Andaluzia, un surâs al luminii şi al mângâierilor mării

Malaga, un oraş deschis, un oraş muzeu

De câţiva ani, Malaga a făcut toate eforturile să devină un centru al turismului cultural, în drumul croazierelor, pentru a atrage o parte din milioanele de turişti care invadează Costa del Sol, dezvăluindu-se ca un oraş încântător al Andaluziei.

Din zori până la căderea nopţii, soarele scaldă golful după o traiectorie semicirculară perfectă. De la Gibraltar, muntele farului pentru arabi, care domină cetatea şi portul, se aude zgomotul străzii împletit cu dangătul clopotelor. În spatele chiparoşilor şi al arborilor jacaranda plini de flori violete, pe fondul albastru al Mediteranei, un văl de ceaţă ascunde malurile Africii aflate la mică distanţă. La Malaga, pământul Europei se termină într-un surâs al luminii şi al mângâierilor mării.

Privind oraşul de pe colină, descoperi nu numai un peisaj fermecător, dar şi istoria cetăţii clădite între malul mării şi sierrele întunecate.

La malul golfului, unde sunt ancorate nenumărate iahturi şi feribotul ce duce în Insulele Canare, de-a lungul cheiului, se detaşează albul elegantei pergole susţinute de stâlpi fini, care umbreşte promenada. Ca peste tot, docurile nu mai sunt un loc destinat lucrului şi forţei, ci agrementului şi petrecerii timpului. Macaralele şi containerele au fost mutate în spatele vechilor silozuri ale Rhum Baccardi.

Dacă anul trecut 500.000 de containere şi 6 milioane de tone de marfă au trecut prin portul Malaga, asta s-a datorat grevelor care au paralizat portul Tanger. Docherii au acceptat în 2008 o scădere a salariilor cu 30%, dar Malaga nu poate face faţă concurenţei Marocului şi Algeriei. Viitorul stă mai puţin în negoţ şi mai mult în croaziere. Peste un milion de pasageri debarcă acum în ficare an la Malaga, chiar şi în această cumplită perioadă de criză a Spaniei.

Din acest motiv, transformarea portului a fost una dintre preocupările intense ale oraşului şi a costat peste 122 de milioane de euro.

Pentru a ajunge din port în centrul oraşului, turiştii trec prin faţa restaurantelor şi magazinelor care ocupă „la muelle uno”, piaţa 1. Apoi merg pe sub pergola cu dale de marmură albă şi trei edificii noi, cuburi epurate de sticlă verde, aşezate pe piloni. De jur împrejur se înalţă câţiva boababi şi palmieri. Această arhitectură sobră, semnată de catalanul Jeronimo Junquera, este surprinzătoare. Într-o perioadă în care renovarea unui port sau a malurilor unui fluviu era însoţită de magazine, de hoteluri de lux, de Imax sau de un acvarium, care fac ca Barcelona, Buenos Aires sau San Francisco să semene din ce în ce mai mult, acest spaţiu oferit simplei plăceri a plimbării este odihnitor.

Fineţea motivelor maure la Alhambra

Cu 12 ani în urmă, amenajarea portului a fost încredinţată unui antrepenor britanic, dornic să meargă pe aceeaşi cale a comerţului. Dar edilii s-au opus, renunţând la centrul comercial în favoarea unui spaţiu public, explică arhitectul şi urbanistul Salvador Moreno Peralta. Din anii ’80, îndrăgostit de oraşul său, acesta se zbate ca Malaga să aibă o dezvoltare mai puţin haotică decât cea din secolul al XX-lea.

Aceste noi cheiuri, cu palmierii lor încă fragili, unde îşi găsesc refugiul îndrăgostiţii pe băncile plasate în denivelările terenului, sunt un ecou al unei alte linii, verzi, ce poate fi văzută de pe colină. Ea este formată din vegetaţia abundentă din „Paseo del Parque”, care se întinde, paralel cu portul, între orşul istoric şi cartierul arenelor. O mulţime de palmieri, de rododendroni, de arbori de cauciuc, yuca, bambus ca şi cum tropicul ar trece prin mijlocul oraşului. Această junglă bine îngrijită, populată de specii exotice pe care le aduc navele, aminteşte de prosperitatea unei burghezii formate din negustori care, în secolul al XIX-lea, făceau negoţ cu fier, textile şi renumitul vin dulce, cu parfum de ambră, care le seducea pe bătrânele englezoaice. Portul şi industria au atras străini care s-au instalat aici. Adevărate dinastii, ca Larios, cu ginul ce poartă acelaşi nume, Loring, veniţi din Massachussetts, Heredia, au construit drumuri noi, precum „Calle Larios”, artera comercială pietonală. Ei au plantat ficuşi ale căror coroane centenare dau arterei principale, „Alameda”, aerul unui New Orleans. Au transformat Paseo după chipul pământurilor tropicale. Alături, băncile şi comerţul s-au instalat în clădiri neoclasice sau Art Nouveau.

Dantelărie în piatră la Alhambra

Astăzi, această promenadă este una dintre cele mai plăcute din Spania. Indiferenţi faţă de maşinile care circulă în toate părţile, ştrengarii sperie porumbeii, doamnele cu coafuri impecabile conversează pe o bancă. Lângă un chioşc de ziare, bărbaţi cu pălărie urmăresc cu privirea siluetele sexy ale tinerelor pe role. Paseo este martorul mereu viu al epocii pe care locuitorii o numesc „secolul de aur”.

Dar nici veacul următor n-a fost mai puţin strălucit. Oraşul a cunoscut crizele economice şi sociale, filoxera care a distrus viile, tulburările politice care i-au opus pe republicani monarhiştilor. A trăit adevărate drame atunci când anarhiştii „Malagăi roşii” au incendiat vilele şi reşedinţele celor bogaţi în timpul celei de a Doua Republici, în 1931, apoi au distrus mânăstiri şi biserici în timpul mişcării fasciste a lui Franco, în 1936.

