Ana Ularu: „Eu caut Miracolul, taina drumului de a ajunge acolo”

O femeie frumoasă, cu ochi mari, albaştri, cu un chip de mare expresivitate şi o mare capacitate de interiorizare. Vorbeşte cu patimă despre actorie. Este absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică.

Foarte tânără, dar având deja în spate o listă de roluri şi filme semnificativă, Ana Ularu poate acoperi un registru larg de personaje şi expresii ale eternului feminin, misterios, năvalnic, modern şi contemporan cu ultimul hit la modă sau, dimpotrivă, renascentist, cu intrigi, drame şi luxurianţa poveştilor din jurul familiei Borgia. Dacă o vom privi în fotografiile pe care i le-au făcut prietenii sau regizorii, aflaţi pe creasta valului în teatrul de azi, vom descoperi o feminitate băieţos metalică ori senzual adolescentină, un caracter puternic şi dezinvolt, având ironia şi bucuria vieţii , la ele acasă, în fiecare gest, mimică sau poză impenetrabilă. Joacă cu vitalitate şi bogăţia nuanţelor, creând personaje vii, interpretează insinuant, cu o mare risipă de mijloace. Trăieşte toate personajele. Se sperie, plânge, se miră, se bucură, iubeşte… Are o plastică extraordinară. Este ca un vulcan.

Ana Ularu e o actriţă pe care ecranul o cere şi o caută din răsputeri, flămând de autenticitate şi expresivitate.
Am văzut-o sau aţi văzut-o în nenumătatele pelicule filmate în România sau în străinătate, semnate de regizori de marcă, primind replica unor staruri internaţionale.

Au văzut-o francezii în ”Une mere, comme on n’en fait plus” de Jacques Renard, în ”Passion mortelle” şi în ”Meurtres par Procuration” de Claude-Michel Rome. Dar şi americanii, în serialul ”Borgia”, unde poartă costume de epocă precum cele mai educate femei ale unei aristocraţii şlefuite de secole, până la disoluţie sau lama unui pumnal ucigaş. Ana Ularu a fost distribuită în cel de-al treilea sezon al serialului ”Familia Borgia”, ce va fi difuzat pe canalul tv american ”Showtime”.

Ana Ularu e aproape imposibil să nu câştige rolul dacă se prezintă la un casting şi victoria ei devine parte din victoria filmului în care va juca un rol, întotdeauna memorabil.

Aţi văzut-o probabil în filmul cu un titlu caricatural ”Sunt o babă comunistă” de Stere Gulea… Poate veţi reuşi s-o vedeţi şi în ”Serena”, film regizat de daneza Susanne Bier, regizoarea care a câştigat ”Oscarul” pe anul 2011, la categoria Cel mai bun film străin cu ”In a Better World”. În ”Serena”, Ana Ularu joacă alături de Bradley Cooper şi de Jennifer Lawrence. O veţi vedea în filmul Ancăi Damian ”A Very Unsettled Summer”… Sau în filmul lui Lorenzo Sportiello ”Index Zero”. Sau în thrillerul ”Camera Trap”.

În ultimii ani, Ana a câştigat numeroase distincţii cu rolul Matilda din filmul ”Periferic”, printre care prestigiosul Premiu pentru Cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Salonic, Premiul ”Gopo” pentru cea mai bună actriţă din România (2012) şi trofeul ”Boccalino”, oferit de criticii elveţieni de la Festivalul de Film de la Locarno.

Ana Ularu a fost distinsă cu Trofeul ”Shooting Stars”, la Festivalul de Film de la Berlin, program care îi reuneşte şi promovează pe cei mai buni zece tineri actori europeni.

Rolurile se rostogolesc sau se aşază temeinic în filmografia actriţei. Sunt mai toate ca nişte trofee.

Farmecul misterios al Anei Ularu

Foto Christian Schwartzenberg, de la ICR Berlin

Astăzi are loc repetiţia cu public a spectacolului ”Omul bun din Sîciuan” de Brecht, în regia lui Andrei Şerban, pe scena ”Teatrului Bulandra”. După cum este cunoscut, repetiţiile sale se desfăşoară într-un ritm alert. El inventează şi reinventează, explicând sensul înnoit. De altfel, regizorul mai pusese în scenă această piesă, în urmă cu mulţi ani, în 1968, la Teatrul din Piatra Neamţ. Eroina piesei, tânăra Şen-De, binecuvântată de zei pentru că i-a găzduit cu generozitate, este silită să-şi dedubleze firea pentru a se feri de exploatare chiar şi din partea celui care ar trebui să-i fie ataşat şi recunoscător pentru fapta bună şi care, dimpotrivă, o decepţionează. Astfel, zeii o înştiinţează că măcar o zi pe săptămână în loc să fie bun, omul trebuie să fie vigilent. Interpretezi rolul principal, în care evolua atunci Carmen Galin, şi aş vrea să-mi spui cum te-ai apropiat de acest personaj.

