Amatorismul organizat

Nu mai sunt lideri de anvergura lui Churchill, Adenauer sau de Gaulle, nici de cea a lui Harold Wilson sau Willy Brandt, a lui Helmut Schmidt sau Jacques Delors, se spune frecvent în Europa. Deja în 1984, Jürgen Habermas, cel mai profilat filosof de astăzi, invitat în Parlamentul Spaniei să susţină o conferinţă pe tema resurselor schimbării (Die neue Unübersichtlichkeit, Suhrkamp, FaM, 1985, pp.141-167), semnala scăderea acestora şi relansa tema capacităţii celor care conduc.

Dar şi dacă ar fi lideri, nu ajunge. Căci liderii pot iniţia şi conduce mişcări de reorganizare, dar abia oamenii de stat pot reforma statele şi relaţiile acestora. Fiind pretenţioasă, întrebarea „unde sunt oamenii de stat?” se pune mai rar. Resimţindu-se însă nevoia lor în crizele interne şi internaţionale existente, întrebarea nu poate fi evitată.

În conjuncturi în care trebuie luate decizii cruciale se înalţă lideri. La cotituri ale istoriei se afirmă oameni de stat. Dar ar fi greşit să vedem totul prin prisma împrejurărilor, mai ales că sunt frecvent conjuncturi şi cotituri, dar lideri şi oameni de stat nu apar.

Unde sunt liderii?”, se întreabă mulţi cetăţeni ai României actuale în faţa stagnării în neajunsuri. Unii îl au în minte pe regele Carol I, care şi-a dat seama de nevoile modernizării României şi a acţionat clarvăzător, alţii pe Vasile Goldiş, cultivatul lider ardelean, alţii pe Ion I. C. Brătianu, personalitate cu gândire proprie şi capacitate de a lua decizii, alţii pe Regele Ferdinand, care s-a pus, cu integritate exemplară, în serviciul naţiunii, alţii pe Nicolae Titulescu, care a fost în stare să conceapă politica externă.

Refugiul în trecut nu surprinde. Este evident că multor decidenţi actuali le lipseşte pregătirea pentru funcţie. Iniţiativele lor sunt prin imitare, iar proiectele le dau spre elaborare altora, de obicei comisiilor, unde se şi înmormântează. Politica este mai degrabă mimetică, iar cea externă a devenit turistică. Când nu plagiază, decidenţilor le scriu alţii lucrările, ca şi cum asta ar fi mai puţin decât plagiat. Spre a avea un reper, venerabilul Papa Benedict al XVI-lea şi-a scris personal, tot timpul, nu numai cărţile, dar şi orice intervenţie publică, căci nu concepea să profite de munca altora. La noi, obrazul nu roşeşte când mâna semnează ceea ce au scris alţii. Apar decidenţi care se manifestă după ce s-au maculat, ba prin avariţie, ba prin strecurarea pe uşi lăturalnice, ba profitând de lacunele legislaţiei, ca şi cum nu mai contează o maculare în plus. Nu mai insistăm asupra meschinăriilor şi asupra tratării funcţiilor ca un fel de proprietate – luate nedemn drept politică.

Faptul nu este fără urmări. Lipsind, de pildă, ani la rând proiecte propriu-zise, nu se fac autostrăzi decât în deceniul ce urmează, deşi au fost mereu şi bani şi forţă de muncă şi firme interesate. Reportajele despre închisori atestă că se cam bate pasul pe loc, deşi reprimările din România anilor cincizeci erau recorduri de cruzime în spaţiul european. Dacă compari, îţi devine limpede că unele partide scot în faţă astăzi exponenţi aflaţi mult sub nivelul studenţilor care au căutat să păstreze flacăra schimbărilor în jurul lui 1990, sau al studenţilor care, în jurul lui 1968, gândeau transformarea societăţii. O reflecţie asupra valorii persoanelor care ajung să decidă soarta cetăţenilor a devenit, oricum, necesară, dacă este ca România să nu mai fie coada Europei şi să reînceapă suişul.