Bombardamentele aviaţiei franchiste şi ale flotei italiene au îngenuncheat oraşul. Mai târziu, această cetate cu climat atât de blând, care atrăsese primii turişti estivali cu bani în secolul al XIX-lea, a trăit betonul imobilelor turistice, care au invadat Costa del Sol, imobilele construite pentru a adăposti exodul rural care-i invada cartierele.

Să mai adăugăm în această vară nenumăratele incendii care au distrus mare parte din vegetaţie.

Grandoare şi simplitate la Catedrala din Malaga

De pe colină, se poate măsura dezastrul arhitectonic al anilor ’60-’70, cu cuburile care au sufocat oraşul vechi şi arenele. „Era un oraş sărac şi complexat care dorea să se dezvolte cu orice preţ”, sintetizează Salvador Moreno Peralta. „Provincia n-avea de vânzare decât soarele şi l-a vândut cu neruşinare”.

În timp ce „Bee Gees”, „Rolling Stones”, Halliday, „Beatles”, urmând lui Cocteau, Paul Bowles sau Truman Capote, profitau de frumuseţea de la Torremolinos sau Marbella şi îşi inventau un microcosmos de nepăsare şi de libertate, care nu rezona mai deloc cu Spania franchistă, Malaga, la numai 20 de minute distanţă, părea o altă lume. Scriitorul Antonio Soler şi-a petrecut adolescenţa aici, în anii ’70, împreună cu prietenul său, celebrul actor Antonio Banderas: „Am crescut cu sentimentul de distanţare geografică şi culturală”, mărturisea cel al cărui roman „Le Chemin des Anglais”, apărut la Editura „Albin Michel”, este impregnat în mod egal de verile solare ale adolescenţei mediteraneene şi de sentimentul izolării. Antonio Banderas, care a ecranizat mai târziu romanul, a plecat la Madrid şi apoi la Los Angeles. După câţiva ani de exil madrilen, Soler a revenit la Malaga: „M-am simţit bine aici din momentul în care am ştiut că pot pleca oricând. Este un oraş deschis, cu oameni plăcuţi: chelnerii nu-ţi aruncă în faţă cafeaua, iar şoferii de taxi sunt politicoşi”, remarca el. Soler este unul dintre cei care laudă cordialitatea şi amabilitatea locuitorilor din Malaga, despre care şi Garcia Lorca spunea că „au inima în ochi”. Împreună cu soţia sa, care lucrează totuşi pentru o societate din Madrid, scriitorul a ales să rămână pe malurile Mediteranei.

Un oraş cosmopolit, cu 310 zile însorite pe an

Malaga invadată de tinere în costume de flamenco

Noi drumuri fac acum Malaga mai accesibilă, o nouă gară poate primi TGV-ul, care reduce la două ore şi jumătate drumul până în capitală, la Madrid, un nou terminal al aeroportului primeşte cele 14 milioane de pasageri care aterizează în fiecare an, există un început de metrou, există portul… În 10 ani, fondurile europene, politica guvernului central şi junta andaluză, cum se numeşte autoritatea regională, au schimbat oraşul.

E drept, de când Sevilla, eterna rivală, s-a metamorfozat graţie Expoziţiei Universale din 1992, Malaga s-a simţit uitată: „Cea de a doua a privit-o întotdeauna pe prima cu o uşoară invidie. Sevilla este capitala politică şi administrativă, Malaga se doreşte capitala economică”, povesteşte jurnalistul de la SER, Jose Atenia. Dar mutaţia de la un trecut industrial la industria serviciilor nu este uşoară”. În biroul său din „imobilul sindical”, moştenit din perioada franchistă, care găzduieşte atât sindicatele muncitoreşti, cât şi organizaţia patronală, Javier Gonzales de Lara, „patronul patronilor” din provincie, remarcă acelaşi lucru. Desigur, parcul tehnologic creat la începutul anilor 2000, cu întreprinderile sale de energie solară, s-a instalat în acest loc care are 310 zile însorite pe an. Totuşi, în domeniul construcţiilor, care a fost rezultatul unei dezvoltări sălbatice ce a creat mână de lucru, ca peste tot în ţară, este un adevărat marasm. Zeci de mii de apartamente rămân goale, provincia şi oraşul au o rată a şomajului de 28%, toţi observatorii consideră că numai economia subterană permite evitarea unei complete prăbuşiri…

Dar Malaga este departe de a oferi imaginea unui oraş sinistrat. Străzile din centrul istoric, devenite pietonale, sunt pline de viaţă. Terasele barurilor cu tapas, unde, în final, se mănâncă la preţuri modice, sunt pline până târziu în noapte. În baruri se dansează până înspre zori. Dimineaţa, lumea se înghesuie la tarabele cu peşte, în spatele magnificei porţi arabe integrate în arhitectura de oţel a pieţei acoperite. Şi pentru că oferă o plăcere gratuită, oameni de toate vârstele se plimbă, aleargă, patinează pe role pe cornişa care mărgineşte plaja. În ceva mai mult de 10 ani, Malaga şi-a schimbat înfăţişarea, a „machiat” faţadele edificiilor baroce, a împrospătat balcoanele de fier forjat, cu mii şi mii de flori, astfel încât poţi avea impresia că te afli la Napoli. Alcazaba, fortul arab de pe colina Gibraltar, ce pare o repetiţie pentru Alhambra, a fost renovat, ca şi micul teatru roman de la picioarele sale.

Locuri în care se respiră cultură

Un colţ al Grădinii Botanice din Malaga

Într-un palat andaluz din secolul al XVI-lea se află Muzeul „Carmen Thyssen”, unde poţi admira pânze de Monet, Matisse, Miro sau o selecţie de picturi andaluze şi de artişti catalani, precum Ramon Casas, Ramon Santiago Rusiñol.