E un rol absolut extraordinar. Îl ador pe Brecht ca dramaturg, ador rolurile lui feminine. E un rol complex şi foarte dificil de jucat. Chiar puţin mai devreme domnul Andrei Şerban ne-a mărturisit, echipei spectacolului, că este conştient de faptul că ne cere un efort deosebit, mai ales că timpul este foarte scurt. Am o sete nebună să joc acest personaj. Este un rol dublu, în alternanţă cu Alexandra Fasolă. Interpretez atât personajul principal feminin, Şen-De, care, pentru a putea supravieţui, îşi inventează un alter ego masculin, diametral opus. Este un anumit fel de teatru, un anumit fel de limbaj, de gramatică teatrală. Dar n-aş vrea să dezvălui prea mult. Am avut prea puţin timp pentru un spectacol atât de greu şi efortul e fabulos. Din distribuţie fac parte mulţi actori foarte tineri: Cătălin Babliuc, Adela Bengescu, Adrian Ciobanu, Manuela Ciucur, Ana Covalciuc, Alexandra Fasolă, dar şi Mirela Gorea, Vlad Ivanov, Rodica Mandache, Daniela Nane… Repetiţia cu Andrei Şerban nu este numai mecanismul reluării unor replici, unor gesturi, domnia sa este un mare formator al regiei. Este un intransigent care lucrează într-un ritm extenuant şi, cu toate acestea, toţi actorii trăiesc cu intensitate şi cu o mare bucurie. Mulţi actori vin în teratru şi repetă de la 7 dimineaţa. Premiera va avea loc în 10 octombrie, Andrei Şerban plecând până atunci din ţară.

Foto Christian Schwartzenberg

Evoluezi la Teatrul ”Godot” în spectacolul ”În parc”, ce se bucură de mare apreciere din partea publicului. Aş putea spune că este un proiect de suflet pe care l-ai făcut cu acest tânăr deosebit de talentat, Radu Iacoban. Doi actori (tu în alternanţă cu Rodica Lazăr) şi Istvan Teglas joacă pe rând patru perechi din patru epoci diverse, rolurile unor cupluri de personaje pe cât de neaşteptate, pe atât de diferite: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Regele Ferdinand şi Miţa Biciclista, criminalul în serie Râmaru şi Mihaela, precum şi un El şi o Ea din perioada actuală. Cum ai pregătit aceste roluri?

Spectacolul este scris şi regizat de Radu Iacoban. E o persoană pe care eu o admir extrem de mult. El scrie, caută, regizează şi are capacitatea de a aduce lucrurile la el. Eu sunt puţin mai răsfăţată. Îmi place să fiu cea căutată. Spectacolul este o întâlnire fericită între patru prieteni şi mama unuia dintre protagonişti. M-am documentat foarte bine în legătură cu aceste personaje, din dorinţa de a face ceva nou. Am conceput o Veronica Micle romantică şi în acelaşi timp puternică şi foarte decisă pe ceea ce vrea, îndrăgostită şi ”lacrimosa”, apoi o Miţa Biciclista, un strateg, perfect rece şi complet cinică, după aceea Mihaela, care, sub masca inocenţei, ascunde o femeie la fel de ”deranjată” ca bărbatul pe care îl întâlneşte şi un personaj contemporan obosit, plictisit de jobul lui, cu ochii în telefon tot timpul, un soi de dragoste mai puţin pasională.

Alături de frumosul Francois Arnaud, în Familia Borgia

Să ne aducem aminte şi de un alt rol al tău, aş spune nemuritor, din ”Lolita”, după Nabokov, unde l-ai avut ca partener pe Ştefan Iordache, pe scena ”Teatrului Mic”, în regia Cătălinei Buzoianu. Mai ales că erai la o vârstă incredibil de tânără. Datorită părinţilor tăi, scenografi, ai avut acces în culisele teatrului de mic copil.

Aveam 15 ani. Citisem cartea, şi în română şi în engleză, văzusem filmele, şi al lui Kubrick şi al lui Adrian Lyne, şi ideea mi s-a părut fascinantă, pentru că Lolita nu este ceea ce a ajuns să fie în cultura populară, o fetiţă îmbrăcată provocator. Dramaturgul creează un fel de adolescentă care nu realizează că a devenit femeie. Eram foarte băieţoasă pe atunci, mă îmbrăcam în hainele tatălui meu pentru că nu voiam să arăt a femeie. Era o hachiţă adolescentină. A fost interesant pentru mine să văd ce înseamnă această latură a feminităţii: o fetiţă care este seducătoare, deşi nu încearcă să arate acest lucru, şi care este privită prin ochii cuiva care vede că îl are ”pe dracu’ în ea”.

Ana Ularu într-o elegantă rochie la Gala Gopo

Ai avut şansa să-ţi dea replica acel memorabil actor, Ştefan Iordache.

Mă gândesc cu drag şi cu dor la el şi dacă mă gândesc prea mult îmi dau lacrimile. L-am iubit foarte mult ca partener şi intrarea mea în teatru este sincronizată cu el şi Cătălina Buzoianu. N-am să uit niciodată că atunci când s-a anulat un spectacol am ieşit plângând. A venit lângă mine, m-a luat în braţe şi mi-a spus o replică pe care n-am s-o uit niciodată: ”E foarte frumos când îi dau lacrimile unui actor şi va fi foarte trist atunci când unui actor nu-i mai dau lacrimile”. Ştefan era de o mare sensibilitate.

