Angoase contemporane, strategii erotice, Nenea Iancu şi Harap Alb

După Sodoma

Debutant în proză în anii ’80, Alexandru Ecovoiu a devenit o revelaţie în lumea literară de după revoluţie, începând din 1995, când romanul său „Saludos” a primit sufragiile entuziaste ale criticii, dar şi ale publicului deopotrivă. Începea astfel cariera unui romancier apreciat şi în România, şi în străinătate (Germania, Olanda, Spania, Statele Unite, America Latină, Serbia), un inovator şi în ceea ce priveşte tematica, dar şi în discursul narativ şi în strategiile romaneşti. Devenit autor „Polirom”, cărţile sale, precum „Staţiunea”, „Sigma”, „Cei trei copii Mozart” (proză scurtă), „Ordinea”, au fost recompensate cu Premii ale Uniunii Scriitorilor şi ale Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, cu Premiul Academiei Române şi cu premii şi distincţii în străinătate.

Romanul „După Sodoma” se înscrie şi el în preocuparea predilectă a autorului de abordare a unor subiecte la zi, dar care, printr-o spectaculoasă ţesătură de referiri, mai voalate, mai la vedere, ducând la teme care au interesat omenirea din Antichitate şi până astăzi, depăşesc condiţia efemeridei faptului divers. Sub un titlu cu referinţă directă la Vechiul Testament, Alexandru Ecovoiu îşi plasează acţiunea romanului într-o directă actualitate. Aceea a unei lumi grăbite să se globalizeze, să se conducă după regulile computerului şi ale reţelelor de socializare care, paradoxal, tocmai în era comunicării fără frontiere îl aduce pe individ la maxima însingurare. Sensurile sexualităţii dezinhibate, viaţa de cuplu în continuă schimbare şi remodelare îi prilejuiesc prozatorului o spectaculoasă descindere, prin intermediul personajului central Thomas, profesor de etică la Copenhaga, în străfundurile unei tensionate căutări a identităţii. Identitate pe care e tentat să şi-o recucerească găsindu-şi copiii care s-au născut din sperma pe care a donat-o el, insul cu tinereţe aventuroasă şi libertină, unei clinici specializate în fecundări in vitro. Concluzia autorului este aceea că lumea de astăzi ar avea nevoie de purificarea printr-un nou Potop pentru ca viaţa să poată continua.

Egal cu sine, Alexandru Ecovoiu îşi rafinează şi în acest roman stilul său direct, cu propoziţii scurte şi percutante, devenit o marcă de autor în proza contemporană autohtonă. Fără să fie un moralist, fără implicaţii filosofico-religioase, scriitorul ştie să propună cititorilor săi parabole care se închid perfect şi au ca reper tema damnaţiunii intersectată cu aceea a ispăşirii.

„«Acesta sunt eu cel adevărat!» îşi spunea odinioară Thomas, atunci când, uneori, studios, stătea zile în şir, de dimineaţa până seara în biblioteca universităţii pregătindu-şi examene ssu citind «Hamlet». Elisonrul nu era departe: când era copil, adolescent chiar, mergea deseori cu Jesper acolo. Se ascundeau rămânând peste noapte să vadă fantoma regelui ucis, dar nu o zăriseră niciodată, Shakespeare blocase orice întâlnire cu aceasta în afara reprezentaţiilor, când chiar se petrecea cu adevărat: doar cei din distribuţie ştiau, se zicea. Ce-ar fi fost să o zărească toţi cei aflaţi mai tot timpul la Elsinor, ghizi, paznici, întreg personalul?”

I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică

În „Anul Caragiale”, plin de evenimente culturale mai ales în lumea teatrului, tânărul universitar, critic şi istoric literar Mircea A. Diaconu a publicat la Editura „Cartea Românească”, o incitantă critificţiune, avându-l ca protagonist pe autorul „Scrisorii pierdute”. Foarte de citit (şi aşa se şi întâmplă) atât de către specialişti, cât şi de către publicul larg, care constată cu această ocazie că depre Nenea Iancu, omul şi autorul, mai sunt încă multe noutăţi de scris.