„Muzeul Picasso”, deschis acum 9 ani graţie unei donaţii de aproximativ 200 de opere, făcută de nepoţii artistului, constituie atuul turistic al oraşului. În anii ’80, Malaga a redescoperit că acest geniu s-a născut aici, în apropiere de frumoasa piaţă Merced. Ce contează că n-a rămas aici decât 10 ani. Din acel moment oraşul l-a transformat în produsul său turistic cel mai vândut: „Oraşul şi-a creat o obsesie Picasso, a scris propria legendă pentru a se identifica… Şi apoi este o marcă importantă”, recunoaşte Jose Lebreros, directorul muzeului, care a ştiut să completeze o colecţie permanentă cu opere ale unor „artişti invitaţi”, de la Giacometti la Richard Prince.

Anul trecut, muzeul a atras peste 350.000 de vizitatori. Odată cu sosirea unui „Muzeu Thyssen”, primul în Spania după cel din Madrid, cu „Centrul de Artă Contemporană” deschis recent într-o veche piaţă acoperită, cu „Muzeul de Artă” din frumoasa clădire a vechii vămi, cu „Festivalul de cinema” care se desfăşoară primăvara în fiecare an, Muzeul Picasso a permis reînscrierea oraşului pe „harta culturală”. La urma urmei, Malaga este locul în care revista „Litoral”, născută în 1926, i-a primit pe Lorca, Alberti, Machado, Picasso, Juan Gris sau Miro, şi care continuă să existe sub conducerea chilianului Lorenzo Saval, plastician jovial, fiind o insulă a artiştilor şi scriitorilor. Cu 40.000 de studenţi, printre care mulţi străini, se continuă istoria acestei cetăţi primitoare şi cosmopolite care numără 30 de reprezentanţe consulare.

Mănăstirea franciscană din Granada

Malaga, care nu are patrimoniul Sevillei, al Granadei sau al Cordobei, mizează pe viaţa culturală pentru a seduce. Şi reuşeşte destul de bine. În ultimii ani s-au deschis aproape 50 de hoteluri dintre care unul de cinci stele. Pe malul mării, vechiul hotel „Miramar”, superbă construcţie modernistă în care Hemingway venea să bea un pahar după coridele din „Vara periculoasă”, a fost transformat în Palat al Justiţiei. Coridele din Malaga nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din Sevilla. Creată la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a atrage turiştii bogaţi, ”Feria” din luna august invadează străzile pentru unul dintre cele mai mari evenimente festive, mai deschis şi mai popular decât cel din Sevilla. În 1959, coridele din Malaga l-au inspirat pe Hemingway. „Miramar” urmează să-şi redescopere vocaţia hotelieră imediat ce va fi posibil. Malaga nu va fi niciodată un oraş-muzeu, care îşi ascunde comorile – catedrale, palate, biserici – într-o reţea de străduţe. Nu va fi niciodată spectaculoasă, distilându-şi plăcerile aproape ca pe o surpriză, ca Sevilla. Văzută de pe colină, Malaga, sub imensul ei cer albastru, este, mai modest, încarnarea tuturor locurilor din „Sud”.

Printre punctele de atacţie turistică ale oraşului se numără Cripta „Nuestra Senora de la Victoria”, un monument baroc. În strada şi în biserica purtând acelaşi nume, trebuie văzut acest mausoleu al contelui Buenavista. În negru şi alb, schelete, cranii şi statui dansează o horă în jurul mormintelor din care se ivesc busturile contelui şi al contesei, ca într-o bandă desenată. Cimitirul englez, creat în secolul al XIX-lea în apropierea arenelor, este o stranie şi plăcută oază de verdeaţă. Aici poate fi găsit mormântul lui Jorge Guillen, unul dintre poeţii „generaţiei 1927”, sau cel al lui Gerald Brenan, scriitorul englez îndrăgostit de Alpujarras.

Şi pentru odihnă, un popas la taverna „La Campana”, din strada Granada, în oraşul istoric. Se mănâncă în picioare, la tejghea sau de-a lungul pereţilor, la preţuri incredibil de mici, cele mai bune fructe de mare, însoţite de un vin sec de Malaga.

Şi caii sunt împodobiţi de sărbătoare

Ceva mai departe de oraş, de-a lungul plajei, vechiul cătun de pescari Pedregalejo a devenit unul dintre cele mai frumoase cartiere din Malaga. Aici se poate prânzi la soare, pe terasele numeroaselor restaurante de pe malul mării, servit de „espeterros”, care ştiu să rumenească pe jar sardinele înfipte în ţepuşe de bambus.

La Bodega „El Pimpi” puteţi gusta nu numai cele mai bune vinuri andaluze, ci şi alte băuturi spaniole de mare clasă, ca Ribera del Duero. La Bodegas „Gomara” se produc vinuri tradiţionale de Malaga, toate ambalate în sticle elegante, în formă de matador, chitară sau castanietă.

Andaluzia, ca o beţie rafinată

Caii cartuzieni şi eleganţii lor călăreţi demonstrează tehnici complicate de dresaj

Jerez, Cadix, San Fernando, Sanlucar de Barrameda… „Să călătoreşti a devenit atât de uşor… Nu te mai duci în Andaluzia, eşti acolo. Călătoria în Andaluzia s-ar justifica prin duritatea şi aventura ei, prin conştientizarea lentă a diferenţelor radicale care constituie Spania şi, venind dinspre nord, descoperirea acestui punct magic, defileul Despenaperros, unde muntele se deschide către infinitul andaluz. Dar sunteţi grăbiţi. Luaţi avionul. Şi eu. Într-un sens, e păcat, pentru că nu veţi ajunge în Andaluzia, veţi fi acolo”, scrie cu romantică nostalgie scriitorul, autor de povestiri, eseuri politice, dar şi de cărţi despre toreadorul Curro Romero şi despre pelerinajul la Rocio, cronicarul de flamenco, de jazz şi de coride, François Marmande.