Ana Ularu la Berlin

Un alt spectacol memorabil, ”Măsură pentru măsură”, de Shakespreare, în regia lui Silviu Purcărete, pus în scenă la Teatrul Naţional din Craiova.

Jucam rolul Isabellei, o măicuţă care, într-o cetate decrepită şi foarte coruptă, dedată plăcerilor, este unul dintre puţinii oameni rămaşi curaţi. Isabella este pusă în faţa unei dileme morale puternice: să-şi salveze fratele oferindu-şi fecioria locţiitorului sau să-şi lase fratele să moară. A fost un rol pe care l-am iubit, deşi era extrem de dificil. Era cumva un spectacol atipic. Pe scenă erau o masă şi două scaune, era o lume foarte rece şi bolnavă sub o lumină de neon. Mi-e foarte dor de acest spectacol care nu se mai joacă şi trăiesc cu senzaţia că lipseşte ceva din mine. E greu când moare un spectacol. Am alergat, timp de cinci ani, la Craiova cu o mare dragoste, să intru în pielea Isabellei. De altfel, acesta a fost şi spectacolul meu de licenţă. Era evenimentul major al vieţii mele. Spectacolul de absolvire a masteratului a fost ”Opera de trei parale”, după Brecht, în regia lui George Ivaşcu, făcut ca un musical, sub titlul ”Poveste din Soho”, unde am jucat-o pe Jenny, femeia de moravuri uşoare. Povestea ne introducea în lumea hoţilor, a fetelor tinere şi a femeilor uşoare, a borfaşilor şi poliţiştilor, toţi “strigându-şi” şi cântând povestea destinului lor. “Poveste din Soho” este un spectacol plin de strălucire, de viaţă, de bucurie şi de ritm, o poveste a unor indivizi încă invizibili şi a unei generaţii încă nebăgate în seamă.

”Actoria este o profesie de cursă lungă”

Ana Ularu

Roluri importante, regizori renumiţi. Ce au însemnat ei pentru tine?

Sunt omul pe care orice experienţă îl îmbogăţeşte. Sunt depedentă de a lucra şi în momentul în care mă las în mâinile unui regizor şi zic ”Construieşte-mă!”, o fac cu toată încrederea. Mie îmi place să fiu construită. Nu am orgolii din punctul acesta de vedere. Mi se pare că libertatea totală este de fapt o înfrânare îngrozitoare. Dacă ni se spune: ”ai gardul ăsta într-o parte şi gardul celălalt în cealaltă parte”, îţi faci tu o ieşire. Cred că dacă nu ai nicio îngrădire nu prea ai pe unde s-o iei. Eu cred că actorii au nevoie întru totul de regizori, de scenografi, de toţi cei care contribuie la realizarea unui spectacol. Trebuie să acceptăm sfaturile acestora pentru că succesul unui actor depinde foarte mult de echipă. Atunci când am luat ”Premiul Gopo” pentru cea mai bună actriţă, în cel mai sincer mod am mulţumit pictoriţei de costume, scenografei, macheuzei şi monteurului pentru că tot ce am făcut eu în ”Periferic” se datorează harului meu, atât cât am, pictoriţei de costume care mi-a găsit cel mai potrivit costum pentru rol, machieurului, care mi-a schimbat înfăţişarea… Îmi place să fiu schimbată, să nu fiu recunoscută şi asta se datorează acestor oameni. Actoria e o profesie de cursă lungă. Eu fac roluri de compoziţie. Nu mi-a plăcut să mă văd numai ca o femeie frumoasă.
Ai impresia, aşa cum se spune, că astăzi există un hiatus între marii actori, care parte dintre ei au dispărut, şi cei tineri? Nu mai sunt George Constantin, Ştefan Iordache, Irina Petrescu, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu…

Noi venim din urmă şi vorbesc despre colegii mei care sunt al naibii de buni, în ciuda lipsei de şansă pe care o au de a li se repeta mereu: ”ai noroc să fii pe această scenă ca să poţi să duci tava pe un milion”. Marii actori nu au trăit cu asta şi nu s-au luptat cu internetul, cu jocurile pe calculator, cu serialele de televiziune de doi bani, cu entertainmentul de proastă calitate, cu fete goale, cu lumea de azi care e din ce în ce mai deprimată, mai fără bani şi care preferă să stea în casă şi să se uite la televizor. Odinioară teatrul era ca un templu. Generaţia mea tânără are un mare ghinion, când în această perioadă ies anual 100 de actori, iar pe vremea ”Generaţiei de Aur” ieşeau numai câţiva…

Ana Ularu în Index Zero

Dar există totuşi un fenomen paradoxal, întrucât mulţi studenţi nici măcar nu trec pe la ore.

De ce sunt lăsaţi? Când am dat exament la actorie a fost un examen extrem de dificil. Şi când m-am dus la examen, cu toate filmele şi piesele în care jucasem, îmi tremurau picioarele de emoţie. Eram stresată, iar când m-am dus la facultate şi mi s-a spus că nu mai am voie să joc în altceva şi că trebuie să-mi pregătesc examenele, n-am mai jucat în altceva. Eu am o problemă cu seriozitatea.

