„Am fost o fire rebelă, puţin potrivită cu sobrietatea Operei”

Soprana de talie internaţională Marina Krilovici, comparată de specialişti cu Maria Callas, slujeşte de o viaţă titanilor muzicii. Ni-i explică, ni-i face necesari ca aerul. Redescoperă permanent muzica, personajul. Comunică modelându-şi infinitezimal creaţia. Timbrul vocii sale nu era atins de nicio particularitate a unei şcoli tipice de canto, era inimitabil şi cuceritor. Cu un glas puternic, rotund şi impunător, cu o ţinută scenică de vestală, cu pasiune şi sensibilitate, cu tenacitate şi dăruire, a pornit să cucerească lumea. Şi a reuşit.

Opera Naţională din Bucureşti continuă tradiţia aniversărilor marilor personalităţi ale artei lirice şi coregrafice care au marcat istoria acestei importante scene. Spectacolul „Madama Butterfly” de Giacomo Puccini, programat vineri, 12 noiembrie, este dedicat Marinei Krilovici. Printre artiştii invitaţi se numără Ruxandra Urdăreanu, Călin Brătescu, Sidonia Nica, Vicenţiu Ţăranu, Ruxandra Ispas, Daniel Filipescu, Horia Sandu, Lucian Corchiş, Vasile Chişiu, Corul pregătit de maestrul Stelian Olariu şi Orchestra ONB, sub bagheta lui Cornel Trăilescu.

Absolventă a Academiei de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, celebra soprană a obţinut, de la primele apariţii, numeroase premii la concursuri internaţionale de canto: „Concursul Internaţional George Enescu” (1964) şi „s’-Hertogenbosch” din Germania (1966), Bruxelles (1966), Montreal (1967), în acesta din urmă câştigând Premiul I şi Medalia de Aur. A părăsit România în 1971, cucerind ropote de aplauze pe marile scene ale lumii, triumfând în „Tosca”. Venită la Bucureşti, pentru a susţine la Opera Naţională un Master Class, este o prezenţă fermecătoare, elegantă, plină de viaţă şi de umor.

– Unde a început miracolul muzicii?

– Am debutat cu Santuzza din „Cavalleria Rusticana”, ca studentă. Cu ea am făcut multe producţii în teatrele lumii şi tot cu ea am evoluat în alternanţă cu Agnes Baltsa. Apoi o iubesc mult pe Tosca, de care mă leagă amintiri vii, fericite şi consider că ea este adevăratul meu debut, la Toronto, după câştigarea premiului de la Montreal. Pe scena Operei Naţionale din Bucureşti am cântat în „Tosca”, „Trubadurul”, „Madama Butterfly”, „Faust”, „Don Giovanni”… Multe roluri, într-un timp foarte scurt, iar aici mă simt mereu acasă.

– Veniţi dintr-o familie în care se întâlnesc Balcanii cu Europa Centrală.

– M-am născut la Bucureşti, dar mama era grecoaică, iar tatăl meu era jumătate iugoslav, jumătate neamţ, mama lui era nemţoaică, se numea Emma Graff, iar bunicul, cetăţean austro-ungar, era din Dubrovnik şi, bineînţeles, se numea Krilovici. Bunicul meu grec avea reprezentanţa lui Austin Morritz, atât la Bucureşti, cât şi la Londra şi la Paris. Tatăl meu, de profesie inginer mecanic, îşi dăduse doctoratul la Viena. Mama, Elena Belis, venise în vacanţă de la Paris, unde era la o şcoală de maici şi, la Turnu Severin, unde era mătuşa ei, l-a cunoscut pe tata şi s-a îndrăgostit de el.

„Nu am avut pasiunea gloriei în exclusivitate”

– Ce v-a determinat să îmbrăţişaţi această artă?

