Se consideră de către specialişti că la anumite fisuri ale sistemului nu se recomandă o viaţă politică pasivă. Probabil şi din acest motiv un tip de conjuraţie cu accente elitiste, îndreptată împotriva guvernărilor de stânga din România, minimalizează pervers şi deranjant, chiar şi pentru simpatizanţii lor neimplicaţi, atât sursa de formare, cât şi opţiunile timpurii ale multora dintre propagandiştii recrutaţi, formaţi şi plasaţi ulterior în structurile de putere, atunci când acestea au fost cucerite în urma jocului democratic. Evident, în aceste condiţii, stânga noastră este sinistră prin origini, iar dreapta e ridicolă prin răzgândire. Dilemele mai pot funcţiona numai sub aspectul moral al prestaţiei. Dar cum teoreticienii acţiunii politice nu oferă şanse moralei în teatrul de operaţiuni şi practicienii, la rândul lor, nu sunt dispuşi să fie bănuiţi de vreo concepţie schismatică, lucrurile vor rămâne aşa cum sunt, chiar şi o discuţie în acest registru este revolută la noi.
Nu doresc să se înţealeagă că nu aş valoriza suficient omul, că nu i-aş lăsa posibilitatea convertirii, însă vehemenţa foştilor comunişti faţă de comuniştii consecvenţi, pe lângă tupeu, conţine şi o lipsă de penitenţă. În esenţa ei, penitenţa nu este o pedeapsă exterioară, ci o conştientizare a vinovăţiei, nicidecum un act viclean pentru dobândirea avantajelor unei alte identităţii, sincronizate cu structura de putere în care vrei să exişti. Nici rigoarea individuală, inhibată natural, nici cea din interiorul mecanismelor sociale nu i-a obligat la vreo prudenţă practică. Areactivitatea românilor a creat în reprezentanţii lor un tip de paroxistică nesimţire, jonglarea cu nemernicii fiind redusă la percepţia de inteligenţă socială. Cei de centru lipsesc din motivul banal că în România centrul nu a fost şi nu va fi la putere, este doar enunţat în anexa unor partide strict pentru agăţarea unor neisprăviţi care cred despre sine că ar fi echilibraţi. În România, foştii comunişti sunt ori de stânga, ori de dreapta.
Dincolo de admiraţia pe care o port domnului Andrei Pleşu, o admiraţie a cărei argumentare aici cred că ar fi plictisitoare chiar şi pentru domnul Pleşu însuşi, nu pot să nu constat că domnia sa este esenţial lipsit de această dimensiune a vinei, chiar şi opţiunile târzii, sancţionate flagrant de evidenţă, nu îi trezesc decât conjunctural acest sentiment al greşelii, domnia sa mărginindu-se, printre glumiţe de pension, să posteze caracterizări ale celor pentru care a optat la un moment dat, demers moral din care ar trebui să se deducă recunoaşterea greşelii. În rest, noi, cei cărora ne plac intelectualii, ar trebui să îi citim cărţile cu conţinut etern moral, dominante unui temporar comportament de esenţă conjuncturală…
Intelectualii convertiţi la anticomunism în decembrie 1989, neîndoios sincer cei mai mulţi dintre ei, s-au implicat în alegerile din vara lui 2004. Şi atunci, şi acum am considerat această opţiune a fi fost salutară, opţiune firească împotriva evidenţelor pesediste din acele vremuri. Tot aşa, evidenţa de acum ar fi trebuit să genereze o reconsiderare imediată a atitudinii, a sprijinului, o renunţare corectă, de minimă morală chiar, ca să fiu previzibil, la privilegiile dobândite în urma unor convingeri manifestate activ. Această întreagă viermuială reprezintă, în fapt, „democraţia” reală de la noi: alegeri libere şi corecte, deşi în sărăcie problema libertăţii votului este o indecenţă, viaţă parlamentară, dezbateri reale…
În afara unui raţionament sănătos, nu mi-au scăpat niciodată poziţiile căutat aristocratice ale domnului Andrei Pleşu, nici efuziunile cultural-bonome. Inteligenţa sa, mereu nehotărâtă între melancolia metafizică a lui Nae Ionescu şi acuitatea lui Păstorel Teodoreanu, este cabrată hulpav pe spaţiul social, fie acesta politic, cu o mai mare vizibilitate, fie cultural, mai discret, neîmplinire imediat scuzabilă prin condiţia acestuia din urmă. Imprevizibilelor formule şi concepte cu care domnul Andrei Pleşu uzează fecund, generos şi dezinteresat în corpul cavernos al mass media româneşti, mai mult sau mai puţin bugetată de stat, nu le opune nimic din registrul banal şi previzibil al greşelilor sale. Cel puţin ca interes rezultat din importanţa culturală a personalităţii sale, care precede acţiuni şi efuziuni culturale, ar fi binevenită o dezbatere asupra opţiunilor, atitudinilor şi oamenilor cărora dumnealui, într-un fel sau altul, le-a fost producător. Nu cred că l-ar încurca cu nimic, nici măcar ca disconfort pedagogic, pentru că, în trecutul postdecembrist nu foarte îndepărtat, chiar domnia sa a fost cel care a generat reconsiderări şi dezbateri despre valoarea şi importanţa unor idei, care din cauza unor evidenţe, deveniseră mecanice. Inclusiv Eminescu a trebuit să fie smotocit în laboratoarele de înţelesuri ale domnului Pleşu, atunci stabilindu-se momentul zero al unei percepţii care ar fi trebuit să urmeze canonul criteriilor sale. M-aş întrista să considere astăzi un atare demers ca fiind caduc, chiar şi în cazul personalităţii sale. Exigenţa sa nu cred să fi suferit între timp vreun tip de relaxare, iar spaţiul public românesc, insalubru, comoţionat şi nonpedagogic, este la fel de pregătit ca şi atunci pentru astfel de reconsiderări, având o corespondentă foame pentru adevărurile exprimate concis.