Înţeleg că dramaturgii tăi preferaţi ar fi Shakespeare, Brecht, Pirandello, Albee…

Mi-am promis ca atunci când voi avea vârsta corectă să interpretez un rol pe care mi-l doresc, acela va fi Martha din ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, de Albee.

Câştigătoarea Trofeului Shooting Stars de la Berlin 2

Ai emoţii înainte să intri în scenă?

Am învăţat de la marii actori să vin în teatru cu câteva ore înainte de începerea spectacolului. În ziua în care am un spectacol nu există nimic altceva. În mintea, în sufletul meu, e numai spectacolul. Îmi place să-mi pun totul la punct înaintea intrării în scenă.

”Îmi privesc profesia cu multă umilinţă”

Ana Ularu şi Francois Arnaud în Thursday

Mai mult decât de teatru, eşti considerată actriţă de film. Ai debutat în cinema când nu aveai încă 9 ani.

Am jucat în pelicula franceză ”Moarte prin procură”, un serial de televiziune pentru ”M6”. Notorietate n-aş putea să spun că am avut, întrucât filmul nu a fost difuzat în România, dar am câştigat nişte bani. Am avut prima întâlnire cu ceea ce înseamnă platou, ce înseamnă un racord de stare…

Cum ai ajuns să fii distribuită? De altfel, dacă te privesc, ai şi acum un aer franţuzesc.

Am ajuns prin concurs. Mi se mai întâmplase doar o singură dată în viaţă să fiu chemată pentru un rol fără să dau probe. În rest am obţinut roluri numai prin concurs.

Ana Ularu în Periferic

Şi acest lucru nu ţi-a dat un aer de ”vedetă”?

Niciodată nu am avut acest aer. Îmi privesc meseria cu multă umilinţă. De fiecare dată când pot să spun că m-am bucurat că am făcut ceva, a venit ”altceva”, care m-a făcut să gândesc că n-am făcut totul chiar perfect.

Eşti prea modestă…

Mama tot timpul îmi spune că modestia este pentru oamenii modeşti şi că ar trebui să încetez.

Care consideri că a fost debutul tău în film?

Eram în clasa a XI-a şi am debutat în ”Maria”, în regia lui Călin Peter Netzer. Era o distribuţie de clasă: Şerban Ionescu, Horaţiu Mălăele, Florin Zamfirescu, care avea să-mi fie profesor ulterior… A urmat rolul Lenuţa din ”Italiencele”, în regia lui Napoleon Helmis, un film pe care l-am făcut în clasa a XII-a. După aceea am jucat în ”Damen Tango”, în regia lui Dinu Tănase, avându-i alături pe Maia Morgenstern, Horaţiu Mălăele, Andreea Bibiri, Mihai Călin… A urmat ”Magnatul”, în regia lui Şerban Marinescu, iarăşi cu o distribuţie colosală, în care era ”toată floarea cea vestită”: Dorel Vişan, Gheorghe Dinică, Horaţiu Mălăele, Răzvan Vasilescu, Olga Tudorache şi Valentin Uritescu. Dar filmul care mi-a oferit foarte multe şanse a fost ”Periferic”, de Bogdan George Apetri, cu care am fost premiată la Salonic pentru ”Cea mai bună actriţă” şi răsplătită cu trofeul ”Boccalino”, premiul criticii elveţiene pentru cea mai bună actriţă. Premiera filmului a avut loc în Elveţia. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuieşte să fugă din ţară şi să înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei, ea trebuie să se confrunte cu trecutul ei dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viaţă mai bună îi aminteşte că libertatea poate atârna de o singură alegere. Era un rol foarte bun deşi trebuia să joc un personaj mult mai în vârstă decât mine. Am studiat mult cum ar trebui să fie acest personaj. Am creat look-ul lui şi l-am controlat în fiecare stare de spirit, nelăsându-l în voia lui. Am filmat două finaluri şi am realizat în urma discuţiilor cu regizorul că niciunul nu era sincer. Bogdan m-a sunat, când totul era terminat, şi mi-a zis: ”Matilda n-ar face aşa ceva”. Şi am dus-o mai departe. O altă peliculă: ”O vară foarte instabilă”, în regia Ancăi Damian, după scriitorul irlandez Philip O’Ceallaigh, în care am interpretat rolul Mariei. Mă prezentasem să dau probă pentru rolul Irina, care a fost după aceea interpretat de Diana Cavallioti. Regizoarea mi-a spus că mă vede mai curând în rolul Mariei. Este un rol riscant. Personajul nu este un personaj singur, ci este privit prin propriii ochi, prin ochii iubitului, prin ochii celui care râvneşte la ea. Este un personaj care vorbeşte despre ce se întâmplă cu dragostea atunci când nu mai e dragoste, când se transformă în dorinţa de a răni. E, de fapt, o cancerizare, o metamorfoză.

Ana Ularu şi Luminiţa Gheorghiu în Sunt o babă comunistă

Cum a fost întâlnirea ta cu Francis Ford Coppola în ”Tinereţe fără tinereţe”?