Aristotel considera că abia prezenţa „raţiunii (nous)” permite unei organizări să-şi atingă scopul. Argumentul rămâne valabil, încât, privind cu luciditate în jur, are actualitate în continuare distincţia între şefi, manageri, lideri, pe care o făceam odinioară (în Diagnoze. Articole şi eseuri, 2006). Nu este doar o distincţie verbală. Cum remarcam şi altădată, Dicţionarul explicativ al limbii române traduce în mod greşit cei trei termeni pe care limba engleză i-a diferenţiat de mult – boss, manager, leader – confundându-i. Azi, însă, distincţia se impune făcută cât mai precis cu putinţă. Totodată, în confuzia valorilor din zilele noastre, se cere lămurit când avem de a face cu oameni de stat.

Observaţia de căpătâi este că între şef, manager, lider şi om de stat sunt diferenţe nete. „Şeful” stă în fruntea unei organizări ca urmare a unei alegeri sau a unei desemnări, având putere dată de statute. „Liderul” are, la rândul lui, putere, dar aceasta i-o asigură autoritatea pe care a dobândit-o prin capacitatea de a înţelege cuprinzător contextul, de a formula orientări şi de a-i convinge pe ceilalţi. În raport cu „şeful”, „managerul” este desemnat şi vine cu plusul ce constă în posesia de cunoştinţe şi de competenţe, iar în raport cu „liderul”, „managerul” operează într-un cadru stabilit de opţiuni. Abia „liderul” elaborează asemenea opţiuni. „Omul de stat” înseamnă şi mai mult: el poate asambla diversele unităţi în stat, are capacitatea de a concepe statul integrând interesele partizane şi de a-l conduce, precum şi de a direcţiona relaţii dintre state. şi la „lider” şi la „omul de stat” respectul demnităţii cetăţeneşti – a propriei cetăţenii şi a cetăţeniei fiecăruia – nu este ceva ocazional, relativ.

În realitatea vieţii de astăzi, „şefii” sunt vizibil nenumăraţi, iar lupta pentru şefie se duce în organizaţii şi la nivelul celor care desemnează, de îndată ce locul este vacant. „Managerii” sunt mai rari, căci, în crearea unui manager, decisivă nu este desemnarea, cât pregătirea, ce presupune efort bine călăuzit. Dar abia cu „lideri” o organizare este nu doar existentă printre altele, ci şi competitivă, relevantă. Aceasta cu atât mai mult în condiţiile lumii actuale, în care succesul pe pieţe depinde (cum a arătat la timp Robert Reich, The Work of Nations, 1992) nu atât de latura fizică a produsului, cât de inteligenţa încorporată în produs. Se observă uşor că nu se mai ajunge la competitivitate fără manageri calificaţi şi lideri propriu-zişi.

Dar cum se devine şef, manager, lider şi om de stat? „Şefii” rezultă, desigur, din accesul în funcţii, prin desemnare sau alegere, a unor persoane. La „manager”, „lider” şi „om de stat” nu se ajunge prin aceea că cineva a devenit şef. Experienţa atestă că mulţi „şefi” sunt manageri lamentabili, iar lideri sau şefi de stat nu vor fi niciodată. Pe de altă parte, trecerea de la „şef” la „manager”, apoi la „lider” sau „om de stat”, nu se face prin simplă sforţare a celui în cauză, nici măcar prin vot. Votul stabileşte rareori valoarea. Se şi spune, pe drept, că „funcţiile nu creează lideri”. O maximă spaniolă – „să te ferească Cel de sus de harnicul fără har” – este mereu avertismentul faţă de obsesia „şefilor” de a trece drept „manageri”, ba chiar „lideri” sau „oameni de stat”.

