Amintirile unui laureat la „Cântarea României“

Mirosul de lemn ars și cel al primăverii au nuanțe de gri. Și gânguritul guguștiucilor. Intru în bloc și urc câteva etaje. Este ora 13.00. Apăs butonul soneriei și îmi deschide domnul Ioan. Mă invită în sufragerie, iar soția sa, doamna Silvia, mă servește cu praline. Cu mici modificări, apartamentul arată exact cum era în 1966, când domnul Ioan s-a mutat în acest bloc, la un an după ce s-au terminat lucrările de construcție.

Domnul Ioan îmi explică: „Berceniul de astăzi este un cartier extins“. „La început, cartierul se întindea între Bulevardul Metalurgiei, Bulevardul Emil Racoviță și Turnu Măgurele. Când ne-am mutat în 1966, între blocuri încă existau case unde oamenii creșteau vaci, porci și găini. Pe partea dreaptă a Bulevardului Emil Racoviță, unde se află Spitalul «Al. Obregia», erau numai case ce se întindeau până pe Şoseaua Olteniței. Iar unde se află Complexul Castanilor și Mallul Sun Plaza, acolo era închisoarea Văcărești, în incinta ei fiind Mănăstirea Văcărești. Vizavi de închisoare se găseau casele gardienilor, iar comandamentul lor era acolo unde se află acum Arhivele Municipiului București. Și Rîmaru a fost întemnițat la închisoarea Văcărești“, își amintește domnul Ioan.

La furat de cireșe

Vecinul meu nu are stare nicio clipă. Se mută de pe un fotoliu pe altul, cu ceașca de cafea în mână. Și își continuă povestirea. În copilărie, mergea la furat de mere și prune, deoarece între Bulevardul Metalurgiei și Brâncoveanu nu existau blocuri – erau case și livezi. Către strada Luică, erau pomi fructiferi și mergea la furat de cireșe. În zonă mai erau și vii și, după ce se culegeau toamna strugurii, mergea împreună cu prietenii și culegeau strugurii care mai rămâneau pe spaliere. Când s-a mutat aici, în ’66, funcționa un singur mijloc de transport în Berceni – autobuzul 31, care avea capătul la închisoarea Văcărești. Apoi au apărut autobuzele 32, 32 barat și 41 – care făcea legătura între Berceni și Ferentari, după care au început să bage troleibuzele 83, care mergeau pe strada Emil Racoviță, apoi pe Bulevardul Magheru, pe Ana Ipătescu și ajungeau până în Floreasca, la ștrandul Bordei. Pe atunci nu exista Parcul Tineretului, nu era amenajat, era Balta Cocioc, unde mergea și făcea baie.

Piscină și patinoar, din zona de scurgere

Copilăria domnului Ioan a fost frumoasă, iar dânsul povestește cu nostalgie despre acele vremuri. Pe strada Străduinței era cofetăria, complexul încă nu se construise. Nici blocul Cultural. Spațiul dintre blocuri era foarte mare, zona era aerisită. Atunci când s-a construit Complexul Berceni, a plouat. Și exact unde este acum cofetăria, copiii au astupat zona de scurgere și și-au făcut piscină. Iar unde este piața, atunci când a venit iarna, au dat drumul la apă și și-au făcut patinoar. Exact în piață.

Cinematograful Cultural era modern față de cele care se aflau în centru, pe Bulevardul Kogălniceanu, care se aflau în clădiri vechi. Iar când s-a construit Culturalul, acesta avea sala făcută în amfiteatru. Deci acesta este un amănunt – putea să vadă și ultimul spectator de pe ultimul scaun. Multe cinematografe nu erau în amfiteatru. „Patria“ nu avea la început, după aceea l-au amenajat.

Carne de vânat, la magazinul Polar

Unde se află acum cartierul Apărătorii Patriei, acolo era pe atunci capătul Bucureștiului. Acolo se ținea talciocul, unde găseai de toate. Și exista o singură alimentară în zona aceea – Alimentara Furnica. Alimente se găseau în vremea comunismului. Cei care spun că a fost o viață complicată greșesc, este de părere domnul Ioan. Pe atunci exista Casa de Comenzi Gospodina, de unde se puteau comanda alimente. Dădeai telefon, comandai și ți le aduceau acasă cu TV-ul (acronim de la Uzina „Tudor Vladimirescu“ din București, astăzi complet dispărută). Iar la GOSTAT se găseau tot felul de produse – legume și mezeluri foarte bune, salamul era adevărat, nu ca acum, făcut din tot felul de „eșeuri“ și E-uri, atunci era totul natural. Vizavi de cinematograful Magheru, pe bulevard, era magazinul Polar, unde se găseau produse din vânat – carne de căprioară, urs, iepure. Și aici, în Berceni, se putea cumpăra iepure, fără probleme, de la raionul de carne.