Pe de altă parte, domnul Andrei Pleşu, cu un demers disimulat ştiinţific, a tot răspândit în acest timp, cu resorturi materiale şi ideologice nu tot timpul autohtoniste, tot felul de personaje, unele nostime de-a dreptul, altele evident gonflate, cele mai multe însă valide cultural, conceptual, registre în care se puteau aduce pricepute îmbunătăţiri. Fireşte, nu putea să îi facă pe toţi şi inteligenţi, acest dat e unul genetic, nefiind posibil vreun program de ameliorare. E cu neputinţă să îi fac vreun reproş în acest sens. Fenomenul interesant este altul, străin şi de neconceput în ceea ce înseamnă specificul nostru cultural, spiritele cu talent şi disponibilitate, la care şi-a adus aportul domnul Pleşu, printr-o oarecum curioasă coincidenţă, au devenit foarte asemănătoare. Au gusturi, opţiuni şi raportări identice, ştiu cu toţii cum trebuie gândit, cum trebuie făcut, sunt mereu un exemplu al devenirii. Deloc sensibili la resursele interpretative ale cântăreţului de romanţe Andrei Pleşu, nu consideră deloc prudenţa un atribut al spiritului. În siguranţa cu care îşi evaluează opţiunea şi prestaţiile par mai degrabă produse ale sovietismului primar decât certitudini ale unor burse respectabile, corespondente unor democraţii moderne şi fără fisuri, ca să nuanţez în legătură cu începutul neaplicat şi confuz al însemnărilor de faţă. Este probabil să fi fost creaţi cu toţii în aceeaşi eprubetă, manipulată cu aceleaşi igienice mănuşi.
Pentru a clarifica şi opţiunea din titlu, printre recursuri la mereu adaptate morale şi îngeri asexuaţi, este mai mult decât evident că domnul Andrei Pleşu nu are nici calităţile şi, din fericire, nici defectele predecesorului său, Nae Ionescu, în a construi şi apoi în a plasa pe orbita aglomerată de găuri negre a vieţii publice româneşti tot felul de aspiranţi, unii dintre ei devenind cerţi bărbaţi de stat, cum este şi cazul actualui premier. Însă trebuie constatat că stă cu mult mai bine în ceea ce priveşte intuiţia şi sincronizarea cu vremurile. Şi tot ca o diferenţă favorabilă domnului Pleşu, Nae Ionescu îşi punea învăţăceii să se certe unii cu alţii, probabil pentru o subtilă verificare a caracterelor, nu erau cu toţii un monolit spiritualizat. Însă şi la Nae Ionescu, şi la domnul Andrei Pleşu există obsesia potecii spre Palat. Sunt deopotrivă formatori de talente potrivite organigramelor administraţiei centrale, furnizori de caractere, bârfe şi chiar de exerciţii de repliere, atunci când presiunea breslei sau a patronilor care îţi furnizează energia discursurilor te obligă să te retragi pentru a păstra restul de credibilitate care să releve sursa viitoarelor salturi, ale viitoarelor implicări în potrivita, pentru anumite firi, viaţă politică românească. Există câteva asemănări între operele celor doi, printre care şi aceea că morala şi îngerii i-au preocupat deopotrivă doar în teorie, cărţi greu de citit, nu neapărat în sensul pe care l-ar urmări perspectiva auctorială.
