sunt lucruri pe care nu le înveţi la şcoală. Cel mai mare păcat este să nu-ţi asculţi harul, dacă ai norocul să ţi-l ştii. Este mai grav decât o crimă.

“Sunt ca un animal împuşcat cu un anestezic”

– Ce simţiţi când terminaţi o lucrare?

– Că nu mai este a mea. Mă cuprinde o imensă oboseală. Tonusul din timpul lucrului dispare. Sunt ca un animal împuşcat cu un anestezic. Apare apoi nevoia de a mă gândi la alte lucruri, de a pleca în alte spaţii. Când mă reîntâlnesc cu ea după un timp, o privesc cu ochi critic, ca şi cum n-ar fi a mea.

– Şi, de obicei, vă place?

– Da. Sunt şi momente în care aş mai face ceva la ea, iar asta mă provoacă să fac alta mai bună. Am avut o experienţă interesantă. Am stat două luni la un simpozion de sculptură la Atena. Mergeam de două-trei ori pe săptămână pe Acropole, numai ca să privesc “Moscoforul” (Bărbatul cu viţelul pe umeri). Vezi la el urma uneltei, de la şpiţ la daltă. Şi mă întrebam, dacă aş fi realizat-o eu, ce-aş putea să-i mai fac. Este atât de echilibrată încât nu mai poţi interveni în niciun fel. Asta era marea minune a egiptenilor, a grecilor. Aveau timp, nu-i punea nimeni la normă, şi îşi descărcau în material întreaga forţă.

– Cât timp durează naşterea unei sculpturi?

– Dacă e vorba despre descărcarea ideii în lut, timpul poate fi foarte scurt. Sculptura “Corneliu Coposu” am făcut-o în trei zile. Voiam să o expun la Galeria Catacomba. O vedeam în ipsos. Un semn de cruce ca în cimitirele ardeleneşti. Trebuia să fie chipul lui (aşa cum există acum în bronz), apoi o pânză, cu desenele mele, ca o rememorare a suferinţelor prin care a trecut. Şi nu numai el, ci mulţi alţii. Şi tatăl meu a fost opt ani la Aiud (era cam “verde”, ca mulţi bucovineni). De ziua mea a venit Berea cu un cadou din partea Uniunii Artiştilor Plastici şi a dat cu ochii de lucrare. A plecat şi s-a întors în aceeaşi zi cu Ciumara, care era atunci ministru de Finanţe. Acesta mi-a cerut să fiu la atelier a doua zi pentru că va veni şi cu surorile lui Coposu. Mi-au explicat că vor să-l pună într-un spaţiu public. Le-am spus că nu este gândit pentru spaţiu public şi că nu m-am gândit să-l vând. El este montat acum şi n-am vrut să iau niciun ban. Avusesem norocul să-l cunosc pe Corneliu Coposu la Alba Iulia, unde am câştigat, de multă vreme, concursul pentru monumentul Marii Uniri, pe care nu ştiu dacă voi avea vreodată şansa să-l fac.

 

– Şi “Aripile” din Piaţa Presei Libere când va fi realizat?

– Acolo se înaintează. Am deja inoxul la Ploieşti şi, din fericire, lucrez cu un mare inginer de la IPROLAM, Kober, un specialist în rezistenţă. E nevoie de un studiu serios, pentru că acele aripi de 30 de metri, care vor fi supuse tensiunii vântului, care se pot încărca într-o noapte cu câteva tone de chiciură, trebuie foarte bine gândite pentru a sta în spaţiu. Este o lucrare foarte greu de realizat. E altceva decât cazul statuii lui Şerban Cantacuzino, pentru care mi-am dus bolovanul pe Dealul Patriarhiei. Are şapte metri înălţime şi îl cioplesc direct, fără machetă. Chiar dacă se cutremură pământul, va sta. Are sub o fundaţie de beton egală cu înălţimea sculpturii.

“Concursurile sunt rare şi mai mult de formă”

– În ce măsură existenţa unui sculptor depinde de comanda socială?

– Oricât ai vrea să te descurci cu vânzările către colecţionari, cu câte un portret comandat sau cu un serviciu, cum este cel de profesor la Academia de Arte, nu poţi ţine un echilibru cu costurile pe care le presupune sculptura. Comanda socială aduce mai mulţi bani, cu care, dacă-i chibzuieşti, îţi poţi permite să nu mai ai grija cheltuielilor mărunte ale vieţii cotidiene. Normal ar fi, când faci o lucrare importantă, cum ar fi de exemplu, “Simon Bolivar”, din faţa Televiziunii, comandat de Venezuela, să nu ai nicio problemă materială cel puţin 10 ani. Din păcate sunt prea puţine comenzi de acest fel. În perioada comunistă se organizau anual nu ştiu câte expoziţii, iar în ceea ce mă priveşte, toate sculpturile în piatră mi-au fost achiziţionate. Numai că atunci nu aveai ce să faci cu banii. Maşină era greu să-ţi cumperi pentru că trebuia să aştepţi, butelia de aragaz se dădea fruntaşilor în producţie cu recomandare de la sindicat, băuturi bune nu prea erau, berea venea la 1 Mai şi la 23 August. Îmi aduc aminte că am fost într-o excursie în Grecia, cu autocarul. Eram cu Bitzan, cu Şetran, cu Şerban Gabrea… Ne-am dus pe o terasă. Aveam 50 de dolari pe care-i scosesem pe ascuns din ţară. I-am schimbat şi i-am invitat în oraş. A venit ospătarul şi ne-a întrebat ce dorim. “Bere”, am răspuns eu. “De care?” “Bere”, am spus din nou. Chelnerul m-a dus la un frigider în care erau nu ştiu câte sorturi, în sticle şi în cutii de metal. Cu un aer superior, am pus şi eu degetul, la întâmplare, pe o marcă. Din fericire, era bună.