Mâncare din reciclare

Pe atunci nu existau PET-uri – absolut toate produsele, ca uleiul, laptele, iaurtul, sucurile (Pepsi, Cico), erau la sticlă. Sticlele erau spălate și duse la reciclare, unde erau vândute – pe strada 11 Iunie era unul dintre centrele de reciclare. Sticlele, borcanele, fiecare avea câte un preț. Le vindeai și din banii aceia mâncai o săptămână, dacă aveai multe sticle și borcane. Nimic nu se arunca. Nici hârtia. La școală, elevii aveau normă și li se cerea să aducă hârtie, castane, chiar și plante medicinale.

Iar unde este Şcoala nr. 189, în spatele blocului O4, pe întinderea respectivă a fost un cimitir. Când au mai fost făcute construcții, au fost găsite oseminte. Cei care săpau erau lipoveni, deoarece erau foarte muncitori și erau folosiți la muncile acestea. Și erau lipoveni în toată Capitala, nu doar aici. Doar lipovenii se ocupau cu aşa ceva, nu erau alți oameni – erau bărboși și vorbeau lipovenește, adică o rusă combinată cu româna.

Mașinuțe și gume de mestecat, în tomberonul ambasadei

Înainte de a se muta în cartierul Berceni, domnul Ioan stătea într-o casă naționalizată, de pe strada Dionisie Lupu, la nr. 78 (chiar în centrul Capitalei). Iar ca vecini îi avea pe Adrian Păunescu, pe academicianul Constantin Noica, pe actorul Emanoil Petruț. Tot acolo locuia și marele tenor Iordache, alături de care a cântat, deoarece domnul Ioan a făcut parte din corul Întreprinderii IMUC București și a cântat și la Festivalul „Cântarea României“, unde a câștigat medalii.

În apropiere se afla Ambasada Marii Britanii și, copil fiind, sărea gardul ambasadei împreună cu alții copii și găseau la coșul de gunoi mașinuțe și tot felul de jucării, dar și pachete de gumă de mestecat care nu erau desfăcute. Probabil ca aveau prea multe de le aruncau, încearcă să găsească o explicație domnul Ioan. Dar era o adevărată bucurie când le găseau, pentru că nu aveau așa ceva. Și săreau gardul ambasadei prin spatele cinematografului Patria, fiindcă nu era pază strictă. Era un milițian la intrare și doar atât. Nu existau pe atunci camere de supraveghere.

„Pe atunci, oamenii erau oameni”

După ce s-a mutat în cartierul Berceni, pe vremea când era în clasa a VIII-a, prin anii ’70, începuse amenajarea Bălții Cocioc, iar acolo a avut loc un concurs între școlile din Sectorul 4. Concurs de patine cu rotile și de biciclete. Și a câștigat locul 1 la ambele concursuri. Atunci a văzut prima dată gheată de hochei cu role din cauciuc, dispuse una după alta, deoarece cu acestea făceau antrenament vara cei de la hochei.
Domnul Ioan iese pe balcon, se uită pe geam, privește cerul mohorât și își continuă firul povestirii. „Aici, în zonă, exista Complexul Sudului, cu restaurantul Sudului, unde au cântat lăutarul Siminică şi Ion Lăceanu. Iar la Complexul Străduinței era Restaurantul Alunișul, unde se află acum Mega Image. Acolo am avut petrecerea de la cununia civilă și, din întâmplare, cântau acolo câțiva foști colegi de la liceu. Iar când m-au văzut, au cântat fără să ne ia niciun ban. Pe atunci, oamenii erau oameni. Nu existau lupta crâncenă pentru a face avere și invidia din ziua de astăzi. “

Spor de rușine pentru „lumea a treia”

Tot în 1992, când au venit francezii de la Telekom în România, domnul Ioan s-a împrietenit cu Roland, unul dintre cei trei directori ai firmei. Și l-a întrebat de ce a venit în România. Roland avea vreo 42 de ani, era necăsătorit și locuia în apropiere de Paris împreună cu mama sa. Voia să strângă bani ca să își cumpere casă și să se căsătorească. Lua salariu de 5.000 de dolari, plus 5.000 de dolari spor de rușine. Uimit, domnul Ioan l-a întrebat ce înseamnă acest spor, sporul de rușine. Și Ronald i-a răspuns: „Păi, voi în Franța sunteți considerați lumea a treia.“ După un timp, după ce a văzut cum se trăiește la noi, domnul Ioan l-a întrebat ce părere are, dacă ne putem compara cu Africa – țară de lumea a treia. Iar reacția lui a fost: „Cum să fiți lumea a treia? Nu se poate! Chiar mi-am schimbat părerea. Dar așa se discută în Franța despre România.“ Ronald a stat în România cinci ani, după care a plecat. Însă sporul de rușine a rămas. Și gustul amar că suntem atât de desconsiderați.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Alice-Diana Boboc 16 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.