Amintiri, biografii şi iubiri, istorie, politică… viaţa în paginile cărţilor

“Lumea era toată a mea. Amintirile unei prinţese”

Apărută în colecţia Istorie cu blazon a Editurii Corint, cartea scrisă în 1940 de Ana-Maria Callimachi este, pe lângă o evocare a unei epoci pasionante din istoria României, bazată pe amintirile autoarei, şi o operă literară.

Urmaşă a vechilor boieri Văcăreşti şi Măneşti, Ana-Maria Callimachi s-a născut în 1892 şi s-a căsătorit în 1911 cu prinţul Jean Callimachi. Înrudită cu familiile domnitoare ale ţării, Ana-Maria Callimachi trăieşte în lumea marii boierimi valahe. Amintirile ei reconstituie cu multă acurateţe, dar şi cu o participare emoţională remarcabilă, viaţa de zi cu zi, din familie, dar şi din societate în anii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima parte a veacului următor. Întâmplările văzute iniţial cu ochii copilului sunt comentate de scriitoare prin prisma înţelegerii ulterioare a unei societăţii aflate în continuă transformare şi rămânând, mai mult sau mai puţin, neschimbată în straturile profunde ale conştiinţei locuitorilor ţării. Uneori, indiferent de clasa socială căreia aceştia îi aparţin.

Copilăria la Conacul Măneşti, într-un cerc aproape închis al familiei, care număra însă, incluzând şi guvernantele, 20 de persoane, educaţia supravegheată îndeaproape de bunici, discuţiile aprinse de la cină în care spiritele se încingeau din cauza unui subiect livresc, istoric sau filosofic, descrierea vieţii zilnice şi a modului autarhic de administrare şi de gospodărire a produselor într-o vreme în care o călătorie, fie şi de 20 de kilometri, punea la încercare răbdarea şi rezistenţa călătorului, indiferent de anotimp, conferă primei părţi a volumului un farmec de netăgăduit. Se adaugă şi impresiile copilului despre adulţii care îl înconjoară, nu întotdeauna inocente, şi amintirile unei educaţii muzicale la picioarele Reginei Elisabeta, în al cărei anturaj se afla graţie carierei diplomatice a bunicului ei, unul dintre autorii aducerii în ţară a Regelui Carol.

Copilul se transformă apoi în adolescenta care îşi desăvârşeşte educaţia călătorind prin lume, intrând în pretenţioasa şi capricioasa elită pariziană graţie verişoarei sale, Elena Văcărescu.

Sfârşitul Primului Război Mondial deposedează familia de multele ei moşii, iar tânăra boieroaică decide să-şi administreze singură ultima moşie rămasă, într-un mod vizibil înaintat pentru epoca respectivă.

Evenimentele din viaţa personală se împletesc frecvent cu cele politice sau numai mondene, dar o mondenitate în care frivolitatea se unea cu intriga politică, bârfa, cu demersurile diplomatice.

“Aceste memorii reprezintă fără îndoială o operă literară, dar şi un izvor istoric de primă mână, ajutând la reconstituirea unei epoci trecute şi mai ales la înţelegerea ei. Autoarea, aparent detaşată de problemele pe care le tratează în proiectul ei de reînsufleţire, este o purtătoare de cuvânt a unei lumi ce a fost şi nu mai este, dar care a avut rosturile ei. Între altele, această categorie socială a ajutat tânăra Românie să se integreze ca o entitate europeană în lumea care se reconstruia, ea însăşi reuşind să-şi găsească un loc firesc în modernitate, cel puţin până la marile răsturnări care au avut loc în veacul XX, înlăturând-o din istorie!”, scrie Acad. Dan Berindei.

Cartea se termină în timpul Primului Răzoi Mondial. Dar, în interiorul ei, comentariile acestei femei inteligente şi cu o voinţă remarcabilă depăşesc graniţele cronologice ale volumului.

“Bunica mea, coborâtoarea boierilor Văcăreşti şi Măneşti, nu era cea mai blajină persoană şi nici o mamă sau o bunică afectuoasă, îşi aminteşte nepoata autoarei, Alexandra Reininger-Callimachi. Era mândră, autoritară, avea misterele şi excentricităţile ei. Îmi amintesc cum oprea taxiurile, făcându-le un semn ferm cu bastonul. Dar era o femeie foarte inteligentă şi foarte cultivată. O adevărată Lady”.

