Apocalipsa bântuie religia ortodoxă şi istoria recentă a Rusiei, cea din momentul stalinismului şi apoi a dezmembrării URSS. Ea îl frământa şi pe Preljocaj, în vârstă de 52 de ani la momentul montării, care a efectuat cu această creaţie o reîntoarcere în adâncul lui însuşi. Mama sa era însărcinată cu el în 1956, când, împreună cu soţul ei, a părăsit Albania pe jos pentru a fugi de regimul lui Enver Hodja. Preljocaj afirmă uneori că dansul a înmugurit în el atunci, în timpul acestui drum către libertate parcurs cu câteva luni înainte de naşterea sa.

Recent, celebrul balerin şi coregraf Angelin Preljocaj a obţinut un răsunător succes într-un turneu realizat în câteva ţări europene, cu "L'Apocalypse".

"Va urma o mie de ani de calm" se referă la pacea ce va veni după înfrângerea Satanei. Este ca un imn între popoare, bogat şi somptuos, născut din colaborarea între dansatorii lui Preljocaj şi cei de la Balşoi, care a debutat la marele teatru moscovit şi apoi a mers la Bienala de Dans de la Lyon, ultimele spectacole având loc la Teatrul "Ponchielli" din Cremona, iar în 17 şi 18 februarie vor fi la Teatrul "Arcimbolodi" din Milano.

Graţie într-o viziune a Apocalipsei

Costumele sunt create de Igos Chapurin, scenografia a fost concepută de Subodh Gupta, maestrul artei contemporane indiene, cu scene construite cu obiecte domestice. Preljocaj a pus înăuntrul spectacolului întreaga sa poetică cu teme şi simboluri.

Producţia "Va urma o mie de ani de calm. Creaţie 2010", numită iniţial "Apocalipsa", este bazată pe revelaţiile Sfântului Ioan, unul dintre textele din Noul Testament. În titlul actual este vorba despre "o mie de ani de calm după nebunia şi furia oamenilor şi a naţiunilor, urmate de regatul lui Dumnezeu, regatul liniştii", explică Angelin Preljocaj. Creaţia relevă sensul iniţial al cuvântului "apocalipsa", care înseamnă dezgolire, ridicare a vălului sau revelaţie.

Angelin Preljocaj, mistica trupurilor

Şi atunci, o mie de ani de pace

Coregraful are obsesiile, fantomele, aşteptările sale, iar linia lui de conduită îl obligă să caute în permanenţă, să nu revină niciodată de unde a plecat. Dacă ar trebui să i se deseneze cariera, s-ar trasa bucle cu acelaşi parcurs: trecerea de la abstract la narativ, coborâri în profunzime, căutarea omului, "linia de legătură între cer şi pământ", cum afirmă el. Această integritate este singurul sacrificiu pe care acceptă să-l facă faţă de frumos. Lumea lui este aspră, totală, brutal onestă. Dansul lui cioplit cu dalta, ancorat în muşchi, reflectând partea de umbră, te face să-i percepi coregrafiile ca pe o lovitură de pumn.

Dansul balerinelor acoperite cu văluri transparente

Succesul ar putea presupune facilitatea, de care se teme. Oare coregrafia "Le Parc", creată cu peste 15 ani în urmă, poate fi considerată unul dintre cele mai bune balete ale sale? "Îl consider mai ales o piesă special concepută pentru Operă. Înainte de a-l crea, m-am impregnat mult timp de atmosfera acestei companii fondate de Ludovic al XIV-lea şi capabile să danseze la fel de bine «Lacul lebedelor» şi o creaţie modernă a lui William Forsythe. Argumentul, inspirat de Prinţesa de Clèves, mi se părea că se leagă de istoria ei. Refuzând dragostea, prinţesa ascute pasiunea şi merge contra curentului. Nepăsându-i de nimic, ea este, ca şi Baletul, de o modernitate incredibilă", afirmă Preljocaj.

O piesă forjată în metal

O scenografie inedită, semnată de Gupta

În "Albă ca Zăpada", coregraful a pus în slujba naraţiunii toate lecţiile despre spaţiu, experimentate în baletele abstracte: echilibrul, energia, greutatea, forma. "N-aş vrea totuşi să fiu catalogat ca un contemporan care montează basme!", exclama el.