Să călătoreşti înseamnă să te gândeşti la istorie, la nume, la limbi, la şomaj, la alegeri, la învăţământul public. Şi în acelaşi timp, să profiţi, să te bucuri. Şi mai ales, să nu te temi de nimeni.

Ritmurile de flamenco şi ecourile maurilor te însoţesc prin vastele teritorii deschise ale Andaluziei. O Sierra abruptă şi sălbatică, văi înverzite, hectare de livezi de măslini, vârfuri înzăpezite, albastrul Mării Mediterane, sate colinare uluitoare şi un şir nesfârşit de castele maure şi conace renascentiste, acestea sunt ingredientele seducătoare ale vastelor întinderi andaluze. Împreună cu vecina sa Murcia se întinde pe 98.583 de kilometri, de la graniţa cu Portugalia până la Oceanul Atlantic, de la vârfurile din Sierra Nevada până la peisajele selenare ale sudului Spaniei şi Marea Mediterană de un albastru uluitor. Costa del Sol se întinde de la est de Gibraltar până la Almeira, fiind una dintre regiunile cele mai vizitate de turiştii iubitori de soare.

Şcoala de Artă Ecvestră

Jerez de la Frontera este un orăşel plin de viaţă. Şcoala Regală Andaluză de Artă Ecvestră este renumită în toată lumea pentru spectacolele sale cu cai, dar şi pentru legendarele dansatoare de flamenco, printre care celebra Lola Flores. Dar să amintim şi de sherry, transformarea englezească a lui Jerez, un amestec de vinuri. Sherry este unic. Este făcut din struguri palomino şi apoi lăsat să se învechească în butoaie de stejar unde sherry-ul vechi este permanent amestecat cu cel nou.

Toţi împătimiţii de Andaluzia vor recomanda ca prim popas, imediat după sosirea la Jerez, barul Christina, pitoresc tocmai prin banalitatea lui. Un bar cu fotografii ale echipei de fotbal alături de cele ale Fecioarei, cu un televizor care transmite invariabil meciuri, cu comenzi strigate de la bar către bucătărie, cu o înşiruire de sticle „demnă de un altar baroc”. În fundul barului, o fotografie în alb-negru a toreadorului Rafael de Paula, care evocă „corida goyescă de la San Fernanado”, o coridă în ţinute din vremea lui Goya, organizată din când în când dintr-o „cochetărie romantică”. Ca în toate barurile andaluze, aici turistul este servit înainte de a termina comanda. Este o ştiinţă de a trăi, un stil, o artă. Pe aici trec începând din zori funcţionari grăbiţi, cu cravată, pensionari, obişnuiţii cafelei cu lapte, apoi toată lumea, iar seara au loc întâlnirile între prieteni. Este un obicei împământenit în această zonă ca seara, după o partidă de golf, să ieşi cu prietenii la o terasă. Puteţi zăbovi la „Pedro Domesq”, unul dintre marile nume asociate cu producţia de sherry, companie fondată în 1730. Don, imaginea distinctivă a produsului, fiind una dintre primele embleme de marcă realizate vreodată, cu capa sa largă şi pălăria cu boruri late.

În vârful muntelui, cocoţat pe stâncă, oraşul Ronda

Echipele amintite de fotografiile de pe pereţi nu sunt cele mai importante din Spania. Iar Fecioara nu este o imagine generică, ci Fecioara de la Rocio, unul dintre simbolurile Andaluziei, în onoarea căreia se adună mulţimi de oameni în ziua „Coborârii Sfântului Duh”, veniţi din toate colţurile Spaniei şi nu numai, pe jos, călare, în trăsură, în caleaşcă, în maşini 4×4 sau pe bicicletă, pentru cea mai mare sărbătoare păgână şi religioasă. Privind mai atent imaginile se constată că Fecioara nu este îmbrăcată în veşmintele de ceremonie, cu capă de aur şi broderii subtile de sus până jos ca o piramidă somptuoasă, ci cu unul dintre costumele cele mai rafinate. Un costum ţărănesc, care poate fi văzut foarte rar, în biserica San Andres din Sevilla, în cartierul Pozo Santo, unul dintre cartierele populare cele mai ascunse ale Sevillei, între Alameda şi Campana.

În Andaluzia, geografia se descoperă prin muzică. Între Sevilla şi Jerez sunt multe sate, cum ar fi Lebrija, unde s-a născut dinastia artiştilor flamenco, Bacan, cântăreaţa Ines şi fratele ei Pedro, care a murit după ce a cântat o noapte întreagă în iarna anului 1997. În spatele fiecărei porţi, vizitatorul poate descoperi trei dansatori, şapte chitare, 11 dansatoare, doi cântăreţi… Ines Bacan, născută în 1958, strănepoata cântăreţului Pinini, nepoata lui La Perata şi verişoara lui El Lebrijano, este una dintre cele mai mari voci ale flamencoului, al cărei cânt este o geografie, o parolă de trecere, o succesiune de poveşti de dragoste. Toate satele seamănă între ele, fiind în acelaşi timp foarte diferite.

Intrând în biserica San Luca din Jerez descoperi caracteristicile moscheii originale, turnul cu alură de minaret.

Sărbătoare la Malaga, când oraşul explodează de viaţă

Andaluzia sfidează toate clişeele. Ţinut al şomajului, al luptelor intense, al muncitorilor agricoli şi al micilor seniori, răsună de ritmul castanietelor şi străluceşte de bucuria de a trăi. Seara, în strada Moros, cu decorul specific de ceramică emailată, taverna „Arriate” îşi aşteaptă clienţii sub pendula sa din anii ’50, cu feţele de masă roşii, asimetrice şi cu o imensă fotografie a orchestrei lui Louis Armostrong, „Hot Five”. Şi aici, şi la „Taberna Flamenca”, prietenii din cartier par castingul unui film gitan de Toni Gatlif, stând de vorbă, cu vocile lor „sculptate de fumul tutunului negru”.

