×
×
Noi
Citite
Recomandate
Ultima oră
Actualizat acum 17 minute
24 Ore
7 Zile
30 Zile
24 Ore
7 Zile
30 Zile
Data
Vineri, 23 iunie 2017, 13:28
EUR (€)
-0.0072 ↘
4.5915 RON
USD ($)
-0.0191 ↘
4.1096 RON
• • •
S-a lansat "Emerald City", cea mai recentă producţie NBC
Ana Ularu: "Gândeşte-te în fiecare clipă ce spui şi de ce spui"
Ana Ularu
Ana Ularu

Parteneră a lui Tom Hanks în ”Inferno” şi acum ”Vrăjitoarea cea Rea din Vest”, într-una dintre cele mai fantastice serii produse de NBC, ”Emerald City”, după povestea ”Vrăjitorului din Oz”. De cinci ori cea mai bună actriţă, la cele mai valoroase festivaluri de film din Europa. Despre Ana Ularu avem toate motivele să gândim că va primi ”Oscarul”. E uluitor ritmul în care trăieşte şi felul în care administrează şi reuşeşte, indiferent de numărul din ce în ce mai mare al filmelor din toată lumea în care e implicată, să se întoarcă pentru spectacolele de la ”Godot” sau de la ”Act”. Ana Ularu este unul dintre actorii aceia care au nevoie de teatru. Vreodată, când programul îi va îngădui, va juca şi într-o piesa Off Broadway, unde Nicolae Ularu (tatăl) înregistrează performanţă după performanţă. Ne-am întâlnit chiar în ziua difuzării primelor episoade din ”Emerald City” şi, bineînţeles, înaintea unei repetiţii. Pentru ”Procesul Caprei cu un IED”, o piesă pe care a scris-o Radu Iacoban. Am avut prea multe întrebări şi discuţia a sărit de la un gând la altul. Când am transcris, am realizat şi mai puternic că am avut în faţă una dintre cele mai fascinante fiinţe. Şi că totul la Ana Ularu este despre un antrenament continuu, cu puteri supraomeneşti şi cu o ţintă perfect clarificată: performanţa.

Fabulos, Ana, cum se derulează lucrurile! Tocmai se difuzează primele episoade din ”Emerald City”, serie produsă de NBC…

Ce emoţii am! Deşi e în afara puterilor mele - e gata, e montat, e făcut, a început să fie difuzat, deci nu e de înţeles să am emoţii, aşa cum am la teatru. Pe scenă, într-un teatru, urmează să fie prezenţa mea vie, minut cu minut şi pot ajusta situaţii; dar în film, când filmul este deja distribuit, e în afara puterilor mele.
Chiar ieri citeam că actoria e ca şi cum te-ai ridica în picioare gol şi te-ai putea întoarce uşor, usor; e o chestie care te expune…

Cât de timpuriu ai făcut alegerea?

Foarte repede. Nici n-am avut alte opţiuni. N-am spus că aş vrea sa devin… medic veterinar, de exemplu… Actorie am vrut din totdeauna, de la 5-6 ani. Şi mama mi-a explicat că un actor trebuie să ştie de toate, să facă de toate, că asta înseamnă să fii actor. Din momentul în care am ales, ai mei n-au tratat alegerea mea ca pe o glumă şi au întărit: ”vezi că trebuie să ştii de toate!”. Şi ei sunt artişti şi au avut şi au respect faţă de alegerea mea şi asta îmi place foarte mult. Simt că am susţinerea lor. E un respect de la artist la artist, ei scenografi, către mine, actor. Iar eu am învăţat o mulţime de lucruri. Mai puţin să conduc o maşină. Şi ar fi oarecum esenţial.

Răsăritul din Nepal

Mai ales aici şi zilele acestea, da. Cum străbaţi Bucureştiul? Cum te descurci?

Merg pe jos foarte mult. A trecut atât de mult timp de la vârsta aceea, la care de obicei faci şcoala şi îţi iei carnet, încât acum mi se pare ca şi cum aş avea de construit nave spaţiale. A căpătat o proporţie fără limite. Mi se pare mai uşor să urc K2 (n.r. Godwin-Austen sau Chhogori, a doua înălţime muntoasă din lume, după Everest). Şi e şi mult mai plăcut. Îmi plac munţii foarte mult. Îmi place să-i străbat. Am fost şi pe Everest, atât cât am putut eu să fiu la momentul respectiv… şi acum mi s-a făcut dor.

