„George” are 21 de ani, locuieşte într-o comună din Ilfov, este un excelent programator şi depanator de calculatoare. A abandonat şcoala din cauza „drogului” numit realitate virtuală, însă a reuşit să se „trateze” şi s-a reînscris la liceu. De această dată, dă mai rar pe la şcoală din cauza banilor. Îşi doreşte să urmeze o facultate în domeniul IT şi apoi să se angajeze la un producător de software, însă – spune el – pentru a produce un mediu virtual care să nu creeze dependenţă.
Îmi povesteai despre o prietenă a ta care trăieşte la pragul dintre lumea reală şi cea virtuală. De unde ţi-ai dat seama, ai trecut prin aşa ceva?
Da… Am început să joc o tâmpenie de joc, asta s-a întâmplat cam în urmă cu opt ani – „Conquer on-line” – şi ai tot soiul de misiuni de făcut, questuri, la, la, la… şi stăteam cam 16 ore pe zi în faţa calculatorului, mâncam, fumam, totul se întâmpla în faţa calculatorului. A venit o prietenă şi m-a întrebat: „Nu ţi se pare că stai cam mult?”. A trecut apoi o vară, timp în care nu ieşisem mai deloc pe-afară, singura mea ieşire fiind până la toaletă şi înapoi. Eram deja în iad, mă trezeam la două noaptea întrebându-mă ce misiune mai am de făcut, trecusem de mult de pragul realităţii… şi mi-am spus: „Pân-aici!”. N-am reuşit să mă las brusc, am început să răresc timpul petrecut la calculator, zece ore, apoi şapte, din ce în ce mai puţin…
Ţi-ai pus ceasul să sune sau ai unul biologic bun?
Aaa… Făceam o chestie, plecam de la calculator, mergeam şi mâncam, mai stăteam cu mama de vorbă, mai ieşeam cu prietenii pe-afară, uşor-uşor… Venind de-afară, unde mai şi alergam, eram obosit şi mă culcam direct. Dimineaţa mă mai trimitea mama la pâine, stăteam cu ea de vorbă, treceau trei, patru ore… Începusem practic terapia şi m-au ajutat şi prietenii.
În cercul tău de prieteni, cam câţi la sută sunt dependenţi de calculator?
Cam nouă din zece sunt dependenţi, însă nu putem vorbi despre dependenţă totală. Intră pe un program de chat, aşa, să fie acolo, unii nu vorbesc, sau vorbesc din când în când. În schimb trebuie să fie „acolo”…
Spuneai că observi cum se schimbă comportamentul apropiaţilor tăi în urma orelor petrecute în realitatea virtuală…
Se schimbă după ce îşi creează personaje, practic o altă viaţă în virtual, îşi schimbă personalitatea, îşi schimbă comportamentul, limbajul, stai şi vorbeşti cu ei şi îi vezi că tac şi ascultă o melodie, apoi brusc ţipă la cineva, au reacţii spontane cauzate de lumea virtuală. Imită personajele pe care şi le-au creat acolo…
E o „spălare de creier”?
Da, şi nu se realizează brusc, ci în etape… Stai două-trei ore, apoi vine o amică şi spune că şi-a făcut cont pe Facebook, mai aduci un prieten, 50, 100, 1.000…
Ai avut posibilitatea să te „vindeci” mai uşor pentru că trăieşti la ţară. Ce te făceai dacă trăiai în Bucureşti, să zicem, şi îţi făceai mai greu un grup de prieteni?
Cred că în proporţie de 99% rămâneam în realitatea virtuală.
Unde duce toată această poveste?
Are urmări grave… Duce la violenţă! Prima etapă este violenţa verbală, apoi urmează cea fizică, lovituri, sinucideri. Sunt destui care şi-au pus capăt zilelor din cauza unor lucruri minore cărora le-au dat o importanţă deosebită prin prisma jocurilor şi reţelelor de socializare.
Vezi o posibilă soluţie de ieşire?
Ar putea veni chiar din interiorul site-urilor de socializare, prin reclame, diferite anunţuri, invitaţii la ieşire la spectacole, evenimente sau în parcuri sau „hai să mergem să alergăm 10 kilometri pentru a atrage atenţia asupra unui lucru cutare sau cutare”. Apoi e nevoie de un ajutor extern; în primul rând părinţii. Greşesc uneori foarte mult. Am prieteni care nu sunt lăsaţi să iasă din casă, având părinţi foarte severi… În general, părinţii de fete procedează aşa – „n-ai voie decât până la ora de… n-ai voie decât cu anumite persoane” – şi de aceea fetele sunt cele mai afectate de lumea virtuală, găsindu-şi refugiul în casă, pe calculator. Apoi statul ar putea crea un sistem care să îndemne la socializare „life”, un program cum era cel de la tv „5 minute”, unde stai într-o cameră obscură cu un partener timp de cinci minute, discuţi, nu-i vezi faţa, şi alegi dacă vei continua cu el sau treci la următorul, după care treci la socializare reală.
Cum vezi viitorul?
În momentul în care realitatea virtuală ne acaparează din ce în ce mai mult, îl văd foarte sumbru. E posibil ca în viitor să fim controlaţi de calculatoare, de fapt de către nişte mecanisme diabolice aflate în mâna unor grupuri restrânse de oameni care vor deţine puterea. În momentul în care omul lucrează din ce în ce mai izolat – tehnologia înlocuind grupurile umane şi locurile de socializare reală -, se va ajunge la spălarea de creiere despre care vorbeam şi la alienare. Trebuie să învăţăm să stăpânim noi aceste maşinării, şi nu invers!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.