– Poate trăi un sculptor, în România, numai din creaţie?

– Din păcate, nu. Majoritatea sculptorilor pe care îi ştiu au şi o altă ocupaţie. Unii sunt profesori la Liceul de Arte sau la Academie, sculptorul Bolea, de exemplu, a ajuns călugăr. Atelierul, energia, sculele, materialul costă foarte mult, iar comenzi nu prea sunt. Concursurile care se organizează din când în când sunt mai mult de formă, pentru că lucrările nu se prea finalizează. Eu am avut noroc cu două comenzi foarte mari: “Aripi” şi “Şerban Cantacuzino”. Cred că dacă aţi pune întrebarea oricărui artist, şi nu numai din zona artelor vizuale, răspunsul ar fi acelaşi. Actorii au un mic salariu, dar munca lor este imensă. Am fost prieten cu Ovidiu Iuliu Moldovan. El muncea infernal pentru pregătirea unui rol. Mihai Cismaru, cel mai mare pictor al generaţiei mele, putea să nu lucreze un an de zile. Dar când intra în atelier, făcea în jumătate de zi o lucrare care te cutremura. Avea colecţionarii lui şi era printre puţinii care puteau să respire, pentru că i se cumpărau picturile în mod regulat, chiar dacă la preţuri mici. Sculptura se vinde însă mult mai greu. La preţurile din galerii, ar trebui să vinzi 15 piese ca să ai o vară liniştită. Noi nu avem cotă internaţională. Sunt artişti contemporani din străinătate care au avut şansa să se impună şi să “spargă” piaţa, cum ar fi Botero. Nu este cazul la noi.

– Există diferenţe între abordarea unei lucrări pe care aţi vrut neapărat s-o faceţi şi a uneia comandă socială?

Nu. Un exemplu sunt “Aripile”, care au fost alese de Ticu Dumitrescu ca semn pentru Monumentul deţinuţilor politici. El a vrut să existe în Bucureşti un monument important al luptei anticomuniste. Când le-am sculptat, nu m-am gândit la asta. Lucrarea a fost aleasă pentru că are o zvâcnire victorioasă, dublată de zbatere, de chin. E ca o pasăre rănită. Am multe “Aripi” care n-au avut nicio destinaţie atunci când le-am conceput. Nu m-am gândit la chinul păsării, ci numai la toate aripile frumoase din natură. Am realizat foarte multe în lemn. Am avut norocul să găsesc la Constanţa nişte vagoane de scânduri de mahon, din care am sculptat aripi. Aşa cum Apostu a găsit nişte cioate de nuc şi a făcut “Laponele”.

– Şi “Şerban Cantacuzino”?

– Aici e poveste destul de tristă. Sunt prieten cu Dinu Cantcuzino, dar am cunoscut-o întâi pe sora lui, care era arhitect. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, singurul preşedinte ca m-a invitat la Cotroceni, a venit la mine o doamnă, care văzuse “Corneliu Coposu”, şi mi-a spus că, în urma unui consiliu de familie, s-a hotărât ridicarea unui monument al lui Şerban Cantacuzino. Peste patru zile, când i-am telefonat pentru o discuţie, am aflat că fusese deja înmormântată. Mi-a răspuns Dinu Cantacuzino şi mi-a fost comandată statuia.

“A trecut pe-aici, odată, un român”

– Cam câte lucrări aţi realizat?