Răsăritul din Nepal pe care l-ai descris odată…

Am fost în Nepal. Am filmat. Experienţa răsăritului acela… nu mi s-a mai părut pe urmă nimic atât de frumos, de plenar. Frumos şi simplu, fără nevoie de vreo altă adăugire. În fiecare ianuarie, pentru că atunci s-a petrecut, mi se face dor…

A fost şi un antrenament cu tine însăţi pentru ce a urmat?

Mai mult decât orice, te face să simţi, când te întorci, că totul e deşertăciune. Frumuseţea atât de simplă care te precede cu mult şi care o să te succeadă cu mult, când n-o să mai fii. Însă e destul de greu să numeşti lucrurile acestea fără să te gândeşti că ar putea să fie recepţionate ca… o filozofie uşoară.

Dintre toate căutările tale culturale, ce te-a absorbit? Până la un moment dat căutăm ficţiune, după care, suntem tentaţi de ceea ce descrie realitatea…

Aşa mi s-a întamplat şi mie, în ultima vreme. În afară de Gide, de Zola am căutat mai ales non-ficţiunea.

Emile Zola?

Cât de mult îmi plăcea Zola. Citeam Cristopher Hitchens şi mă enervam şi citeam Zola să-mi regăsesc liniştea…

L-ai cunoscut pe Hitchens?

Cât de mult mi-ar fi plăcut să-l cunosc. A fost unul dintre visele mele. Singura lui carte pe care n-am citit-o este ”Mortality”. A fost un tip inteligent şi extrem de lucid care şi-a documentat pieirea lentă şi total neplăcută – a murit de cancer. Despre aceste căutari e vorba în ”Mortality”. Boala e ceva care mă sperie adânc...

Întorcându-ne la întrebarea ta, despre căutari culturale, fiecărui personaj pe care îl fac, îi dau timpul lui pentru documentare. Nu rămân să citesc acasă pentru că nu pot să mă concentrez. Merg într-o cafenea, timp în urmă se şi fuma, beau ceai şi citesc.

Când dai o probă pentru un film… îţi foloseşti instinctul

Te întrerup.. de ce fumezi?

Îmi place gustul de fum. E cel mai inutil act pe care îl facem, dar, în acelaşi timp, mie nu-mi place gustul de fum cu ceva, mie îmi place gustul de fum, pur şi simplu. Cu un an în urmă, cam tot în această perioadă, reciteam pentru a treia oară ”Opium. Jurnalul unei dezintoxicări”, al lui Cocteau. Îmi servea să înţeleg un personaj care a dezvoltat dependenţa de opium. Mai citeam şi un fel de jurnal care se numeşte ”Opium fiend”. Cu aceeaşi căutare. Să intru în lumea aceea adânc, în ce înseamnă ea, pasiunea pentru obiecte şi micile fetişuri de gest. Îmi crea mie, pur şi simplu, o imagine, porneam ”la luptă” cu ceva, ştiind ceva. Când am făcut filmul în Nepal, cu două luni înainte am văzut toate documentarele acelea – ”The Deep Bue”, “Earth” - aveam de învăţat şi stilul de vorbire la cameră al documentaristului… meta-actoria vieţii. Când am filmat ”The Man Who Was Thursday”, mă tot uitam prin hermeneutică. Aveam două personaje în film şi îmi venise o idee, ca printr-un tatuaj să dau o trimitere la celălalt personaj. Cine avea să desluşească bine, cine nu, nu. Îmi plac mult aceste situaţii...

Cât de diferite sunt abordările unui actor înaintea unui casting şi acelea pentru rolul propriu-zis, după ce a primit rolul?