Cum se formează, totuşi, „liderii” şi „oamenii de stat”? O lucrare clasică (Cartwright şi Zander, Group Dynamics: Research and theory, 1968) considera, pe drept, leadership-ul drept ansamblul acţiunilor de „a stabili scopuri de grup, de a pune în mişcare grupul către scopuri, de a ameliora calitatea interacţiunilor dintre membri, de a clădi coeziunea grupului şi de a face resursele accesibile grupului”. Liderul nu este cel ce se autoproclamă, aşadar, ci acela care confirmă prin perspicacitate şi acţiuni, nu este cel care dă cu barda, ci cel care convinge că are o înţelegere superioară a situaţiilor şi serveşte interesul public mai bine.

Astăzi, probele cele mai puternice pledează în favoarea conceperii liderului ca rezultat al învăţării continue („the transformational theory„), în cel puţin aceste dimensiuni: cunoştinţe valorificabile tehnic, competenţe de interacţiune şi reflexivitate. Mai nou, trebuie adăugat: capacitatea de a elabora analize proprii şi de a strânge forţe în jurul lor.

Oamenii de stat” sunt aceia care pot încadra însuşirile liderului într-o viziune cu privire la organizarea statului şi pot converti această viziune în acţiuni adecvate. Nu este om de stat acela care nu a ajuns la o viziune, luând cuvântul la propriu. Mulţi „şefi” au păreri, „managerii” au cunoştinţe şi competenţe, „liderii” au concepţii, dar abia „oamenii de stat” au viziuni articulate despre organizări şi contexte.

Nu este om de stat acela care nu poate converti viziunea în instituţii funcţionale – după ce înţelege efectiv chestiuni de economie, drept, sociologie, filosofie, chiar dacă nu este licenţiat în aşa ceva. Unii oameni nu ajung la viziune, mulţumindu-se să preia sugestii din jur. Alţii ajung la viziune, dar nu concurează pe terenul organizării de stat. Alţii sunt preocupaţi de treburile publice, dar nu pot să convertească idei în acţiuni. Mai sunt şi dintre aceia care au viziune, ştiu să facă acea convertire, dar împrejurările nu îi avantajează.

Aceste delimitări contrazic multe clişee despre ocupanţii funcţiilor publice. Bunăoară, la noi se crede că „diplomatul” este cel abil să se strecoare, să smulgă ceva, să obţină şmechereşte acordul cuiva. Este destul să observăm că din asemenea „diplomaţi” a ieşit o ţară cu investiţii mediocre, ocolită de rutele europene, care importă copios bunuri banale şi trece ca una ciudată. În alte ţări, diplomatul este o persoană cultivată, de bună ţinută logică şi morală, care dispune de cunoştinţele ce îi permit să rezolve probleme pentru comunitatea sa, negociind.

Apoi, este tentant ca „liderul” şi „omul de stat” să fie confundaţi cu personalităţi autoritare. Aceste roluri se bucură, desigur, de autoritate, dar aceasta rămâne legată de capacitatea de a concepe soluţii şi de a le face convingătoare. A avea autoritate şi a întruchipa autoritarismul nu se suprapun, iar cel care devine „politician”, chiar „conducător”, nu este neapărat „om de stat” sau „lider”.

O întrebare intervine aproape inevitabil: cum se stă, printre decidenţii actuali, cu şefii, managerii, liderii, oamenii de stat? Fapt este că sunt din abundenţă „şefi”, dar „managerii” sunt rari, „liderii” nu au contur, iar „oamenii de stat” nu se zăresc. Mai grav este faptul că de fiecare nivel se leagă acum o întreagă patologie.

Mecanismul discutabil al desemnărilor unipersonale sau al alegerilor scoate în faţă o mulţime de şefi. El este un cancer al sistemului instituţional – căci aduce la şefii nulităţi profesionale pe scară mare, în locul oamenilor pricepuţi şi integri care există în societate. Adesea, alegerile sunt, cum se vede şi acum, sub presiunea unor intervenţii oculte sau pe faţă. Nefiind în stare să dea soluţii la sărăcie şi abuzuri, mulţi decidenţi se ocupă la nesfârşit să invoce justiţia şi să manipuleze informaţiile publice, ca şi cum acestea ar ţine loc de dezvoltare.