– Nu ştiu. Multe. Unele sunt în străinătate. Am o lucrare foarte frumoasă la Atena, o fereastră, intitulată “Protophos” (“Întâia lumină”), în marmură de Pentelic. A fost un simpozion internaţional, pe care l-am organizat împreună cu Dimitris Delianis, care era atunci Academie şi care a vorbit cu ministrul elen al Culturii, Melina Mercouri. În Germania se află mai multe, fie pe malul Elbei, fie la Beratzhausen, unde am o lucrare mare în piatră şi două bronzuri, un “Paracelsus” şi “Argula”, un descendent de grof care a pus bazele evanghelismului. Mi-a plăcut foarte mult ideea: un ortodox, plătit de un catolic, a făcut o sculptură pentru o biserică evanghelică. La Sárospatak, în Ungaria, este un simpozion în care în fiecare an este invitat un singur sculptor. Era acolo şi reşedinţa lui Horthy. Am comandat o piatră cât mai mare. Ei, neştiind ce înseamnă o piatră pentru sculptură, mi-au adus un bolovan uriaş, dar aruncat pe dealuri de milioane de ani, crăpat, cu muşchi uscat în el, care nu putea fi cioplit. Alta nu puteam obţine. Şi mi-a venit o idee. Este o zonă cu nămol. Am luat o scândurică plină de nămol, am călcat cu piciorul numărul 46 pe lut, şi am desenat în negativ pe piatră o labă de picior, cam de 1,60 metri. Am pus-o pe un plan înclinat ca să se scurgă apa de ploaie şi am lustruit în interior, ca şi cum ar fi călcat un uriaş. Din fericire aveam nişte scule foarte bune la mine. Era o piatră foarte încăpăţânată şi rea, dar se preta la lustruit. M-am gândit ce titlu să-i dau şi i-am zis “A trecut pe-aici, odată, un român”.

– Aveţi sculpturi şi în Canada.

– Da. Eu n-am fost niciodată acolo. Am însă amintiri foarte frumoase cu un canadian de origine română, sculptorul Nicăpetre. Aveam 25 de ani şi eram în clasa XII-a la Liceul de Artă din Bucureşti. Rămăsesem corijent la două materii. Am fost singurul din două clase paralele care a trebuit să dea bacalaureatul în toamnă. Aveam în curtea şcolii, care era atunci în clădirea din curtea Academiei de Artă, un bolovan de marmură şi ciopleam toată ziua, spre disperarea tuturor. Într-o zi a venit la mine un tip, s-a uitat şi mi-a spus: “Tu ciopleşti frumos, dar n-ai scule”. Era Nicăpetre, atunci student în anul V. A plecat în atelier şi s-a întors cu un mănunchi de unelte pe care mi le-a dăruit. Am şi acum şpiţuri, dălţi şi un ciocan de la el.

– Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Nu pot identifica unul. Au fost multe, dar un moment fericit este foarte scurt. Totuşi, am avut 10 veri de fericire, stând singur, pe deal la Buteni, trăind într-o moară veche, fără curent electric, fără radio, numai cu un foxterier şi cu sculele manuale asemănătoare celor ale sculptorilor de acum 2.000 de ani.

– Şi cel mai nefericit?

– Când am fost dat afară, în clasa a X-a, din şcoala de la Iaşi, după arestarea tatălui meu. Mama murise cu două luni înainte. M-am dus la depoul din Iaşi şi le-am explicat că n-am bani să mă duc la Ministerul Învăţământului din Bucureşti. Mi-au aranjat cei de-acolo drumul cu locomotive. La minister mi s-a spus că nu pot rămâne în şcoală pentru că sunt fiu de reacţionar. Atunci m-am dus la Comitetul Central să vorbesc cu Gheorghiu-Dej. Mi s-a spus să fac un memoriu. Am refuzat, spunând că eu am citit în Constituţie că orice cetăţean are dreptul la învăţătură, că nu cer bursă, deşi n-am pe nimeni, dar vreau la şcoală. Am dormit 11 zile în Cişmigiu. N-aveam niciun ban. Beam apă pentru că mâncare nu puteam să-mi cumpăr. Mi-aduc aminte că nişte vrăbii mâncau o bucată de pâine, dar mi-a fost ruşine să mă duc să le-o iau. Probabil că am slăbit în aşa hal încât, într-o dimineaţă, m-a primit un secretar al lui Dej şi am reuşit să reintru în şcoală în anul următor. La Ministerul Învăţământului mi s-a făcut transferul la Bucureşti. Am dormit prin gară, prin Cişmigiu, până când m-am angajat la ceramistul Mogoş, care avea ateliere la Podul Băneasa. Lucram la el pe dormit.

– Ce proiecte aveţi?

– Este cea mai grea întrebare. Deosebirea dintre un scriitor sau un desenator şi un sculptor e foarte mare din acest punct de vedere. Am o mulţime de idei, pe care le notez, le schiţez, dar nu am unde şi cum să le fac. Proiectul cel mai important, pe care trebuie să-l finalizez, este monumentul de la Alba Iulia. Am câştigat un concurs naţional, la care s-au înscris 26 de sculptori, am luat banii pentru studiul de fezabilitate şi există la Ministerul Culturii toate aprobările. Dar trebuie finanţat. Am apoi “Îngerul balcanic”, pe care m-a provocat să-l fac Mircea Dinescu. M-am dus la Cetate, de unde am văzut fulgerele bombardamentelor de la Belgrad. Până atunci eram filo-american. Nu mai sunt. Au fost distruse biserici de secol XIV, minunatele fresce medievale sârbeşti. Şi, desigur, sunt “Aripile”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.