Pentru o probă prin care îţi doreşti să joci un anume rol, te duci cu un text foarte bine învăţat şi îţi asculţi instinctul. După care, aştepţi înfrigurat şi dacă eşti pesimist nici nu prea speri… Cel mai frumos lucru pe care îl poţi auzi ca actor este că ai luat rolulul. Acolo începe căutarea. Până atunci te mai joci cu un accent, te mai uiţi la o situaţie, improvizezi un costum, să semeni cu ceea ce-ţi inspiră ţie personajul din cele trei foi, dar ai prea puţină informaţie să construieşti cu adevarat un personaj. E instinct. Şi, din ce am înţeles eu, nici nu ţine prea mult de instinctul din clipa aceea, ci mult mai mult de ”eşti prea blond, eşti prea brunet, eşti prea înalt, eşti prea scund, ai vocea prea groasă…”

Cum stau lucrurile, din punctul tău de vedere, cu actorii formaţi în estul Europei şi alţi actori?

Avem actori foarte buni. Şi în general, în Europa de Est, pentru că am lucrat şi cu actori bulgari şi cu actori sârbi, e un bazin de talent extraordinar care vine o dată cu zona asta, mai neagră. Ceea ce cumva confirmă că arta nu se naşte dintr-o veselie totală.

Cea mai importantă calitate a unui artist e să fie adaptabil

Suferinţa…?

Aici intervine cumva inefabilul - cum îţi extragi rădăcinile, plus valoarea unei şcoli de actorie care e incontestabilă, plus energia ţării tale, cinematografia şi teatrul pe care le promovează ţara ta. Dacă te uiţi la teatrul din Lituania, de exemplu, mie mi se pare fabulos, o formă super-valoroasă de teatru. E clar că e ceva profund acolo. În acelaşi timp, nu mi se pare cu nimic mai puţin valoroasă cultura musical-ului şi stand-up comedy-ul, amândouă cu avantajele şi dezavantajele lor.

Dincolo de contexte, cea mai valoroasă calitate a unui artist e să fie adaptabil. Câtă vreme vrei să depăşeşti graniţele culturii tale, e nevoie să te adaptezi la alte culturi şi e nevoie să înveţi să funcţionezi în parametrii aceia. Un artist care zice ”nu, profesorul meu m-a învăţat altceva şi eu cu asta am să lucrez…” nu se va adapta. Avem cu toţii nevoie de o deschidere mentală.

Care sunt motivaţiile tale să te exprimi şi în alte culturi, în faţa unui public diferit de al tău?

Aşa m-a dus viaţa.

E filozofie personală, e instinct, e acel ”vreau mai mult”?

Aceasta a fost traiectoria. Cu mare pasiune aş fi făcut film şi în România. Şi nu am deloc mentalitate de cuceritor.

”Eu în continuare mă duc la fel de umil la probe”

Dar fizionomia ta…

Prin ”Periferic”, cu care am avut o şansă uriaşă, am avut oportunitatea să lucrez şi în alte locuri, momente în care n-am zis nicio secundă că eu nu mai vreau să lucrez aici. Din contră.

”Shooting stars”, alegerea ta ca cea mai bună actrită din Europa, în 2012, a avut consecinţe prielnice ţie?

Total. Acolo mi-am cunoscut primul agent. Dar mai departe de asta, un agent nu-ţi poate garanta nimic, decât că tu vei da probe, pe care altfel nu le-ai fi dat. Până la capăt, tot de tine depinde. E însă încă o uşă, o altă uşă deschisă.

Dar n-am făcut o alegere. Mie mi-ar plăcea enorm să joc şi aici dar am fost rarissim la castinguri, pentru că nu m-au chemat şi când m-au chemat, nu le-am luat. Mi-ar placea să joc, nu mi s-a urcat nicio secundă la cap, n-am zis că nu mă mai interesează cinematografia de aici. Deloc.

Eu în continuare mă duc la fel de umil la probele pentru care sunt chemată…

Ana Ularu în The Man who was Thursday

Faci scurtmetraje…

Sigur că fac. Aş face şi lungmetraje, dar se întâmplă ceva… Nu ştiu de ce. S-ar fi spus că cer foarte mulţi bani, dar nu m-a întrebat niciodată nimeni; că e evident că nu vei cere unui film cu un buget de 200.000 euro acelaşi onorariu pe care îl ceri unui film cu un buget de 50 de milioane de euro. Pe de altă parte, cred că sufăr din cauza aceleiaşi situaţii pentru care am suferit tot timpul. Arăt într-un fel şi felul acesta sperie: ori n-arăt tipic româneşte, ori sunt ciudată. Mi s-au spus tot felul de lucruri, cu un ambitus destul de mare, chiar şi ”să nu mai zâmbeşti, că nu e cea mai bună trăsătura a ta”…

Cine este acest regizor?

