Ambasadorul Pettit şi politica bazată doar pe interesele superputerii

„Moldova trebuie să rămână un stat suveran şi independent în cadrul unor graniţe sigure. Alăturarea României, de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune, aici, în Moldova (…). Moldova nu este România. Moldova îşi are propria sa istorie şi propriile sale provocări, printre care şi faptul că Moldova este o ţară multietnică, cu oameni care vorbersc limbi diferite”. Am reprodus mai sus unele dintre cele mai importante şi mai şocante afirmaţii din interviul pe care l-a acordat televiziunii Moldova 1 ambasadorul SUA la Chişinău, James D. Pettit.

Scriu că este vorba de afirmaţii şocante dat fiind că, în cei 48 de ani de comentarii pe probleme externe pe care i-am îndeplinit de curând, nu prea mi-a fost dat să asist la o atare situaţie care să aibă în prim-plan ambasadorul unei superputeri, recte SUA, cum este cazul aici. Şi asta în condiţiile în care, aproape jumătate din această activitate, am cunoscut punctual viaţa internaţională, iar în acele vremuri ale Războiului Rece, un episod precum cel provocat de ambasadorul James D. Pettit, cu atâta impact geopolitic şi diplomatic – şi nu numai -, ar fi fost întors pe toate feţele de marea presă mondială.

Ca atare, stau şi mă întreb: ce a putut dicta această ieşire tranşantă? Dacă mă refer la statutul diplomatic de ambasador şi am ca repere, de pildă, volumul „A Guide to Dilomatic Practice”, al lui Sir Ernest Satow, ori „Diplomaţii, aşa cum sunt”, al neamţului Richard von Kuhlmann, dar şi alte cărţi de specialitate, „diplomaţia este aplicaţia minţii sănătoase şi a tactului asupra conducerii relaţiilor oficiale, dintre guvernele statelor independente”. Pornind de aici s-ar putea face un întreg studiu de caz James D. Pettit. Dar nu consideraţiile de acest gen interesează aici, ci ieşirea acestui ambasador şi motivele ei. Să fie datorată ea unui diplomat de profesie, care are dorinţa de a ieşi din tiparele acestui statut, chit că el reprezintă, cum spuneam, o superputere a lumii contemporane – SUA – iar el socoteşte că, pornind de aici, îşi poate permite orice? Nu ar fi imposibil, deşi, dacă îi cercetăm datele publice ale carierei sale, ar trebui să fie un om care ascultă scrupulos de ordine, şi nu unul creativ în public, indiferent de natura evenimentului oficial la care este invitat.

Licenţiat în Studii Internaţionale şi în Limba Rusă al Universităţii de Stat Iowa, James. D. Pettit a fost, între 1983 şi 1986, „general services officer” şi „political officer” la Ambasada SUA din Moscova. Oricât ar părea de deplasat, sunt printre cei care cred că un atare post, şi într-o atare capitală, şi în plin Război Rece, în perioada lui de vârf, amănunt care contează enorm, după părerea mea, nu se încredinţa pe pile, ci unui specialist pursânge în intelligence. Acolo a revenit în calitate de consul general adjunct (între 1992 şi 1994), într-o perioadă foarte importantă din punctul de vedere al intereselor americane, când se destrămase URSS-ul, iar disoluţia puterii de la Kremlin era evidentă. Între 1995 şi 1997 i s-a încredinţat conducerea Centrului din Washington al Programului pentru Refugiaţii Sovietici, care erau extrem de numeroşi, destui cu calificări excepţionale, pe mulţi „păstorindu-i” încă de pe când era consul la Moscova. Tot la Moscova a fost consul general al Ambasadei SUA, între 2003 şi 2007, pentru ca ulterior să fie adjunct al şefului misiunii americane de la Kiev. În urmă cu doi ani, în mai, a fost numit ambasador al SUA în R. Moldova.

I-am prezentat această scurtă fişă biografică spre a sublinia faptul foarte clar că avem de-a face cu un diplomat, dar unul al intelligence, ceea ce creează şi mai serioase întrebări pe seama ieşirii despre care vorbim şi a motivelor ei vizibile şi invizibile.

Al doilea lucru la care m-aş referi, pornind de la aceeaşi expunere tranşantă de opinii categorice – care sunt de natură istorică, sociologică, politică, economică şi militară -, este acela că trebuie să cădem de acord că el nu s-a îndoctrinat la Moscova, ci că ele exprimă punctul de vedere al Centralei şi ne aflăm în faţa unei noi dovezi a conivenţei dintre Washington şi Moscova, realitate în care, personal, cred şi pe care am evidenţiat-o cu alte prilejuri, în mod direct sau indirect. Aş aminti în context un episod, când acum vreo doi ani, secretarul Departamentului de Stat, John Kerry, şi ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, au discutat peste opt ore la Ambasada americană din Londra şi au jucat până şi fotbal în grădina ambasadei. Au vorbit ei doar despre Siria ori despre lume, în general, şi respectarea mai vechilor sfere de influenţă, aşa cum au fost ele decise la Yalta, cu corecţiile ulterioare?

În comentariul extern am învăţat de mult că trebuie trecut de reacţiile emoţionale şi săpat mai adânc. Dintr-o atare perspectivă, tot ceea ce se întâmplă în ultima vreme la Chişinău, coroborat cu imbecilitatea externă uriaşă a Bucureştiului, unde avem lideri surogat (despre UE nu mai vorbesc!), mă face să înclin spre ipoteza că statutul R. Moldovei a fost tranşat de Washington şi Moscova.

Nu o spun cu resemnare mioritică, dar, dacă, la un moment dat, în trecut, ni se zicea că „lumina vine de la Răsărit”, ceea ce exprima o axiomă geografică transformată într-una politică, alaltăieri, ambasadorul american la Chişinău ne-a expus aceeaşi realitate, dar cu alte cuvinte, mai dureroase, care ne provoacă răni mult mai adânci, dat fiind că provin dintr-un loc din care ne aşteptam cel mai puţin – Washington.

O scriu cu durere imensă, tuturor românilor, de dincolo şi de dincoace de Prut, ambasadorul James D. Pettit ne-a reamintit că politica unei superputeri nu se bazează pe sentimente, principii ori adevăruri, indiferent de natura lor, ci pe pragmatism şi interese!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.