Eu jucam rolul unei bibliotecare. Mi-a spus: ”ăsta este spaţiul tău. Ce-ai vrea să faci?”. Am improvizat un dialog, urmând după aceea o discuţie cu câteva minute cu Tim Roth. Din păcate, multe scene au fost tăiate, aşa că mi-a rămas un mic rol.

Aplauze ai obţinut şi la premiera peliculei ”Sunt o babă comunistă”, în regia lui Stere Gulea, după romanul lui Dan Lungu.

S-a întâmplat înainte de cupa de şampanie care a fost Charlotte d’Albret. A fost atât de plăcut să fac acest film de familie. Stere Gulea este regizorul care iubeşte foarte mult actorii. Atunci când trebuie corectat ceva o face, iar dacă actorii schimbă personajele şi le duc într-o zonă frumoasă, nu intervine, ba chiar aş putea spune că e bucuros. În plus, a fost o reîntâlnire minunată cu doi mari actori pe care îi ador, Luminiţa Gheorghiu şi Marian Râlea. Cu Luminiţa Gheorghiu lucrasem într-un scurtmetraj al Ancăi Miruna Lăzărescu, care se numeşte ”Bucureşti/ Berlin” şi într-un alt scurtmetraj al lui Cristian Mungiu, ”Turkey Girl”.

”Am fost adoptată şi răsfăţată încă din prima zi în serialul «The Borgias»”

În Familia Borgia

Rolul Ducesei Charlotte d’Albret, soţia lui Cesare Borgia din serialul ”Borgia”, în regia lui Neil Jordan, te-a făcut cunoscută în întreaga lume, având alături staruri ca Jeremy Irons, Holliday Grainger şi partenerul tău, François Arnaud, care îl interpretează pe Cesare Borgia. Cum te-ai documentat când ai realizat acest personaj?

Întotdeauna mă interesează atât personajul, cât şi politica autorului. În momentul când am ajuns la Budapesta, unde am filmat, citisem foarte mult despre acest personaj. Istoric, Charlotte d’Albret a fost o nobilă de la Curtea Franţei, ducesă de Valentinois şi sora regelui Jean III de Navarra. Căsătoria ei cu Cesare Borgia a durat până la moartea acestuia, iar Charlotte a fost mama singurului copil legitim al fiului papei Alexandru VI, Louise Borgia. Şi ceea ce m-a inspirat a fost faptul că ea a rămas împreună cu Cesare Borgia până la moarte, deşi se putea da o bulă papală pentru divorţ. Am decis că este o căsătorie de convenienţă. Pe acea vreme fetele nobile puteau fi căsătorite cu nişte monştri, trimise de acasă pentru a fi târguite. Ducesa Charlotte d’Albret are o mare şansă, aceea de a se putea căsători cu un bărbat tânăr şi frumos, de altfel ea îşi negociază termenii foarte clar. Cu toate că mariajul celor doi stă sub marca unor decizii strategice politic, am decis să abordăm rolul şi situaţiile dramatice dintr-un punct de vedere logic, al chimiei unor tineri care, mai departe de interesele pe care le servesc, descoperă şi avantajul uman al unirii lor. Sunt doi nobili inteligenţi, au umor şi luciditate în ceea ce priveşte interacţiunea lor. Am repetat cu Kari Skoglund, regizoarea episodului ”The Wolf and The Lamb”, şi am descoperit că – intuisem cumva asta din perioada de casting – ceea ce o face pe Charlotte să rămână soţia lui Cesare până la sfârşitul vieţii este camaraderia dintre ei. Ca spectator urmărisem avid primele două sezoane, iar după finalul celui de-al doilea m-am înfrânat cu greu să nu întreb ce se întâmplă, să nu aflu povestea înainte de a mă întoarce din postura de actant la cea de privitor. Le adoram pe Holliday Grainger şi pe Gina McKee (Catherina Sforza), mi se par două roluri extraordinare şi minunat întrupate. De asemenea, pe François Arnaud şi pe Sean Harris (Micheletto). Cu Sean chiar am mai lucrat şi la filmul lui Susanne Bier. Iar despre Jeremy Irons mi se pare deja inutil să mai spun că este unul dintre actorii mei preferaţi. El reuşeşte să îl reabiliteze şi să acuze în acelaşi timp şi, în mod subtil şi neacuzator, să îl umanizeze pe infamul Rodrigo Borgia. Ca actor am fost primită minunat din prima zi, de la prima probă de costume cu Gabriela Pescucci, un idol pentru mine, venită cum sunt dintr-o familie de scenografi. Echipa a fost în cel mai curat sens al cuvântului mi-nu-na-tă! Profesionişti, dar mai departe de asta, artişti adevăraţi. Ai nevoie de artişti pentru a înfăptui un asemenea serial, nu e doar industrie. Întâlnirea cu François şi Holly a devenit o prietenie foarte frumoasă şi am amintiri superbe din perioada filmărilor. Am fost adoptată imediat şi răsfăţată din prima zi. François m-a ajutat să filmez o probă pentru un alt proiect, mi-a fost DOP (director de imagine) şi partener, apoi tot el s-a ocupat cu trimiterea probei, cu toate că filma zilnic. La filmări ne temeam cel mai tare de scena balului, foarte complicată tehnic, cu multă lume într-un spaţiu destul de mare. În plus, scena aceasta este într-un anumit sens cea mai importantă, cei doi se cunosc, se analizează, se simt şi se aleg unul pe celălalt după o discuţie ce poartă, mai departe de aura unei negocieri fruste, şi o puternică încărcătură erotică a doi egali care se descoperă. Am repetat coregrafiile atât cât ne-a permis timpul, am lucrat cu o coregrafă minunată, am râs mult. Am norocul de a ajunge mereu lângă oameni cu umor. Am iubit prezenţa mea în ”The Borgias”. Nu există alt cuvânt sau altă descriere. Serialul urmăreşte destinele familiei Borgia din Italia Renaşterii: membrii ei ajung în cele mai înalte cercuri ale puterii şi temutul cap al familiei devine Papa Alexandru al VI-lea. Pentru a-şi consolida puterea, Alexandru îşi mobilizează familia să depună un jurământ răzbunător contra celorlalte familii nobile care s-au opus ambiţiilor sale. Astfel pontificatul său va deveni scena unor turbulenţe politice. Dar adevăratele probleme din viaţa lui Alexandru sunt copiii săi, care au crescut şi încep să-i sfideze autoritatea.