Am făcut o reclamă cu el. Nu-i mai ştiu numele… Mi s-au spus tot felul de chestii din astea, pe care un om foarte sensibil… eu fiind un om foarte sensibil, le primeşte din plin. Oricum, ca actor eşti atât de expus; te surprinzi gândind ”stai puţin, dar dacă n-o să lucrez niciodată, dacă sunt nedistribuibilă pentru că nu sunt nici aşa, nici aşa, sunt şi androgină, nu sunt nici ingenuă, nici divă” şi e destul de complicat pentru un om şi oricum foarte complicat pentru un actor tânăr, când iese din facultate şi experimentează o sumă de frici. Iar la mine e o sumă de frici acumulată lucrând de sunt 22 de ani, în care tot timpul gândesc ”oare e nevoie de mine?” oare e?...”. Din păcate, asta e experienţa mea cu filmul românesc…

Când l-ai întâlnit pe Andrei Şerban?

Am dat o probă pentru ”Ivanov”, la care m-am dus fără să fiu chemată. Dar eram într-o perioadă în care nu lucram absolut nimic, dar nimic.

Conform sistemului de aici, eşti angajată a vreunui teatru?

Nu, nu sunt.

Credeam că joci la Teatrul Bulandra…

M-aş fi bucurat.

Am dat o singură dată concurs, la Craiova, în 2008, şi am luat cea mai mare notă. Jucam acolo într-un spectacol creat de Silviu Purcărete, ”Măsură pentru măsură”. După concurs, în timp ce mă îndreptam spre gară, am primit un telefon şi mi s-a spus că deşi am luat cea mai mare notă, nu mă vor angaja. A avut legătură cu faptul că eram rasă în cap, că nu aş mai fi intrat în spectacolele următoare şi atunci ar fi fost mai rentabil pentru teatru să mă păstreze colaborator şi să mă plătească cu doi lei şi jumătate? Am suferit foarte mult. Eram încă în facultate, nu înţelegeam cum poţi să iei o notă mare şi pe urmă să fii respins. Nu m-am dus să primesc o notă şi să mi se spună că sunt foarte bine. Mă dusesem pentru un post într-un teatru care îl iubesc. N-am mai spus lucrurile acestea până azi, dar cu discuţia noastră, cumva, le-am retrăit. Am suferit.

Sunt experienţe care lasă urme…

Mergi mai departe, tot timpul. Dar e cu durere. Sunt un om foarte sensibil. Atunci, mai mult decât orice, aveam nevoie să fac parte dintr-un grup, să fiu cu Sorin Leoveanu, cu Iulia Lazăr, cu Romaniţa Ionescu, care îmi erau şi îmi sunt prieteni.

Joci un nou spectacol la Teatrul Act…

Da. ”O intervenţie”, de Mike Bartlett. Pus în scenă de Radu Iacoban. Pe 14 şi pe 21 ianuarie e programat. Şi repet la un alt spectacol, ”Procesul Caprei cu un IED”, un text scris de Radu. Cineva spunea frumos că noi suntem o întreprindere.

Sensibilitatea nu te încurcă în timpul probelor?

Eu n-am tupeu. Nu am tupeu deloc. Probabil că am nişte minusuri, dar câtă vreme ştiu… câtă vreme joc, sunt foarte liniştită. Când joc, nu e vorba că sunt în control, pentru că nu sunt în control deloc, sunt într-un dezechilibru foarte creativ, sunt într-o concentrare şi nu prea mai contează altceva. E atat de curat şi logic când joc. Şi când dau probe sunt nişte reguli stabilite, care în viaţă nu există.

Se învaţă la şcoală despre castinguri şi probe?

N-am învăţat şi nici nu ştiu dacă te poate învăţa cineva, în mod real.