La San Fernando a avut loc prima reuniune a „Cortes”, care au dat constituţia liberală a Spaniei în 1812. În cimitirul oraşului se află mormântul lui Camaron, supranumit şi Bob Dylan de la Isla. Desene, fotografii cu dedicaţie evocă vocea lui în bistroul „Venta de Vargas”. În cartierul Puerto de Santa Maria s-a născut poetul Rafael Alberti. Acolo, la „Venta Milian”, cu vatra sa, cu bolţile de cărămidă, pereţii sunt acoperiţi de sus până jos cu fotografii de cântăreţi, de toreadori, de familie, tăieturi din presă, ca, de altfel, în mai toate localurile din zonă. Spre deosebire de altele însă, el este decorat şi cu o elice de lemn, alături de imagini de aviaţie. Baza americană de la Rota se află numai la doi paşi. Patronul îi întâmpină pe piloţi la sărbătorile importante.

Chiar şi stelele preferă să zăbovească aici

Corida, pasiune naţională, este considerată mai mult o artă decât un sport

Dornic de pradă, prinţul berber Tariq ibn Ziad a traversat cu câteva vase strâmtoarea Gibraltar împreună cu camarazii săi nord-africani în 711. În decurs de câteva săptămâni, el a cucerit Andaluzia, deschizând calea jefuitorilor mauri, care au luat în stăpânire aproape întreaga Peninsulă Iberică. Nu a găsit decât o mică aşezare romano-celtică, situată pe un platou înalt divizat de trei înălţimi, dar peisajul l-a vrăjit. Spre sud-est se zăreau culmile înzăpezite ale munţilor Sierra Nevada, ce ajung la 2.987 de metri, iar spre sud-vest şi sud se întindeau câmpii fertile. Maurii au ridicat moschei şi palate minunate. Treptat, dealul Albaicin a fost terasat şi ocupat de prima şi singura aşezare creată de mauri, Granada, care vine de la cuvântul Garnata, ce înseamnă rodie. În 1238, Molhammed al-Ahmar a proclamat Granada capitala regatului său, iar pe sine monarh. Comerţul şi meşteşugurile au înflorit, iar elita artiştilor şi arhitecţilor mauri părea că descoperise raiul pe pământ în această provincie recreştinată. Doctori înţelepţi lucrau în spitale, băile publice erau pline de lume, războaiele de ţesut mergeau neîntrerupt. Fortăreaţa de pe deal se transformase într-un complex regal, exemplu unic de arhitectură maură. Poetul Ibn Zamrak scria: „Chiar şi stelele preferă să zăbovească aici decât să se învârtă în ceruri”.

Apă peste tot. Coborâtă din sierrele înzăpezite ce domină Granada, ea scânteiază în canalele grădinilor Generalife până la palat. Chiparoşi plini de polen, migdali în floare… În fiecare zi, aici pare să renască paradisul.

Arhitectură maură în interiorul Muzeului Picasso

Văzută de pe colina Albaicin, Alhambra pare o navă deasupra oraşului, la picioarele Sierrei Nevada. De la stânga la dreapta, se văd pavilioanele nasride, palatul lui Carol al V-lea şi Alcazaba.

Privirile sunt uimite de labirintul de stucaturi ce se revarsă peste ziduri ca nişte liane minerale, de cupolele în fagure pe care soarele le mângîie: Alhambra este o încântare, un regat al armoniei asemănătoare reflectării coloanelor din grădina de mirt în oglinda apei. Monumentul nasrid este „Orientul din vecinătate”, după expresia Mariei del Mar Villafranca, directoarea locului, singurul palat musulman medieval aflat încă întreg. La Teheran, la Damasc sau Bagdad, ele au dispărut. Înscrise în Patrimoniul UNESCO din 1984, Alhambra şi Generalife fac să viseze oamenii de pe toată planeta. 20.000 de vizitatori în medie vin în fiecare zi să găsească seninătatea lor, trec prin marile săli, grădinile şi curţile interioare ale palatului, toate fermecătoare prin profilul arcadelor minunat cizelate, prin magia coloanelor reflectate de apele fântânilor şi pâraielor. 200 de agenţi veghează la securitatea lor şi 300 de grădinari şi de restauratori păzesc iarba rebelă şi dalele.

Diego Lopez, Sevillană în Patio

Totuşi, această bijuterie a regatului Granadei, care va împlini anul viitor un mileniu, este în mare parte imaginară. Este fructul generaţiilor de restauratori care şi-au proiectat viziunile pe domeniul ultimilor regi mauri. „Aici restaurăm mai ales restaurările”, se amuză arhitectul şef al locului, Francisco Lamolda, care se juca în aceste grădini când era copil. El detaliază adaosurile curţii Mirtului, al cărei bazin era situat cu un metru mai jos decât cel actual, plafoanele pavilioanelor care au ars în 1890, vechea bucată de paviment pe care ghizii o prezintă drept originală la intrarea în Pavilionul Ambasadorilor. Niciun musulman n-ar fi pus piciorul pe dale pe care figurează numele lui Allah. Să cauţi ceea ce este original în acest ansamblu construit între secolele al XII-lea şi al XV-lea este o provocare. Locul a supavieţuit numai printr-un miracol. Istoria lui frământată este şi a Islamului şi a Andaluziei. În 711, musulmanii chemaţi în ajutor de suveranii vizigoţi au profitat de disensiunile politice pentru a domina Andaluzia. Trei secole mai târziu, războaiele de clan între musulmani au dus la căderea califatului Cordoba. Atunci, Granada, care adăpostea o importantă comunitate evreiască, a ieşit din anonimat. În 1013, generalul berber Zavi ibn Ziri a stabilit aici capitala unui regat independent. Zirizii au fost înlocuiţi, în 1238, de dinastia Nasrizilor, originară din Jaen. Comparat cu cele de la Sevilla sau din Cordoba, regatul Granadei era minuscul şi număra 30.000 de locuitori. Dar Granada s-a îmbogăţit din fabricarea mătăsii în care evreii erau maeştri, creând o industrie invidiată de toată Peninsula Iberică.