”Serena”, un film fascinant

În Camera Trap

Este aşteptată pe plan internaţional, dar şi în România, pentru această toamnă, premiera peliculei ”Serena”, cel mai recent film al Susannei Bier, câştigătoarea ”Oscar”-ului în 2011 pentru Cel mai bun film străin. E o adaptare a romanului lui Ron Rash, roman aflat pe lista finală a Premiului PEN Faulkner, adaptarea fiind semnată de scenaristul Christopher Kyle („Alexander”, 2004). „Spectatorii sunt atraşi de poveşti măreţe cu personaje autentice. Iar cu o distribuţie atât de spectaculoasă şi un regizor de talia Susannei Bier, suntem încrezători că publicul va aprecia filmul «Serena» ca fiind fascinant”, mărturiseşte Ben Cosgrove, unul dintre co-producătorii filmului… Fă-ne câteva dezvăluiri.

„Serena” este o dramă plasată în perioada crizei economice din perioada interbelică, în statul Carolina de Nord, din SUA. O interpretez pe Rachel Hermann, mama copilului lui George Pemberton, interpretat de Bradley Cooper („The Hangover” – 2009, „The A-Team” – 2010, „Wedding Crashers” – 2005, „Limitless” – 2011), femeia care credea că îi va fi aleasa, dar ajunge să fie ilegitimă şi ameninţată. E un rol cu foarte multă emoţie, un personaj care îşi descoperă puterea şi determinarea prin intermediul instinctului de supravieţuire, unul din eroii subtili ai literaturii. Şi e o plăcere să construiesc raportul de puteri şi traiectoria lui Rachel, mai ales fiind antagonista Serenei, interpretată de cunoscuta actriţă Jennifer Lawrence (rolul principal din blockbuster-ul „The Hunger Games”) şi alături de o regizoare pe care o ADOR. Filmele Suzannei Bier sunt pelicule puternice, aproape de tragedia antică. Ea lucrează cu sentimentul uman, fără a-l duce vreodată în patetic. Îi menţionasem numele cu două zile înainte ca agenta mea să mă întrebe cu ce regizor mi-ar plăcea să lucrez. Am dat o probă, am învăţat în avion de la Berlin spre Anglia textul. Filmările au avut loc la Praga. Era să pierd acest rol pentru că filmam la ”O vară foarte instabilă”, iar loialitatea mea m-a făcut să nu mă mai duc la a doua probă la Suzanne Bier pentru că se suprapuneau programele. Renunţasem când ea mi-a propus să renegocieze programul, pentru că mă vrea în acel rol. Am avut un program absolut haotic, dar de care acum mi-e dor.

Ingenue, femei fatale şi roluri de forţă

Un actor cult

Un alt film pe care l-ai terminat de curând este ”Index Zero”, în regia lui Lorenzo Sportiello.

Este o poveste de dragoste în mijlocul dărâmăturilor economice ale Europei. Doi sălbatici, crescuţi în afara Europei Unite, încet-încet călătoresc spre Cetate, întrucât femeia e gravidă. Şi ei au impresia că lumea nouă este ceva fabulos unde îşi vor putea naşte şi creşte copilul. Dar această lume este la fel de dezumanizată. În film este vorba de fapt despre un viitor distopic care povesteşte călătoria lui Kurt şi a Evei. Este o societate unde se trăieşte sau se moare după propriul indice al productivităţii. “Index Zero” (2013) este o producţie italiană, o poveste distopică absolut fascinantă. Eu sunt Eva şi îl am alături pe Simon Merrells, actorul englez din rolul lui Marcus Crassus din serialul “Spartacus”. Am terminat filmările vara trecută, după care m-am întors în România şi am început să filmez la ”Thursday”, un thriller psihologic în regia lui Balazs Juszt, cu un cast internaţional: François Arnaud, partenerul meu din „Familia Borgia”, Jordi Molla şi Mark Ivanir. Este vorba despre un preot a cărui credinţă e pusă la încercare.