– La 5 ani memoram arii celebre, dar cântam doar pe balcon pentru că nu-mi plăcea să fiu văzută. Nici mai târziu nu mi-am dorit să devin cântăreaţă de operă. Îmi plăceau pop, dance, rock, mă amuza să merg la discotecă şi să dansez până dimineaţa, la şcoală eram cea mai nebunatică, eram o fire rebelă, destul de puţin potrivită cu sobrietatea operei. Mama şi tata m-au îndemnat să fac muzică. Pe la 15-16 ani a devenit vizibil că am o voce deosebită. Eu mă hotărâsem să fac muzică uşoră, iar mama era disperată. Doamna Livia Vrăbiescu Vasianu, prima mea profesoară, a fost impresionată după ce m-a ascultat. Am luat lecţii gratis de la această doamnă profesoară. Ei îi datorez totul, atât ca tehnică vocală, cât şi ca preţuire a meseriei. I-a spus mamei: „Fata asta va ajunge mare”. Am învăţat că dacă ai talent cu adevărat el izbucneşte indiferent de ce piedici îţi apar în cale. Îmi dau seama cât de important este talentul. Şi ştiţi ce este? Să-l faci pe cel care te ascultă să trăiască nişte clipe extraordinare, să aibă fiori. Laudele care mi s-au adus de-a lungul carierei mele, fiind comparată cu Maria Callas, spunându-se că o asemenea voce se naşte o dată la un secol, nu m-au schimbat niciodată. Nu m-au interesat numai aplauzele, ci am fost un om normal. Nu am avut pasiunea gloriei în exclusivitate.

Madama Butterfly

– Aţi avut şansa să cântaţi pe marile scene ale lumii, interpretând roluri diverse, deschizându-vi-se porţile unei strălucite cariere internaţionale. Să amintim câteva dintre etapele de referinţă ale strălucitoarei dumneavoastră cariere. Ce eroine v-au atras mai mult?

– Impresarul şi muzicianul de mare valoare Rolf Libermann, care avea un fler uluitor de a descoperi adevăratele valori, care mă auzise în România, în „Faust”, mi-a oferit un contract foarte bun la opera din Hamburg. A fost locul unde m-am hotărât să nu mă mai întorc în România. O decizie care m-a durut şi pe care nu aş fi luat-o dacă aş fi putut să profesez în linişte în patria mea. Din păcate, din cauza familiei mele am fost persecutată, nu am putut intra trei ani la Conservator, la care s-au mai adăugat multe piedici puse din diferite direcţii. Am petrecut mai întâi o perioadă în Germania, unde mi-am consolidat repertoriul, cântând sub bagheta unor mari dirijori ca Lorin Maazel, Nello Santi, Giuseppe Patane. Primul rol în străinătate, în limba germană, a fost în regia lui Peter Ustinov, cu „Flautul fermecat”. Rolf Liebermann mi-a oferit o „Aida” în care Domingo era Radames, mezzosoprana Shirley Verett era Amneris, iar Ohanesian îl interpreta pe Amonastro. Mi se spunea „La Roumaine”. A urmat Rosina din „Nunta lui Figaro”. Acolo am avut prima mea „Tosca” triumfală, „Manon Lescaut”, „Boema” cu Pavarotti, acolo am cântat cu Placido Domingo, în „Boema”, „Aida”, „Forţa destinului” şi „Tosca”. Jose Carreras mi-a fost un alt partener în „Tosca”. Opera din Hamburg a fost deosebit de importantă pentru mine. Între 1970 şi 1978 am evoluat la Staatsoper Wien. Au urmat Deutsche Oper din Berlin, La Fenice din Veneţia, Covent Garden din Londra, Teatro San Carlos din Lisabona, Opera du Rhin, cea din Monte Carlo, La Monnaie din Paris, Scottish Opera din Glasgow, Wallonie Liege, Amsterdam, Copenhaga, Mexico City, Chicago, New York, München, Stuttgart, Firenze, San Francisco. Toate rolurile în care am cântat le-am iubit şi totodată m-au îmbogăţit, de la Santuzza din „Cavalleria Rusticana” la Tosca, de la Elisabetta din „Don Carlos” la Tatiana din „Evgheni Oneghin”, de la Amelia din „Duca d’Alba”, de Donizzetti, la Leonore din „Forţa destinului” de Verdi, de la Leonora din „Trubadurul”, la Giorgetta din „Il Tabarro”, de la Maşa din „Dama de Pică” de Ceaikovski, de la Mimi, din Boema, de la „Fata din Far West” şi „Mantaua” de Puccini la Carmen, de la Adriana Lecouvreur la Amelia din Simon Boccanegra. La Metropolitan, am debutat cu „Madama Butterfly”, au urmat „Trubadurul” şi „Mantaua” (alături de McNeill), „Tosca” cu Tito Gobi…

– Aţi avut o viaţă plină, tumultuoasă. Cu mari eforturi şi emoţii, dar şi cu imense satisfacţii. Compensează gloria dorul de ţară?