„Alhambra” a fost mai întâi o mică fortăreaţă omeiadă, fondată în secolul al XI-lea, pe Sabika, colina longitudinală tăiată de văi adânci care domină imensa câmpie verde, „vega”. La câteva luni după ce au cucerit Granada, nasrizii au ridicat zidurile palatului militar Alcazaba, apoi Alhambra (Cea Roşie). Turnul de apă strângea valurile fluviului Darro. 28 de alte turnuri adăposteau o a doua cetate situată deasupra Granadei. Incinta proteja medina, unde se găseau administraţie, souk-ul şi moscheea, băile, cisternele, fabricile de mătase. Astăzi, pentru a ajunge la pavilioanele şi curţile care n-au încetat să se mărească indiferent de vicisitudinile politice, trebuie traversate ruinele.

Alhambra, bijuteria Granadei

Muzeul Picasso din Malaga

După 250 de ani de lupte între mauri şi creştini („Reconquista”), Ferdinanad de Aragon şi Isabella de Castilia au cucerit oraşul la 2 ianuarie 1492. Nasrizii s-au refugiat în Maroc. Madrasas, şcolile coranice, au fost dărâmate, iar catedrala din Granada a fost construită peste moschea principală. Au rămas în picioare numai palatele civile. Isabella Catolica a încheiat un contract cu maurii care nu fugiseră. Stabiliţi în cartierul Albaicin, pe colina din faţa palatului, ei trebuiau să plătească Coroanei un impozit destinat să conserve Alhambra. Suverana nu voia să-i lipsească nici de trecutul lor, nici de simbolul cel mai preţios. Pacea civilă a avut acest preţ. Carol Quintul, fascinat de acest loc, şi-a ridicat palatul său renascentist chiar alături. Maurii au fost toleraţi până în 1526, dată la care Inchiziţia a ordonat creştinarea lor. Au început revolte şi masacre şi, odată cu ele, nefericirile Alhambrei. În 1560, explozia unui depozit de muniţie a distrus un sfert din palat. În secolul al XVII-lea au existat o serie de cutremure şi de incendii. În secolul al XIX-lea, acoperişurile sculptate au fost distruse de armatele lui Napoleon.

Romanticii au descoperit o ruină, bântuită de capre şi ţigani. Publicaţia „Contes de l’Alhambra” a diplomatului american Washington Irving, în 1832, a atras primii turişti care au smuls stucaturile, agravând ruina. Chateaubriand şi Thèophile Gautier au lansat în Franţa moda maură. Ea a fost oficializată în 1853 de nunta principesei Eugenie de Guzman y Portocarrero cu Napoleon al III-lea. De atunci, artiştii europeni s-au înghesuit să picteze Alhambra, îmbolnăvindu-se de hepatită şi dizenterie din cauza apei contaminate de turme. Era epoca restaurărilor abuzive, ascultând de principiile lui Violet Le Duc, restauratorul catedralei Notre Dame din Paris: „A restaura un monument nu înseamnă a-l păstra, ci a-l aduce într-o formă completă care poate n-a existat niciodată”, scria acesta în „Dictionnaire raisoné de l’architecture”. La Granada, discipolul lui, Rafael Contreras, a idealizat stilul arab. A pus cupole pe „Curtea Leilor”, a adăugat creneluri turnurilor. Policromia originală a fost un pretext pentru o zugrăveală generală. Monumentul a fost declarat sit naţional în 1870. În timpul Republicii spaniole, arhitectul conservator al sitului, Leopoldo Torres Balbas, a instaurat noi criterii, vizând păstrarea a tot ceea ce se putea.

Patio în Muzeul de Artă din Malaga

Între 1910 şi 1930, grădinile „Generalife” au fost reamenajate şi extinse. Estetica romantică, cu labirinturile, boschetele şi grotele sale, a înlocuit creaţiile peisagistice ale maurilor.

Între Curtea Mirţilor şi Palatul Leilor, exista în secolul al XIV-lea o stradă pe care nimic nu te lasă s-o bănuieşti în anticamerele actuale. Pentru a regăsi firul, arheologii dispuneau de foarte puţine documente, cele ale călătorilor arabi, cele nu foarte precise ale poeţilor şi mărturii din timpul regilor catolici. După spusele lui Francisco Lamolda, nasrizii nu doreau ca modernii să conserve construcţiile. Ceea ce se degradase era dărâmat şi reconstruit.

Pentru a descoperi Alhambra originală, trebuiau îndepărtate cele mai celebre patio şi mers, de exemplu, către Pavilionul Partal, care datează din secolul al XII-lea. Destinul acestei capodopere, ale cărei delicate porticuri adăpostesc primele „muqarenas” (celebrii „faguri”) repertoriate, rezumă soarta Alhambrei până în 1870. Ea a fost împărţită în multe proprietăţi care au fost răscumpărate pentru a reconstitui actualul domeniu de 33 de hectare. Dar pentru a admira plafonul micului donjon, cei interesaţi trebuie să meargă la Berlin. Ultimul proprietar de la Partal, Arthur von Gwinner, l-a luat cu el şi l-a vândut muzeului prusac al Pergamului.