Oare la ”The Lee Stasberg Theatre & Film Institute” sunt ateliere pentru aşa ceva?

Te poate învăţa să fii un actor cât de bun poţi tu să fii. Şi cât de adaptabil şi cât de viu şi în situaţii încât să reacţionezi imediat. La Radu (n.r. Iacoban) am auzit recent - şi el de la Mihai Constantin - că ”talentul e arta de a răspunde imediat, la orice situaţie, în orice context”. Ceea ce în film e de 17 ori mai rapid. La filmare ai prea puţin timp să repeţi; lucrurile se pot schimba foarte repede, de la cum îţi serveşte partenerul tău ce are să-ţi servească, până la indicaţiile regizorului care vin pe loc şi tu nu-ţi poţi permite să spui ”stai, am nevoie de o jumătate de oră să merg să mă gândesc la asta”. Ai de răspuns atunci, de aceea nu-ţi permiţi să fii osificat, ci viu şi maleabil ca actor. Atât de bună mi se pare definiţia aceasta! Dacă ne-ar fi spus-o în facultate, aş fi fost foarte fericită.

Fiecare dintre ei a făcut din mine alt actor

Ana Ularu la premiera filmului Inferno

Să revenim la Andrei Şerban…

El face castinguri, chemând oameni pe care ar vrea să-i vadă. Eu am aflat şi m-am dus la casting, pentru Ivanov. M-a întrebat de unde îmi ştie numele. L-am întrebat dacă e vorba despre tata, Nic Ularu? ”Te-am văzut acum două zile...”. Fusese la Salonic, văzuse ”Periferic” - în festival, Bogdan George Apetri, regizorul filmului, câştigase Golden Alexander şi eu premiul pentru cea mai buna actriţă (eu n-am fost acolo) şi şi-a amintit ”Hilary Swank! Hilary Swank! Semeni cu Hilary Swank”. Am dat proba şi am plecat. M-am urcat în taxi, mergeam spre mama. Şi m-a sunat pentru o altă probă. M-am întors şi am mai dat o probă. N-am luat-o.

Peste o vreme, era Radu la un casting cu Andrei Şerban. Radu povestea că lucrează la o piesă, ”În Parc”, la Godot, cu... Ana Ularu. Şi-a amintit şi m-a chemat.

Eu eram acasă, îmi făceam unghiile. M-am dus imediat, am dat fuga la teatru aşa, cu unghiile stricate. Am luat proba. Am învăţat de la Andrei Şerban enorm. Cred că m-a schimbat ca actor complet. Eu aşa simt. Am lucrat destul de puţin în teatru dar am lucrat intens. Am lucrat cu Cătălina Buzoianu, cu Silviu Purcărete, adică am făcut bine ce am făcut… şi fiecare dintre ei a făcut din mine alt actor şi aceşti alţi actori care locuiesc în mine în clipa asta sunt foarte fericiţi toţi, pentru că fiecare este diferit.

În ”Off Broadway” se joacă doar producţii americane? Se fac turnee?

Cu siguranţă nu se joacă doar teatru american pentru că se joacă şi piese scrise de tata. Chiar recent a avut o premieră, ”Fusions”, la Teatrul ”La Mamma”. M-a întrebat: ”Vrei să vii să joci?” Dar eu abia începusem un film şi ar fi fost prea complicat.

Acum ce film faci?

Joc într-un film al lui Jaume Balaguero, un regizor spaniol şi am filmat în Dublin, în Belgia şi peste câteva zile mă duc în Barcelona, unde sunt 16 grade şi scap de tot frigul acesta. Nu-mi place deloc iarna. Când am început filmările cu Jaume Balaguero, am făcut un fel de hei-rup sinistru… Agenta mea din Londra, care e minunată, din când în când mă mai întreba ”eşti vie?” pentru că începusem deja repetiţiile la Act, prima dată am refuzat filmul. Am zis că nu pot să le fac pe amândouă. După care am zis ”dar hai să ne gândim” şi agentei mele, căreia îi place să creeze lucruri imposibile, are nişte programe copleşitoare şi le ia ca pe un challenge personal: ”cum fac eu lucrurile acestea să funcţioneze” şi a făcut puzzle-ul acesta…

Am refuzat să joc în Star Wars

Care e rolul unui agent în viaţa unui actor?