Ana Ularu în producţia ştiinţifico-fantastică Index Zero

Dacă ai trage o linie, cum sunt personajele tale? Au un numitor comun?

Am jucat şi ingenue, şi femei fatale, şi roluri de forţă. Numitorul comun ar fi o putere interioară pe care o au aceste personaje, pe care eu n-o am în general, dar ştiu s-o joc. Dar jocul cu ficţiunea nu este unul inocent.
Iar vorbeşte modestia din tine. Să înţeleg că îţi place atmosfera din timpul repetiţiilor?

Chiar nu. Mă plictiseam întotdeauna. Trăiesc cu intensitate pentru prima dată senzaţia de bucurie, în aceste repetiţii cu Andrei Şerban. Recunosc că sunt cabotină şi am nevoie de public.

Cum îţi construieşti aceste personaje?

Deşi îmi fac întotdeauna documentarea, mă las inspirată de ce se întâmplă în jurul meu. Mi-am creat personajul Ishtar din ”Epopeea lui Ghilgameş”, de pe scena ”Odeonului”, inspirându-mă după o statuetă din alabastru şi de aici, împreună cu Dragoş Galgoţiu, am construit acel personaj special. Dragoş Galgoţiu s-a adâncit în civilizaţia mesopotamiană căutând să aducă în scenă perlele acesteia, să aducă visele omenirii, ale “lumii îndepărtate”, care sunt ca “o reflecţie” a viselor trăitorilor de astăzi, cu poveşti tulburătoare şi acaparante, pline de taine şi de vrăji. Ca şi omul-zeu Ghilgameş – eroul primei legende scrise –, contemporanul nostru caută şi el nemurirea, deşi visează, iubeşte, se revoltă, e neputincios, e învins. Crede că va fi etern, poate undeva, cândva. Trăieşte utopia, născută o dată cu omenirea. Îşi imaginează că monştrii de aievea sunt monştrii înaripaţi din legendă. Mă inspiră întotdeauna atunci când văd un simbol. N-am reţetă. Depinde de la rol la rol şi de la regizor la regizor.

”Pentru măreţele voastre planuri zeieşti, am fost eu, bietul om, prea mic”

Cu Istvan Teglas în spectacolul În parc

Teatrul este efemer. Dintre teatru şi film ce preferi?

Amândouă. Dar în acest moment sunt înrădăcinată în teatru. Anul trecut, tot din cauza programului foarte încărcat, a trebuit să renunţ la ”Nebun din dragoste”, de pe scena Teatrului Naţional, întrucât primisem un rol într-un alt film.

În spectacolul de la Godot, În parc

Înţeleg că viaţa ta ţine de destin, de hazard, de inspiraţie…

Destinul a jucat un rol fundamental în viaţa mea.

Cât contează scenografia într-un spectacol. Te întreb mai ales pentru că părinţii tăi, Mihaela şi Nic Ularu, sunt scenografi.

Este esenţială. De multe ori mi-am descoperit rolul abia după ce am primit costumele. Ele sunt o piele exterioară, o armură. Am descoperit mersul purtând pantofii personajului. De multe ori simt nevoia să-mi aduc un accesoriu care să semene cu personajul. Am adus şi pentru spectacolul ”Omul cel bun din Sîciuan” o haină pe care o voi purta şi pe scenă, care mi-a dat, spun eu, o anumită prestanţă. Mi-ar fi fost greu să fac altfel rolul Şen-De. Şi atunci mi-am adus nişte ochelari, un fel de mască. Scenografia e o profesie damnată. Sunt oamenii care vin primii şi pleacă ultimii. Sunt oamenii care-şi iau palmele şi de la regizori, şi de la actori. Ştiu asta de la părinţii mei. Mama, de profesie arhitectă, semnează şi scenografia la multe spectacole, inclusiv la ”În parc”. Tatăl meu, Nic Ularu, scenograf, regizor şi autor dramatic, profesor la Departamentul de Teatru şi Dans al Universităţii din Carolina de Sud, este stabilit în Statele Unite, dar a avut recent o premieră cu ”Hyeronimus”, piesă scrisă şi regizată de el, jucată în varianta americană pe scena “La MaMa” din New York şi acum la Teatrul Naţional din Iaşi. M-am bucurat nespus atunci când am avut o întâlnire cum se zice, de gradul zero cu scenografa şi designerul de costume Gabriella Pescucci, care a semnat costumele din ”Familia Borgia”. Eu, fiind o mare iubitoare de Pasolini şi de Fellini, am avut bucuria să-i pot vedea expoziţia de costume. I-am fotografiat creaţiile care erau fabuloase încât nu puteam să-mi cred ochilor. Erau adevărate bijuterii, lucrate cu o migală şi cu o dragoste extraordinare, cu multe broderii. Este un lucru ştiut, marii scenografi lucrează cu aceiaşi regizori şi cu aceeaşi echipă.

În timpul unei şedinţe foto

Cum trăieşte un actor în România?