În epoca Nasrizilor, ocupanţii parcurgeau domeniul aşa cum le plăcea, ziua în grădinile Generalife, seara în saloane, pentru răcoare şi pentru jocurile de apă. Ca în turnul „Captiva”, un donjon din secolul al XIV-lea, locuinţă de vară ale cărei ferestre dau către Generalife. „Pentru a-ţi face o idee despre cadrul în care trăiau Nasrizii, trebuie să te aşezi pe pământ, precizează Maria del Mar Villafranca. Ei dispuneau de mobile joase care puteau fi uşor transportate. Aveau vitralii la ferestre, mătase şi ţesături din belşug”. Astăzi, toate acestea au dispărut. Arhitecţii se lovesc de alte constrângeri. Şterse de prea multe mâini curioase, decoraţiile au suferit şi din cauza violentei diferenţe de temperatură provocate de Sierra Nevada, între 3 grade dimineaţa şi peste 30 la amiază. Rămâne însă lumina care joacă pe fiecare colţ al dantelăriei de piatră. Rămâne noaptea când, sub penelul lunii, stucaturile capătă reliefuri stranii, iar „fagurii” par să palpite sub o apă asemănătoare mercurului.

Dantelărie în piatră, bolţi şi cupole ale Palatului Alhambrei

Băile regale, cu dale fragile, nu se vizitează şi nici etajele pavilioanelor. Acest hamam cu guri de aerisire stelate este unul dintre puţinele care s-au păstrat în forma medievală. A fost folosit şi în timpul lui Carol al V-lea. Alhambra nu mai este decât un vis al Orientului şi magia se păstrează.

Opt secole de capodopere arabo-andaluzeMusulmani, arabi veniţi din Damasc, berberi sosiţi din Magreb au fost prezenţi în Peninsula Iberică din 711 până în 1492. Aproape 800 de ani în timpul cărora au domnit patru mari dinastii pe acest pământ numit de ei „al-Andalus”: Omeiazii (756-1031), Almoravizii (1086-1145), Almohazii (1147-1228) şi Nasrizii (1237-1492).

Fiecare a ridicat edificii prestigioase care le demonstrau puterea. Regiunea Andaluzia a creat opt „rute culturale” care leagă vestigiile. Există o seamă de monumente care jalonează aceste itinerarii ale moştenirii al-Andalus.

În 1368, un seism a distrus moschea din Sevilla, dar minaretul ei, rămas intact, constituie astăzi cea mai elegantă emblemă a oraşului. Ridicat între 1184 şi 1198, înalt de 97 de metri, acest turn cu linii epurate, care reflectă islamul puritan al Almohazilor, a fost modificat de trei ori după „Reconquista”. Cele patru faţade din cărămidă, ritmate de ferestre îngemănate, se mariază destul de bine cu stilul renascentist al clopotniţei adăugate minaretului în secolul al XVI-lea. În vârful ei, creştinii au pus o impozantă statuie în bronz, alegorie a „Credinţei victorioase”, care se rotea pe soclul ei după direcţia vântului. Ceea ce i-a adus monumentului numele de „Giralda” (Girueta). Alte două ansambluri arhitecturale amintesc trecutul almohad al Sevillei: „Turnul de Aur”, un impozant bastion ridicat în 1222, pe malul fluviului Quadalquivir, şi Curtea Ghipsurilor de la „Alcazar”. Cu arcadele ajurate, scoase în evidenţă de o dantelă de stucaturi, acest patio este ultimul martor al epocii arabe, rămas în mijlocul palatului ridicat în secolul al XIII-lea de regele catolic Petru I. O giruetă care arată către Marrakech.

De la Ronda la Versailles-ul maurilor

Şcoala Regală Andaluză de Artă Ecvestră

Situate aproape de oraşul Ronda, la intrarea în defileul râului Tajo, băile maure au fost construite în secolul al XIII-lea, sub dinastia Nasrizilor. Arhitectura lor, foarte bine conservată, este remarcabilă. În săli, lumina vine din plafoanele boltite, prin deschideri în formă de stea. Frumoase coloane octogonale din cărămidă suportă arcele bolţii. Acest element decorativ se regăseşte la băile din Jaen, aflate în subsolurile palatului Villardompardo. Ele au fost construite în secolul al XI-lea de Omeiazi.

Ronda este un oraş popular, deosebit de căutat de vizitatori, cu numeroase magazine de antichităţi. Pieţele retrase şi străzile pavate ale Rondei sunt evocatoare, toate dând spre Plaza de Mondragon, ce găzduieşte un minunat muzeu. Palatul a fost construit în 1314, iar Fernando şi Isabela au locuit aici în 1495. În oraşul vechi, nu rataţi venerata arenă de tauri, Plaza de Toros. În interiorul muzeului ce se află aici sunt etalate hainele toreadorilor, capele cusute cu mărgele, paiete şi şnururi, alături de fotografii istorice ale unor matadori şi ale unor împătimiţi cum era Orson Welles, Ronda fiind unul dintre locurile sale preferate. Se află aici „Museo del Bandolero”, dedicat legendarilor bandiţi şi tâlhari din Sarrania. Cei mai mulţi dintre aceştia au trăit în secolul al XIX-lea şi au aprins imaginaţia multor scriitori ai epocii. Erau înfăţişaţi ca nişte personaje romantice, ducând o viaţă aventuroasă în mijlocul naturii. După cum o dovedesc însă exponatele acestui muzeu, tâlharii nu erau câtuşi de puţin nişte diamante neşlefuite.

După ce trece de poarta sanctuarului şi de patio destinat abluţiunilor, vizitatorul descoperă, uluit, ceea ce a fost cea mai mare moschee din lumea musulmană după cea de la Mecca. Peste 850 de coloane de marmură, de alabastru sau de granit, arce din pietre roşii şi albe şi un mihrab marchetat cu mozaicuri de inspiraţie bizantină. Construită în 785 de Omeiazi, marea moschee din Cordoba a fost mărită de mai multe ori. Dar, în 1523, această bijuterie a devenit o catedrală a cărei exuberanţă barocă a distrus spaţiul. Ca şi cum creştinismul „dorea să risipească convingerea islamică potrivit căreia divinitatea nu poate fi reprezentată fără sacrilegiu”, aşa cum spune scriitorul Antonio Munoz Molina. Este cea de a doua moschee ca mărime din Islamul medieval.