În primul rând, ca agent, ar fi nevoie să înţelegi ce tip de actor ai pe mână. Când ai 200 de actori e foarte greu şi, cumva, ea reuşeşte. Ea ştie foarte clar ce tip de actor sunt eu. E a doua mea agentă. Nu ştiu dacă la prima agenţie aş fi putut vreodată să spun ”nu, eu nu vreau să fac filmul acesta pentru că fac o piesă într-un teatru independent din România”. Când spun că ea ştie ce tip de actor sunt, ea înţelege că eu am nevoie să fac teatru. Nu mă va judeca. Prima situaţie care ne-a ieşit în cale, când m-am mutat la agenţia ei, a fost să refuzăm ”Star Wars”. Pentru că, mi-a zis, ”eu nu vreu să te ţină blocată acolo timp de 10 ani, să te radă în cap sau mai ştiu eu ce...”. Sunt foarte mulţi agenţi care văd actorul ca pe un fel de puşculiţă în care dacă nu intră destui bani, o pui la naftalină şi nu te mai interesează. Mi-a exlicat, eu fiind speriată de experienţa anterioară, de foarte multe ori, că ea nu mă va judeca după numărul castingurilor pe care le iau sau de importanţa castingurilor respective. Între noi funcţionează tot timpul lucrurile aşa: ”vrei să faci filmul acesta?”. Dacă rolul e plătit cu 2000 de lire şi eu vreau să-l fac, atunci ea îmi va zice ”du-te”. Sunt nişte alegeri artistice. Ea nu-şi ia niciun ban că eu fac piesa la ”Act”. Şi atunci, să refuze un film pentru că eu fac această piesă? Şi am ales să le facem să funcţioneze. Într-o perioadă, aveam turneu la Arad şi Cluj cu ”Omul cel bun din Seciuan”, repetam la Act şi filmam. Am avut două săptămâni în care am zburat în fiecare zi. Trezirea mea obişnuită, în fiecare dimineaţă, era la 4. Râdeau de mine, la teatru, că eram tot timpul îmbrăcată la fel şi cu aceeaşi valiză după mine. Pentru că nu apucam decât să-mi spăl hainele repede. Şi eram tot timpul într-o valiză. În perioada aceea, ce castinguri să mai dau, că oamenii se îngrijorau că mor în vreo zi... De la aeroport eram la repetiţii, de la repetiţii plecam la aeroport, în fiecare zi.

”Eu nu încetez să iubesc”

Ana şi Nicolae Ularu

Casa ta e aici, în Bucureşti?

Casa mea e aici, da. Şi acum, în ianuarie, zbor pe 12, pe 13 filmez, mă întoc pe 13 seara, pe 14 joc, pe 15 plec. Am luat-o din nou la goană. Deja mi se părea ciudat că nu mai sunt în Otopeni... Nu mă plâng nicio secundă. Mi-am spus că atât timp cât sunt tânără, am energie şi pot să fac toate lucrurile acestea...

Şi care sunt planurile?

Vreau să intru şi eu în piesa la care repet acum, pe care a scris-o Radu. La premieră va juca Rodica Lazăr. Şi la ”Carusel”, când se repeta şi eu nu eram acolo, Radu filma şi îmi trimitea prin mesaj schimbările. Eu le învăţam şi repetam pe urmă.

De unde îţi iei energia?

De la prieteni. Şi de la mama… de la tata, când vorbim. Şi am nevoie să fiu înţeleasă că şi dacă nu răspund o vreme, eu nu încetez să iubesc oamenii aceia, ci pur şi simplu, dacă am 5 minute libere, vreau să mă uit pe FB, pe Instagram, să mă uit pe pereţi, să nu mai fac nimic altceva. Am nevoie de înţelegerea asta, că dacă nu zic nimic, e pentru că sunt foarte obosită. Am nevoie să ies seara, cu prieteni şi să mănânc foarte bine, din asta mă linştesc eu…

Eu am nevoie să te întreb acum despre ”Inferno”…

După aproape un an de zile, când am fost la premieră, la Florenţa, m-a întrebat imediat cum merge cu serialul. A ţinut minte că eu fac serialul. Mă gândesc că mai are şi alte treburi. E un om aparte. Şi Ron Howard e aparte. Mi-a trimis acum salutări printr-un prieten comun cu care s-a intalnit la New York.
În prima zi când am ajuns la hotel, mă aştepta un cadou de la Tom Hanks şi o scrisorică: ”Bună, Ana, am auzit că tot încerci să mă omori, dar… ha-ha, eu câştig!”.