Foarte greu. Trebuie să alergi foarte mult ca să poţi să-ţi încropeşti o existenţă cât de cât decentă. Mi se pare ciudat că noi actorii câştigăm cam de trei ori mai puţin decât un conducător de metrou care vrea să iasă în stradă, să protesteze pentru că nu câştigă decât 2.000 de lei pe lună. Pe noi, actorii tineri, nu ne iubeşte nimeni. În România e ca un stigmat faptul că eşti tânăr. Trebuie să stai să aştepţi până după 40 de ani ca să te bage cineva în seamă.

Cu ce alţi regizori ţi-ar face plăcere să colaborezi?

Cu Alexandru Dabija. Aştept să lucrez cu Yuri Kordonsky.

Eşti tânără, frumoasă, ce înseamnă pentru tine dragostea, un cuvânt pe care îl repeţi atât de des în acest interviu?

Pentru mine, este esenţială. Mi se pare că dragostea faţă de meserie ne duce mai departe şi numai aşa poţi să te împlineşti. Eu caut Miracolul, taina drumului de a ajunge acolo.

Cu Florin Piersic

Ce te nemulţumeşte?

Mă supără să fiu neînţeleasă şi să fiu judecată înainte de a fi cunoscută, ceea ce mi se întâmplă destul de des, şi să fiu acuzată pe nedrept. Sunt pasionată şi de politică, dar mă irită scandalurile care sunt în acest domeniu, gâlceava şi încrâncenarea jurnaliştilor din presa scrisă şi de la televiziuni. Nu există nimic constructiv. Oamenii au nevoie şi de frumos.

Mai rar am întâlnit în ultimul timp oameni tineri care mărturisesc că le face o plăcere nebună să lucreze.
Pentru că sunt pasionată de ceea ce fac şi mi se pare o crimă să nu fac ceea ce îmi place în viaţa asta cel mai mult: actoria. Dincolo de pragmatism, dacă tot te înhami la ceva pentru tot restul vieţii tale şi din asta vrei să-ţi câştigi existenţa, trebuie să investeşti pasiune. N-am să înţeleg niciodată părinţii tinerilor care nu-şi lasă copiii să se facă actori. Am făcut parte din numeroase jurii ale festivalurilor pentru adolescenţi, care sunt nişte adevărate pepiniere de talent.

În noua producţie O vară foarte instabilă

Cum simţi publicul de pe scenă dacă vibrează sau nu la ceea ce faci?

Sufăr enorm după spectacolele proaste. O sală caldă ajută foarte mult. Sunt anumite seri în care publicul e rece, iar cei câţiva spectatori calzi se pierd în noian. Aşa cum vă spuneam, sufăr foart mult şi am insomnii după aceea.

Ştiu că eşti pasionată şi de muzică şi că ai o voce superbă. Ai cântat într-o formaţie de rock electronic, ”Sunday People”, la ”Green Hours”…

Am cântat şi jazz. Sunt un lăutar, dar un textier foarte bun. Scriu, de asemenea, poezii de dragoste.

Foto Christian Schwartzenberg

După câte mi-ai povestit, călătoreşti mult de la un capăt la altul al lumii, din America în Nepal, pentru filmări.

M-am întors nu de mult de la filmările la “Camera Trap”, o producţie engleză, în regia lui Alex Verner, filmat în Isle of Man şi Nepal. Interpretez rolul unui biolog din cadrul unei expediţii wild life din Asia Centrală, expediţie care se dovedeşte a fi extrem de periculoasă. Stătusem 10 zile în Himalaya, fără niciun fel de contact cu realitatea, nici măcar un telefon. Mă trezeam în fiecare dimineaţă cu soarele răsărind peste Himalya. Am locuit la 4.000 de metri. Am avut oameni din echipă cărora le-a fost foarte rău. În prima zi am adormit pe pământ şi m-am încărcat foarte tare cu energie. Am iubit Nepalul din tot sufletul meu. Când am ieşit din avion şi am văzut Himalya în jurul meu, am început să plâng. Fără modestie vă spun că trăieşti un sentiment de beatitudine. Cerul era mai albastru ca niciodată. Era superb atunci când ningea. Erai atât de aproape de soare! În două secunde se topeau zăpezile. Am urcat cu avioane din ce în ce mai mici, ultimul fiind ca o bicicletă cu motor, apoi de la 2.800 de metri am urcat cu un jeep, pe un drum care avea exact lăţimea maşinii şi în jos era un hău. Apoi, un alt loc pe care îl iubesc este Portugalia, fascinanta Lisabonă, fado-ul… Mi se pare că lucrul cel mai frumos pe care îl poţi face în viaţă este să călătoreşti. Poate o să vi se pară ciudat, dar îmi place şi Budapesta, unde am filmat şi am stat un timp îndelungat, întrucât toate călătoriile mele au fost legate de filmări.

La Gala Premiilor Gopo

La ce visezi?

Să am de lucru. Mi-ar plăcea să filmez cu David Lynch sau Woody Allen.

Spune-mi o replică pe care o simţi mai aproape de suflet.

”Pentru măreţele voastre planuri zeieşti, am fost eu, bietul om, prea mic”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.