– Deşi am evoluat pe scenele atâtor mari Teatre de Operă din lume, la un moment dat aceste contracte se termină şi ce s-a întâmplat îţi aduci aminte ca prin vis. Este o luptă continuă. Astăzi eşti plătit regeşte, iar mâine nu mai ai niciun contract. Am avut un curaj pentru care mă felicit, plecând cu două valize şi cu doi părinţi bolnavi, tata era deja cu o hemiplegie pe partea dreaptă. Sunt mulţumită cu ceea ce am făcut. Tuturor celor care au stat atâta vreme departe de ţară le-a rămas un imens gol în suflet. Este lipsa unor oameni, a unei atmosfere. În Grecia, unde m-am stabilit, îmi este permanent dor de România şi mă doare această chemare de ţară.

O „Carmen” cu volane nu mai convinge publicul

– Către ce merge regia de Operă?

– Eu gândesc că Opera trebuie să urmeze un drum nou şi sunt de acord că interpreţii trebuie să-şi schimbe mentalitatea. Eu gândesc Opera la prezent. Îmi plac şi interpretele subţiri, înalte, frumoase, care arată minunat, cu mobilitate de balerin, care au simţul pentru frumuseţea gestului, corpului, ţinutei, dar cu vocea pe locul al doilea. Nu se mai poate monta „Traviata” ca pe vremuri. Eu sunt pentru evoluţie, pentru modern, dar nu pentru scabros. Nu se mai poate convinge publicul cu o „Carmen” cu volane, cu o „Traviata” făcându-şi vânt cu evantaiul. Sunt pentru nou, îmi place atunci când un spectacol de operă şochează. Partea de tehnică este foarte importantă, dar trebuie să umplem şi lipsa de imaginaţie şi de expresie.

– Sigur că un cântăreţ de operă trebuie să aibă astăzi şi o prezenţă plăcută, dar lumea vine la Operă pentru a asculta marile voci. Nu trăiţi senzaţia că marile voci de altădată sunt din ce în ce mai rare?

– În secolul XXI un cântăreţ de operă trebuie să fie şi actor. Din păcate, astăzi, ceea ce vedem în societatea care ne înconjoară se întâmplă şi pe scenă. Este un nivel mai puţin înalt: ceea ce era submediocru este considerat astăzi bun, ceea ce era bunicel devine excepţional. Nu mai poţi să deosebeşti timbrurile ca pe vremuri. Se observă o aplatizare a calităţii. Cântăreţi cu voci excepţionale, care aveau 100-130 de kilograme – şi n-o să dau nume -, dacă ar încerca astăzi să facă carieră nu ar reuşi, cu acest fizic.

– Aţi cântat sub bagheta unor dirijori celebri, precum Riccardo Muti, Georg Solti, Claudio Abbado, Nello Santi, Horst Stein. Aţi evoluat alături de parteneri celebri. V-au dat replica, în afară de marii Domingo, Pavarotti şi Carreras, Tito Gobbi, Renato Bruson, Nicolai Ghiaurov, Fiorenza Cossotto, Nicola Martinucci. Lângă care v-aţi simţit ca o adevărată regină?

– Lângă toţi cei pe care i-aţi enumerat, dar în special lângă Placido Domingo. E un partener excepţional care, atunci când îţi spunea „Tosca, sei bella”, te copleşea şi îl credeai. De asta e Placido unic, pentru că se uită la parteneră ca la cea mai frumoasă femeie de care este îndrăgostit. Dar bineînţeles, şi de soţul meu, baritonul Kostas Paskalis, cu care m-am căsătorit înainte să plec în Grecia. Placido Domingo m-a invitat la Covent Garden. Scarpia era în seara aceea interpretat de Kostas Paskalis. La sfârşit, cum ştiam greceşte, m-a dus în cabina lui şi l-am felicitat. Eram îmbrăcată într-o rochie splendidă, aşa că acum venise rândul lui să fie impresionat de mine. L-am avut partener de scenă la Berlin, New York, München.

– Ce-a însemnat el pentru dumneavoastră ca partener de viaţă şi de scenă?

– A fost omul vieţii mele. Asta este sigur. Chiar dacă la un moment dat ne-am despărţit, când a fost bolnav de cancer, am fost lângă el. A fost un artist unic şi este tatăl copiilor mei. N-aş fi conceput viaţa asta gândindu-mă numai la carieră, fără să sufăr, fără să plâng. Avem şi doi copii care şi-au terminat studiile la Londra. Fiul meu a făcut cinematografia, iar fiica mea, studii europene, dar are o voce superbă şi cântă jazz.

„Sunt încontinuu îndrăgostită”

– Ce vă leagă de Atena, unde locuiţi şi unde aţi îmbrăţişat şi cariera pedagogică?