Marbella, unde marea se întâlneşte cu muntele şi toate casele sunt albe

Când a fondat califatul Cordobei în 929, Abd al-Rahman al III-lea a construit o nouă capitală pe primii contraforţi din Sierra Morena. Botezată „Madinat al-Zahra” (Oraşul strălucitor), cetatea omeiadă era etajată pe trei terase cu palate şi grădini paradisiace. Astăzi n-au mai rămas decât ruine. Numai „Salon Rico”, pavilionul de recepţii al califului, dă măsura vechii măreţii, cu coloanele de marmură albastră şi roz, cu arcadele elansate şi cu decorul rafinat, compus din motive vegetale şi geometrice fin cizelate în stuc.

Ridicată în 968 la Banos de la Encina, în provincia Jaen, fortăreaţa „Burc al-Hamma”, actuala „Burgalimar”, ocupa o poziţie strategică la frontiera al-Andalus. Bastionul omeiad îşi ridica fortificaţile puternice flancate de 14 turnuri crenelate pe o colină ce domina valea Quadalquivirului. Printre celelalte castele fortificate musulmane care au rezistat bine timpului, trebuie citate „Alcazaba” din Almeira, o citadelă omeiadă din secolele X-XI, şi „Alcala de Guadaira”, cea mai mare fortăreaţă almohadă din Europa, construită în secolul al XII-lea la sud-est de Sevilla.

În această zonă nu poţi să nu te opreşti la Marbella, cea mai selectă staţiune din Spania. Un flux continuu de maşini de top curge de-a lungul falezei, unde se întind hoteluri care de care mai elegante şi şic, pe lângă un şir nesfârşit de baruri şi restaurante unde se dansează până în zori. În interior sunt restaurante de mai multe stele Michelin. Frumosul centru vechi, unde se află magazine de top, porneşte radial din Plaza de la Constitucion, plină cu portocali şi flori mediteraneene, alături de Castillo de Madera. Viaţa de noapte este cea mai animată de pe toată coasta, mai ales în Puerto Banus, unde pot fi văzute cele mai luxoase iahturi.

Estepona, lipită de Marbella, este una dintre cele mai mari staţiuni de pe coastă, cu zeci de kilometri de plajă, o alegere excelentă pentru amatorii de linişte. Aici se întâlnesc nenumărate terenuri de golf, încât a fost poreclită şi Costa del Golf.

Pe străzi, toată lumea dansează flamenco

Dar nu pot să termin acest tur al Andaluziei fără a aminti şi de atracţiile culinare din această zonă, precum „gazpacho”, o specialitate locală, de fapt o supă rece făcută din roşii, ardei gras, castravete, usturoi, ulei de măsline şi vin, care se află în zeci de variante locale, cu ingrediente ca pepene galben, căpşuni, migdale, struguri, ardei iute sau bucăţi de şuncă. La mai toate restaurantele de pe coastă veţi găsi pui de calamares delicioşi, chintesenţa simplităţii culinare, sau „fritura de pescado”, care include anşoa, creveţi, bucăţi mari de cod sau „rape”, peştele călugăr, o delicatesă mediteraneană. Dar regina andaluză este cu siguranţă paella, în zeci de variante, oricum, la bază, făcută din orez cu arome de şofran, cu diferite specii de peşte şi crustacee. Să nu uităm de Tapas, care relevă caracterul spaniolilor în condiţiile în care consumul este invariabil legat de socializare. Clienţii se mută adesea dintr-un bar în altul, mâncând, bând şi stând de poveşti, ascultând muzică. Aceste Tapas sunt etalate pe toate tejghelele din restaurante, şi zecile feluri în care sunt îmbinate, fie marinate cu anşoa, sardele şi fruncte de mare, ori cu ton uscat, fie cu jambon afumat de Andaluzia, te îndeamnă să guşti toate. Ca prim fel, în această zonă, delicioase sunt şi „boqerones”, anşoa şi sardine, servite pane, sau celebra şuncă Serrano, de fapt un jambon afumat, ori „mariscos”, un amestec de scoici albe, midii şi caracatiţă, ori sepie şi zamburinas, un fel de scoici mici, şi caracoles, melci, toate preparate cu usturoi şi prăjite apoi, o mâncare incredibil de gustoasă. Să mai adăugăm „albondigas”, chiftele preparate din carne de peşte, înăbuşite în sos de roşii cu usturoi şi condimente. O altă metodă de a le prepara sunt frigăruile după metoda kebabului. Şi, bineînţeles, toate servite cu unul dintre apreciatele vinuri din zonă sau cu sangria.

Vara, totul pare că prinde o viaţă nebună, trăind senzaţia că te întorci înapoi în timp. Bărbaţi pe cai galopează fumând ţigarete, acompaniaţi de femei înfocate, în rochiile lor cu roşu şi galben tipic andaluz. La sfârşitul lui august, s-a desfăşurat la Malaga „Sărbătoarea Verii”, cu nenumărate ceremonii şi parade ale costumelor, cu cai şi cavaleri, cu Doamne de Curte, totul în regia curţilor palatului sau în Grădina Botanică, ce răspândeşte un îmbătător miros de iasomie, cu peste 2.500 de specii de plante, mai ales tropicale, între care un palmier, cel mai înalt din Europa, măsurând aproape 30 de metri. Fete în costume colorate dansează flamenco pe străzile oraşului. Seara totul este luminat de focurile de artificii, care colorează cerul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.