Mai auzisem noi legende urbane, că el într-un restaurant mănâncă cu faţa la perete… Şi într-o seară ieşiserăm noi la o terasă în Budapesta, cu Felicity Jones, şi la un moment dat ne-am auzit strigaţi de departe, amendaţi că nu l-am sunat şi pe el. A ajuns la noi, ne-a pupat, s-a aşezat la o altă masă pentru că se întâlnea cu Eric Idle. Iar eu şi cu Felicity am avut reacţii de copii crescuţi în Europa care când l-au văzut pe Eric Idle... ”Stai, măi, că tu filmezi cu Tom Hanks...”, dar noi radiam... Eric Idle...

În astfel de situaţii, se poate întâmpla să treci peste agentul tău dacă primeşti vreo propunere?

Nu e cazul. Eram acolo şi datorită ei. Dar uite, cu ani în urmă, Giuseppe Tornatore m-a găsit pentru că soţia lui Geoffrey Rush văzuse ”Periferic”. Eu încă nu aveam agent, atunci. Iar Ron Howard, acum, ştie unde să mă găsească. Sper să mai colaborăm.

Cele mai recente roluri ale Anei Ularu: ”The Chosen” - premiera va avea loc în curând, în Statele Unite, în Canada şi în Europa; este regizat de Jasmin Dizdar; şi din distribuţia principală mai fac parte Harvey Keitel şi Thomas Luke Mably. ”The Marker”, regizat de Justin Edgar, cu Frederick Schmidt şi John Hannah. Şi ”Muse”, în regia lui Jaume Balaguero, unde îl are partener pe Christopher Lloyd.

Anca DobrescuPublicat Miercuri, 11 ianuarie 2017
7230
 | 10
 | 5
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
IQ1000
-1
Vai de capul ei de arta dramatica unde s-a ajuns! O lume nebuna, nebuna, nebuna!
Publicat Luni, 30 ianuarie 2017
+Răspunde
Denisa
+6
Se pare ca ne indreptam spre o societate similara celei indiene, in care copiii au o sansa (nu garantia, dar o sansa) sa reuseasca doar daca mostenesc meseria parintilor. Singurul domeniu din lume in care se pare ca mai sunt premize sa te afirmi de unul singur prin multa munca este IT. Asta e viitorul: "baiete, ori te faci informatician, ori te apuci sa inveti ce fac eu"
Publicat Joi, 12 ianuarie 2017
+Răspunde
Sierra
+7
Emerald city e destul de mediocru, conteaza doar ca joaca Ana Ularu, sa moara de ciuda rusii.
Publicat Miercuri, 11 ianuarie 2017
+Răspunde
radu
+2
Te pup pe sufletelul ala frumos si nebun, Anutzo !
Publicat Miercuri, 11 ianuarie 2017
+Răspunde
M.Simionovici @ radu
0
..."Sa va sporeasca puterile !" copii nebuni si frumosi si talentati...ca numai asa ni le sporim si noi..."astia octogenari !"...
Publicat Luni, 16 ianuarie 2017
+Răspunde
Centrul Atenţiei
alarm off
Fotografiile bunicilor
24 articole/ Actualizat Duminică, 18 iunie 2017
alarm off
NUMAI DOUĂ ÎNTREBĂRI
130 articole/ Actualizat acum 3 ore şi 15 minute
Ioan Viştea

Se observă, în ultima vreme, o încercare de demonizare a stîngii românești actuale, aproape fără precedent, mult prea apăsată, de-a dreptul viscerală.

Ioan VişteaPublicat acum 17 ore şi 44 minute