“Moartea la Deptford”

Scris de Anthony Burgess în ultimul său an de viaţă, 1993, romanul Moartea la Deptford, apărut în colecţia Raftul Denisei a Editurii Humanitas, este un pandant la Ochii doamnei mele (dedicat Marelui Will) şi reconstituie, pe fundalul Angliei elisabetane, viaţa tumultuoasă a lui Christopher Marlowe, dramaturg, poet şi traducător adulat de Shakespeare şi de mulţi dintre contemporanii săi, dar şi agent secret al Coroanei.

Provenit din modesta familie a unui ciubotar din Canterbury, Kit Marlin ajunge student bursier la Cambridge, este recrutat ca agent secret al Coroanei şi duce o existentă dublă, pendulând între lumea teatrului şi a poeziei şi nenumăratele misiuni primejdioase pe care se vede silit să le îndeplinească. Devenit membru al faimoasei Şcoli a Nopţii, prezidate de Sir Walter Raleigh (în realitate un grup de rafinaţi intelectuali care încearcă să armonizeze dogma religioasă cu descoperirile ştiinţei), suspectat de ateism şi homosexualitate, de practici oculte şi satanism şi, în ultimă instanţă, de trădare, Kit se trezeşte prins în menghina forţelor politice antagoniste ale epocii elisabetane, sfârşind în împrejurări dubioase.

“Trebuie să- ţi închipui şi ai să-ţi închipui (bunule sau răule cititor, dar mai contează diferenţa?) că- mi închipui un noian de întâmplări pe care n-am avut cum să le văd cu ochii sau care să fie treaba mea. Ceea ce-şi închipuie omul adesea (deseori, dacă-ţi sună mai bine aşa) ţine de chiar substanţa văzului său.

Un filozof vorbea despre mâţa care miaună să i se dea drumul afară şi apoi miaună să fie lăsată înăuntru. Între timp, mai există, oare? Cu toţii avem tendinţa solipsistă, care este un simulacru al capacităţii Atotputernicului de-a susţine lumea, de-a considera că există doar lucrurile pe care le cuprindem cu ochii, iar dacă îndepărtăm ochii sau îi lăsăm să fie îndepărtaţi, există doar o dezintegrare totală, dacă nu cumva una vremelnică.

Totuşi, omul poate presupune, pe bună dreptate, că şi pe durata absenţei sale, pisica se află pe deplin, în chip material, pe lumea asta, până la ultimul fir de mustaţă. Aşa să fie şi cu pisica mea sau cu Kit al meu. Trebuie să-mi închipui că ceea ce-mi închipui despre faptele lui din afara câmpului meu vizual este aidoma unei verigi ferme din lanţul existenţei sale, care scapă vederii mele, pe care n- o pot pipăi, dar, în mod necesar, există. Ştiu puţine lucruri. Eram un actoraş prăpădit şi un şi mai amărât cârpaci de piese, care l-a urmărit intermitent, deşi l-a cunoscut, într-adevăr, într- un sens foarte palpabil (Biblia grăieşte sau ne agrăieşte despre acest tip de cunoaştere necurată), din marginea vieţii sale, deşi viaţa ne confirmă faptul că ochii împăienjeniţi şi minţile şi mai împâclite confundă periferia cu centrul.

Observ, recitind cele de mai sus peste marginea cănii mele cu bere, că mă paşte pericolul de-a cădea în sfera de influenţă a dramaturgului Jack Marston, de-a mă lăsa trădat de folosirea celor mai detestabile pedanterii. Se prea poate ca engleza simplă să nu poată cuprinde o viaţă atât de variată, chinuită şi contradictorie. Şi totuşi, Marston este cel care, cu inocenţă, l-a numit Bunul Kit. N-a apucat să-l cunoască. Cuvintele însemnau pentru el mai mult decât realitatea umană. Cu siguranţă c-a

greşit atunci când a corectat versul despre râuri puţin adânci în ale căror şipote păsări melodioase cântă madrigale, propunând varza aia, cu Zburătoare cântătoare se iau la-ntrecere cu melodioasele râuri din chei. Şi n-a glumit deloc. Totul trebuiesă aibă o limită”.

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele.

Traducere din engleză şi note de George Volceanov.

“Marea carte a inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade”

“White scrie pe un ton sprinţar şi cu un umor negru ce contrastează cu scopul moral auster. Sarcasmul său vizează prostia şi neomenia marilor conducători din istorie, necunoaşterea bazelor matematice ale

statisticilor şi necunoaşterea istoriei de care dau dovadă unii ideologi şi propagandişti, precum şi indiferenţa istoriei tradiţionale faţă de amploarea suferinţei omeneşti din spatele marilor evenimente”, afirmă Steven Pinker.

Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, White ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor: greci, chinezi şi azteci, germani, englezi şi ruşi sunt prinşi într-o suită nesfârşită de campanii de cucerire, conflicte civile, epurări etnice sau războaie coloniale.

Din învălmăşeala evenimentelor se desprind fapte curioase şi concluzii surprinzătoare. Haosul se dovedeşte a fi mai ucigător decât tirania. Pe timp de război e mai sigur să fii în armată decât să faci parte din populaţia civilă. Spre deosebire de celelalte ţări cu populaţie numeroasă, India a pornit rareori războaie de cucerire. Adesea, marii dictatori nu s-au născut în sânul naţiunii pe care au condus-o apoi cu mână de fier: Napoleon era corsican, Stalin – georgian, Hitler – austriac.

Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. Mathew White ştie să povestească despre oameni şi locuri şi să ofere statistici fără să rămână împotmolit în ele. Nu ţine predici, ci lasă faptele să vorbească şi se mărgineşte să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.

“Ca să nu nedreptăţesc nici o tabără, am ales cu grijă o sută de evenimente care se detaşează în privinţa victimelor făcute de oameni printre semenii lor, indiferent de cine a fost implicat sau de motivul pentru care a făcut-o. Pentru a pune în evidenţă baza statistică a acestei liste, am rezervat evenimentelor respective un spaţiu proporţional cu gravitatea lor. Câteva milioane de victime ocupă mai multe pagini, în vreme ce câteva sute de mii ocupă câteva paragrafe. Cel mai nimicitor eveniment are parte de cel mai lung capitol.

Una dintre modalităţile obişnuite de a distorsiona datele istorice e să stabileşti din capul locului că anumite masacre sunt mai grave decât altele, aşa încât numai ele merită să fie luate în calcul. Gazarea minorităţilor etnice este mai gravă decât bombardarea oraşelor, care este la fel de gravă ca împuşcarea prizonierilor de război, care este mai gravă decât mitralierea trupelor inamice, care este mai puţin gravă decât jefuirea băştinaşilor din colonii, ceea ce înseamnă că sunt luate în calcul masacrele şi foametea, nu şi raidurile aeriene sau bătăliile.

Sau poate că e invers. În orice caz, filozofia mea este că n-aş vrea să mor în nici unul dintre aceste feluri, aşa încât iau în calcul toate masacrele, indiferent cum şi cui i s-au întâmplat”, explică autorul.

Matthew White este bibliotecar la Tribunalul Federal din Richmond, Virginia. Pasionat de istorie, a creat în 1998 site-ul Historical Atlas of the Twentieth Century, pe care a postat o serie de date comparative despre istoria secolului XX, multe dintre ele prezentate prin intermediul unor hărţi interactive. Statisticile sale despre războaie şi atrocităţi au avut succes în rândul publicului larg şi au fost preluate şi citate de istorici. În anii următori, Matthew White s-a cufundat într-o minuţioasă muncă de cercetare, materializată prin volumul Marea carte a inumanităţii. Cartea a apărut în 2011 într-o ediţie americană (The Great Big Book of Horrible Things: The Definitive Chronicle of History’s 100 Worst Atrocities) şi una britanică (Atrocitology: Humanity’s 100 Deadliest Achievements). Volumul a fost tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi japoneză.

O istorie a Orientului Mijlociu

„Cea mai bună privire de ansamblu asupra evenimentelor politice, rivalităţilor regionale şi aspectelor economice din lumea arabă contemporană”, scrie The Washington Post Book World.