Sunt prea mulţi şefi şi locţiitori de şefi cam la toate nivelurile, în dauna celor care ar trebui să aplice proiecte. Pregătirea multor „şefi” lasă de dorit, încât întrebarea ironică pe care o pun vizitatorii din alte ţări – „la voi cum se ajunge de fapt demnitar al statului?” – se justifică.

Managerii sunt puţini, iar pregătirea lor îi face mai mult tehnicieni mărunţi, decât persoane care gândesc urmările în societate a ceea ce fac sau nu fac. Uneori sunt şi prost plasaţi. De pildă, pretenţia ca managerii să conducă unităţile medicale, în pofida medicilor. Sau pretenţia de a înlocui redactorii şefi de publicaţii cu manageri! Iar pretenţia că au venit la decizii „tehnocraţi” a fost păcăleală administrată cetăţenilor – lista „tehnocraţilor” trădând de fapt, la o analiză atentă, o corupţie stridentă şi penibilă.

Discuţia despre statul de drept arătă că abia dacă sunt una-două persoane, printre decidenţi, care ştiu cum stă tripartiţia puterilor într-un stat ce funcţionează normal. În rest, cultura decidenţilor este lacunară, încât nici citirea pe prompter nu o poate ascunde. Dacă s-ar da un extemporal cu întrebări simple din sfera funcţiei mulţi candidaţi ar transpira fără rezultat. În atari condiţii, lideri şi oameni de stat nu se întrevăd.

S-a ajuns pe nesimţite la mediocrizarea consecventă a ocupării funcţiilor publice şi la diletantocraţie, care nu aduc nimic bun. Din socialismul oriental s-a trecut în postcomunism, apoi în neoliberalism, pentru ca înaintarea să se împotmolească în amatorismul organizat. Aşa stând lucrurile, nici nu este de mirare că soluţiile sunt frecvent nepricepute, eronate sau amânate, performanţele sunt comparativ mici, iar neajunsurile inundă societatea. Nu ar fi cazul, de pildă, ca recentul indicator care atestă că jumătate dintre copiii din ţară sunt afectaţi acum de sărăcie, înregistrându-se astfel recordul european, să-i alarmeze pe cei care decid?

Problema mare în România actuală ţine de neînţelegerea faptului că democraţie fără meritocraţie este calea eşecurilor, că meritocraţia generează în mai mare măsură şefi legitimi, manageri pricepuţi, lideri şi oameni de stat, decât „democraţia” nepotistă sau cleptocratică ce se cultivă astăzi. Nu se acceptă nici acum că trebuie ieşit din numirile „la plesneală”, cum s-a spus, care nu duc departe şi nu au cum să ducă, spre concursuri deschise.

Ştim că mecanismul concursurilor serioase incomodează şi nu este reacţie mai vehementă la ministerele nereformate de astăzi decât cea pe care o suscită o asemenea opţiune. Dar concursurile curate rămân condiţie a oricărei însănătoşiri. În fapt, valoarea persoanei nu ţine nici de proptele, nici de vârstă, nici de afilieri, nici de evaluările cuiva, ci este ceva în sine, dacă este.

Când este vorba de răspundere, la noi se invocă adesea echipa, iar de muncit muncesc cei conduşi. Este de mult cazul unei inversări: munca să fie efectiv în echipă, iar răspunderea pentru întreg să revină celui care şi-a asumat conducerea. Aruncarea vinovăţiei mereu pe umerii celor conduşi este un truc vechi care nu a scos vreodată din necazuri. Răspunderea este, în mod firesc, proporţională cu poziţia persoanei în ierarhie şi cu pretenţia de a fi recunoscută ca şef.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.