După 10 ani de absenţă, a revenit pe scenă cu un solo creat pentru "Festivalul de Dans de la Monpellier". Este vorba despre "La Funambule" de Jean Genêt, pe care l-a dansat, îmbinând două scriituri, cea literară şi cea coregrafică. "Când m-am format la «Schola Cantorum» cu Karin Waehner, elevă a expresionistei Mary Wigman, chiar înainte de a pleca la New York pentru a aborda dansul postmodern la Cunningham, acest text a fost pentru mine ceea ce sunt «Scrisorile către un tânăr poet» ale lui Rilke pentru un ucenic în ale scrisului. M-am cufundat în el".

Un zbor spre ceruri

Ultima buclă a parcursului său îl face să avanseze. La sfârşitul anului 2010 a creat o piesă jumătate pentru dansatorii săi, jumătate pentru cei de la Balşoi. "O piesă despre «Apocalipsă», pe muzica semnată de DJ Laurent Garnier. Muzica lui este în stare să înnebunească o mie de persoane. Ruşii sunt înfometaţi de creaţie. Sper că sentimentul lor privind Apocalipsa îi va contamina pe dansatorii mei", mărturisea coregraful. A lucrat două luni la Aix-en-Provence şi două luni la Moscova.

Scenă din Le Parc

"Va urma o mie de ani de calm" este o piesă ce pare forjată în metal. Are strălucirea, violenţa şi blândeţea acestuia. Crearea ei la Moscova pentru 10 dansatori de la Balşoi şi 11 din compania sa mizează pe haos şi surpriză: imaginile izbucnesc marcând privitorul prin forţa, prin delicateţea sau singularitatea lor. Piesa este construită în flash-uri fără legătură între ele, de la originea lumii până la calmul final. Femeile aduc pacea: naşterea, armonia, unisonul, chiar dacă magnificul duet final pe "Sonata lunii", reluat către final de două tinere înlănţuite, subliniază neliniştitoarea regresie a influenţei lor. Bărbaţii şi grupurile aduc disensiunile. Limbajul coregrafic se îndepărtează atunci de o scriitură subtilă, făcută în întregime din mişcări ale mâinilor, pentru a intra în mecanica şi emfaza luptelor istorice. Sfârşitul piesei, gândit ca un ecou la problema naţionalităţilor atât de acută în Rusia, este de o insolenţă magistrală.

Va urma o mie de ani de calm, scena finală

Titlul sibilinic şi apocaliptic al acestei coregrafii a lui Preljocaj (ale cărui creaţii "Sărbătoarea primăverii", pe muzica lui Stravinsky, sau "Helikopter" pe muzica lui Stockhausen, au rămas şi azi în mintea spectatorilor, după mai mult de 10 ani de la premieră), având ca sursă generoasă de inspiraţie, cuvântul "apocalisa" după grecescul "apo", a ridica, şi "calypsis", vălul, evocă ideea de revelaţie, de dezvăluire sau de punere în evidenţă a elementelor care sunt prezente în lumea noastră, rămânând însă ascunse privirilor. Balerinii ruşi s-au întors de la tradiţia poantelor, dansând în picioarele goale. În crearea acestei opere, Preljocaj a fost ajutat foarte mult şi de muzica electro compusă de Laurent Garnier, "părintele muzicii electronice franceze", în care sunetele techno sunt mixate cu zgomotul apei care curge sau al vântului.

Timp de 100 de minute, fără pauză, dansatorii ocupă întreaga scenă într-un fel de teatru-dans. La început, balerinele sunt acoperite cu văluri din plastic transparent, apoi se dezlănţuie, ridicându-le. "Apocalipsa" nu este un cataclism continuu pe scenă, ea poate avea momente lente, evoluând apoi într-o mişcare vertiginoasă. Paşii de mare senzualitate, tablourile vivante din final, în care dansatorii spală de sânge şi usucă steagurile, sunt impresionante. În final, sunt aduşi pe scenă doi miei, hrăniţi cu lapte, ca un simbol al speranţei.