Cartea lui Peter Mansfield este unanim considerată una dintre cele mai autorizate sinteze de istorie a Orientului Mijlociu. Autorul, diplomat, apoi jurnalist, a petrecut mulţi ani în această tumultuoasă zonă a lumii în care, de milenii, musulmanii, creştinii şi israeliţii îşi dispută stăpânirea unor teritorii în mare parte aride, dar esenţiale pentru identitatea lor culturală şi religioasă. Având privilegiul de a cunoaşte direct puternicele frământări ale unei lumi atât de diferite de Europa, autorul a avut şi mijloacele de a elabora pentru publicul occidental un ghid de înţelegere a complicatei istorii a regiunii. Rezultatul este o istorie admirabil alcătuită, surprinzător de limpede, care începe cu vremurile biblice şi care devine alertă, luxuriantă şi bogată în observaţii economice, sociale şi culturale odată cu expediţia pornită în 1798 de Napoleon în Egipt şi în Siria. Vom vedea cum, în două sute de ani, din vechile provincii ale Imperiului Otoman s-au ridicat statele care nici astăzi nu şi-au găsit liniştea şi configuraţia definitive, oscilând între tradiţia islamică şi modernitatea occidentală. Vom descoperi rădăcinile fundamentalismului islamic şi efectele sale în Israel, în lumea arabă şi mai ales în Siria, odată cu izbucnirea războiului civil în 2011.

„Orientul Mijlociu este o expresie engleză modernă care desemnează cea mai veche regiune a civilizaţiei umane. Înaintea şi în timpul Primului Război Mondial, spaţiul care cuprindea Turcia, Peninsula Balcanică, Levantul şi Egiptul era denumit îndeobşte Orientul Apropiat. Dacă era vreodată întrebuinţată, expresia Orientul Mijlociu se referea la Arabia, Golful Persic, Persia (Iran)/ Mesopotamia (Irak) şi Afganistan. După Primul Război Mondial, când Aliaţii au dezmembrat Imperiul Otoman şi şi-au impus hegemonia asupra fostelor sale provincii arabe, termenul Orientul Mijlociu a ajuns treptat să includă ambele zone. Această tendinţă s-a consolidat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când întreaga regiune a fost privită ca o entitate strategică în confruntarea cu puterile Axei. În Egipt se afla Centrul de Aprovizionare din Orientul Mijlociu al Aliaţilor. La sfârşitul războiului, Cairo a devenit şi sediul Ligii Arabe, care a legat Egiptul de statele arabe independente din Asia. Republica Turcă, care intrase în NATO şi care considera că destinul său e legat de Europa, nu mai făcea decât vag parte din Orientul Mijlociu.

Expresia Orientul Mijlociu este eurocentrică. Lesne de înţeles, popoarele din subcontinentul indian o găsesc supărătoare. La urma urmelor, pentru ele, regiunea este Occidentul Mijlociu”.

O postfaţă semnată de Valentin Naumescu, specialist în relaţii internaţionale, completează capitolele cu care Nicolas Pelham a adus la zi volumul, oferind informaţii şi explicaţii despre înfricoşătoarea entitate căreia în fiecare zi emisiunile de ştiri îi spun, pur şi simplu, Statul Islamic.

„Volumul de faţă aduce celor interesaţi de trecutul Orientului Mijlociu o perspectivă echilibrată, dar nu lipsită de optica britanică, substanţială, dar nu abundând în detalii, riguros fundamentată, dar nu fără o doză de intuiţie relaxată asupra proceselor politice ale regiunii. Este cu adevărat nevoie de o capacitate de sinteză ridicată, de un acut simţ al esenţialului şi de o concizie a naraţiunii de tip jurnalistic pentru a acoperi în aproximativ cinci sute de pagini o poveste atât de densă şi atât de bogată în evenimente relevante”, scrie Valentin Naumescu.

Peter Mansfield (1928–1996) s-a născut în India, la Ranchi. A făcut studii la Winchester şi la Cambridge. În 1955 a intrat în Foreign Office şi a plecat în Liban pentru a urma cursuri de limba arabă la Middle East Centre for Arabic Studies. În 1956, în urma crizei Suezului, a demisionat din Foreign Office, dar a rămas la Beirut în calitate de jurnalist specializat pe probleme politice şi economice. A editat periodicul Middle East Forum şi a fost corespondentul unor publicaţii importante precum Financial Times, The Economist, The Guardian, The Indian Express. Între 1961 şi 1967 a fost corespondentul la Cairo al ziarului Sunday Times. După 1967, a lucrat la Londra, dar a vizitat de multe ori Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, iar în anul universitar 1971–1972 a ţinut un curs despre viaţa politică din ţările Orientului Mijlociu la Willamette University, Oregon, SUA.

A editat volumele The Middle East: A Political and Economic Survey şi Who’s Who in the Arab World. Este autorul volumelor Nasser’s Egypt, Nasser: A Biography, The British in Egypt, The Ottoman Empire and Its Successors, Kuwait: Vanguard of the Gulf şi The Arabs – titluri de referinţă în orice bibliografie a domeniului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.