– În Grecia îmi place contactul cu oamenii, care sunt foarte volubili. Vorbesc cu vânzătoarele, cu portarii de la Operă, care-mi spun ce greutăţi şi ce bucurii au. Este o ţară minunată pentru că de acolo vine civilizaţia, pentru că are lumină, soare… Acolo am fost starul lor. Mi se spunea românca-grecoaică. Sunt foarte mulţumită de cele bune şi de cele rele pe care le-am făcut şi dacă ar fi s-o iau de la capăt aş repeta şi reuşitele, dar şi greşelile, pentru că din ele am învăţat multe. Dacă am rămas mereu aceeaşi, nu e vina mea. La Atena am îmbrăţişat şi cariera de profesoară la Conservatorul „Maria Callas”, care organizează şi concursul internaţional cu acelaşi nume. Cunoştinţele şi experieţele trebuie împărtăşite. Sunt foarte mândră că voci pe care eu le-am lucrat obţin premii internaţionale. Elevele mele au burse de studii în Italia, în Anglia şi fac cariere internaţionale. Asta îmi dă mari satisfacţii. Bucuria pe care o am, fiind în sală, la debutul elevelor mele pe marile scene ale lumii, aplaudate în picioare de public (aşa cum s-a întâmplat recent, la Teatrul La Fenice din Veneţia, cu Irini Kiriakizou), este la fel de mare ca şi când ovaţiile mi-ar fi adresate.

– Cum apreciaţi că a fost şcoala românească de canto?

– Aţi spus dumneavoastră: a fost. Am impresia că nu prea se mai studiază. Apoi, mai este lipsa de imaginaţie şi de expresie. Sunt bucuroasă că sunt la Bucureşti pentru acest Master Class. Din păcate, nu se mai dă atât de multă atenţie în formarea tinerilor, iar mulţi dintre aceştia nu urmăresc decât banul. Un cântăreţ cu o voce frumoasă trebuie să fie dublat şi de o sensibilite pe care să fie în stare să o exprime. Nu mai există pregătirea de odinioară care trimitea în concursuri voci excepţionale. Exista în viaţa fiecărui tânăr un model spre care aspiră întreaga lui dorinţă de devenire.

În Boema cu Placido Domingo

– Cum vă destindeţi?

– Prin Shopping Terapy. Mă amuză să grădinăresc, am o grădină lângă casă şi mă ocup de flori. Îmi respect tabieturile, îmi place să fac baie cu hidromasaj, cu uleiuri aromate, cu lumânări aprinse, îmi plac Beauty-urile şi Spa-urile. Am muncit pentru calitatea vieţii mele şi îmi place să mă respect. Ca artist cu o anumită cotă eşti tot timpul expus, te afli în atenţia tuturor. De aceea marii artişti au grijă de imaginea lor. Femeile din lumea Operei sunt elegante. Mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu în pas cu moda. Din banii unui Mare Premiu internaţional, mi-aduc aminte, mi-am cumpărat o blană de vizon şi un Mercedes, şocând lumea modestă din România de atunci. Ador să călătoresc. Iubesc prietenii, iubesc lumea, îmi iubesc la nebunie nepoţica, copiii îi ador. Cred în mine, în sănătatea şi în forţa mea. Când am vrut ceva, nu a existat cuvântul nu. Cred că viaţa trebuie trăită. Şi cred în Dumnezeu, în felul meu. Îl simt pe Dumnezeu, simt forţa lui, dar am o comunicare personală. Dar cred şi în puterea omului. Nimic nu-ţi vine pe tavă. Trebuie să munceşti pentru orice. Cu cât înaintezi în vârstă, numai bunurile materiale nu te mai satisfac. Ai nevoie de o viaţă spirituală. Eu am nevoie de linişte, dar şi de o viaţă agitată.

– Opera costă mult. Cum supravieţuieşte ea în această perioadă de criză când numărul sponsorilor s-a micşorat?

– Bani nu prea există nicăieri şi prin restricţii ce poţi să faci?! Din păcate, marile staruri ale Operei acceptă în această perioadă onorarii mult mai mici, pentru a-şi face profesia.

– La ce visaţi?

– La sănătate.

– Aţi vorbit mult despre iubire. Ce semnificaţie are ea pentru dumneavoastră?

– Am fost şi sunt încontinuu îndrăgostită şi asta mă menţine tânără.

– Daţi-mi trei opere pe care le-aţi iubit cel mai mult.

– „Tosca”, „Madama Butterfly”, „Cavalleria Rusticana”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.