Despre disidenţa domnului Pleşu s-a discutat deja prea mult pentru ceea ce a reprezentat aceasta în realitate şi nici nu există vreun interes din partea maselor proporţional cu importanţa domniei sale. Subiectul aproape n-are nici o importanţă, este marginal şi melancolic chiar pentru domnul Pleşu însuşi, furnizor de amuzamente mărunte. Confortul pe care îl am atunci când domnul Pleşu se manifestă ca om al cetăţii este afectat când constat distanţările sale post factum de preşedintele Traian Băsescu, consideraţia că acesta nu ar simpatiza intelectualii, când, de fapt, nu există conducător al acestui neam care să-i fi simpatizat atât de mult ca el, în majoritatea lor nişte imprevizibili trădători nenorociţi, nu este decât una dilematică. Din contră, nu i-a ţinut nimeni vreodată atât de strâns, încât să-i fi şi adus la guvernare, să-i transporte la mare cu elicopterul, la centrele culturale cu recomandarea şi la Cireşica, evident, doar cu aspiraţia.
Nu demult, domnul Pleşu se plângea că nu găseşte resurse pentru a fi tot timpul inteligent în scris, consideraţie cu care mă solidarizez fără rezerve. Sper să înţeleagă fără animozitate, marile spirite fiind şi indulgente, că această obsesie a sa de plasator de servanţi nu este chiar o operă strategică, asemenea spirtului său, generos cognoscibil.
Plasaţi de multe ori corect, alteori promiscuu pentru legalitatea corespondentă statului de drept, în interiorul puterii sau în anturajele acesteia, ideologii şi uteceii domnului Pleşu nu vor putea argumenta vreodată că lucrurile pe care le fac, uneori cu un militantism deşănţat faţă de realitatea evidentă, sunt asumate criteriului obiectiv al foamei, orizont mult sub aşteptările condiţiei spirituale inoculate.
Constatând că domnul Traian Băsescu nu poate avea raportări neutre faţă de persoanele cu care a fost sau este aliat, cel puţin din acest motiv nu i se poate imputa vreo inconsecvenţă, domnul Andrei Pleşu încearcă astăzi, când mai toţi şobolanii, amical faţă de propria condiţie, supravieţuitori viteji, fug de pe corabia înfiptă în bancul Cotrocieniului, să ne furnizeze o distinctă distanţare de cineva care, până la un moment dat, i-a dăruit confortul de care avea nevoie pentru a se implica dezinfectant în socialul politic românesc. O implicare generată de un alt substrat motivaţional nu aş putea-o prezuma în cazul domnului Pleşu. Este uşor de priceput că domnul Traian Băsescu are o memorie afectivă foarte bună şi tot la fel de uşor putem înţelege de ce se teme atât de intens de trădare. În plus, fac şi mare carieră mediatică ieşirile sale sancţionatoare. Cu puţine excepţii, foştii săi colaboratori nu au scăpat fără urecheală, evident aceasta nu atinge niciodată altitudinea formulărilor domnului Corneliu Vadim Tudor. Dacă uşile dintre domnii Andrei Pleşu şi Traian Băsescu ar fi rămas definitiv închise, atunci cineva, probabil acela care iubeşte mai puţin intelectualii, ar fi bătut cu putere în lemnul transmiţător de vibraţii, dintr-un tip de claustrofobie a căpitanului Băsescu. Şi pentru asta domnul preşedinte nu ar fi fost cu nici un chip inhibat de scrierile filosofului. Ştim deja că domnul Traian Băsescu, ocazional, are timp doar de lecturi de fragment, destul de nesigure pentru ulterioare judecăţi de valoare, scuza, dacă e musai să fie adusă în discuţie, poate fi oricând una obiectivă, obişnuinţa domniei sale cu scrierile de sinteză, mai puţin prezente în librării sau biblioteci. Felul de a fi al domnului Băsescu ar fi obligat mai toate produsele culturale furnizate de sursă şi din proximitatea ei să facă o previzibilă cale întoarsă. Cum bine ştim, domnul preşedinte nu este dispus la compromisuri, le urăşte funciar, lucru rezultat chiar şi din discurs. Nu cred că domnului Pleşu să i se păstreze în continuare, indirect, favorile în cadrul reformei statului român de drept, la care asistăm astăzi, şi, în acelaşi timp, scotch-ul spiritual dintre cei doi să se fi rupt asurzitor.
De altfel, opţiunea pentru domnul Mihai Răzvan Ungureanu nu cred să fie motivată de faptul că acesta a condus înainte un serviciu militarizat de informaţii, demilitarizat ca reprezentare, aşa cum se tot dezbate, fiind preocupat de protecţia sa informativă inclusiv prin Guvern, ci am în vedere un lucru imediat şi simplu, încrederea pe care preşedintele trebuie să o aştepte de la proaspătul premier, conform unor lucruri începute la un moment dat. Dincolo de siguranţa că românii sunt îndeajuns de tâmpiţi pentru a sancţiona vreodată pe cineva, lipsindu-le memoria, reacţia şi vocaţia pedagogică, se va desolidariza domnul Pleşu vreodată de acele lucruri, de domnul Ungureanu ori de idealurile care i-au forţat deciziile?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.