Cheile prin care Mircea A. Diaconu îl reinterpretează pe Caragiale ţin de existenţialism, căruia nu i se refuză atitudinea destins ludică, şi de o ingenioasă viziune asupra folosirii strategiilor sexualiste pe un teren care, la prima vedere, s-ar părea că le refuză. Este un Caragiale recitit prin Cioran, fără amprentă apăsată însă, într-o dimensiune autoreflexivă care îl înfăţişează pe autorul „Mofturilor” bântuit şi fascinat de neant, deloc tributar realului, ancorat într-o lume „din cuvinte”, lumea literaturii, care devine pentru el o fatalitate ironică. Criticul refuză să-l vadă pe Caragiale în personajele sale şi, mai mult, să facă din el contemporanul unor repetabile cicluri de istorie politică, socială şi de moravuri. Caragiale, în viziunea lui Mircea A. Diaconu, este cu predilecţie un creator de ficţiune, de lumi guvernate de relativismul ironic, şi se simte, surprinzător, foarte bine într-un postmodernism „avant la lettre”. Mircea A. Diaconu străbate cu pasul „şantierul Caragiale”, argumentând tocmai ceea ce, chiar în anul care poartă numele scriitorului, a fost contestat sau măcar pus sub semnul întrebării: conştiinţa sa artistică. Motorul operei sale, în accepţiunea criticului, este tocmai „euforia fatalităţii”, temă cu multe variaţiuni, care conduce spre concluzia farsei ca „transcendenţă goală”, trăsătură definitorie a operei clasicului.

„Adevărată obsesie, prezentă, prin urmare, în texte dintre cele mai diferite, fatalitatea funcţionează ca un veritabil principiu ordonator al lumii caragialiene. «Dar, vai, fatalitate, ca şi zicem aşa!», exclamă, cu o bucurie reţinută, naratorul din «La Paşti», aşa cum ar putea să exclame şi cel din «Două loturi», sau cum, într-un fel sau altul, o face cel din «Triumful talentului». Sunt numai câteva exemple. Cert este că, spunând fatalitate, el pune sub semnul întrebării, de pe o poziţie cinic-ironică, identitatea lumii pe care o explorează… Oricum, nu despre vid sufletesc e vorba aici, nu despre spleenul repausului duminical, nu despre criza modernă a lipsei de sens, deşi toate acestea se regăsesc în scrisul caragialian, ci despre vidul ontologic”.

Ay, Cuba!

În 1998, înainte de vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în Cuba, Andrei Codrescu, reputat scriitor american de origine română, angajat la „National Public Radio”, şi cunoscutul fotograf David Graham îl însoţesc pe reporterul Art Silverman într-o călătorie prin ţara aflată la numai 90 de mile de coasta Floridei. Timp de 10 zile, cei trei reuşesc să pătrundă până în infinitatea unei lumi prea grăbit catalogate drept exotică şi să trăiască experienţe halucinante, care îi vor face să pună la index prejudecăţile americane despre ţara lui Fidel Castro.

S-a născut astfel o carte-puzzle în care reportajul se îmbină cu interviurile luate unor arhitecţi, scriitori, şmenari, prostituate şi muncitori obişnuiţi, cu fragmente de poeme şi cu fotografii, alb-negru şi color, ele însele comentarii pline de viaţă şi de insolit ale unei lumi care merită încă redescoperită.

Iniţiatorul proiectului şi maestrul său de ceremonie este Andrei Codrescu, un creator care în copilărie şi la începutul adolescenţei a trăit comunismul marcă românescă, s-a format apoi şi s-a realizat ca scriitor faţă în faţă cu visul american, într-o societate căreia n-a încetat să-i aducă şi critici atunci când a fost cazul. Cu verva de acum bine cunoscută şi în ţara sa natală, ca şi în multe ţări ale bătrânului continent, scriitorul-reporter îi face Cubei un portret în evantai. Dincolo de ideologiile de stânga şi de dreapta şi de o serie întreagă de poncife,care îi mai ţin încă „prizonieri” pe americani atunci când este vorba despre această ţară.

„Femeile erau îmbrăcate în bucăţi de pânză simplă de bumbac, cu bretele pe umeri şi care se terminau deasupra genunchiului. Picioarele le erau fine, negre şi lungi. Mama era o frumuseţe, iar bunica, pe la vreo 50 de ani, ar fi putut încă suci un cap-două. Una dintre surorile mai mari ale Yasminei, aşezată picior peste picior, alăpta la sân un bebeluş dolofan. Un picior gol, cu degete lungi şi flexibile, balansa înainte şi înapoi. Mai erau două femei tinere, cu picioarele goale. Picioarele goale sunt minunate, evident cu excepţia cazului în care nu ai pantofi pe care să-i încalţi. Acesta era momentul în care puteam scoate la iveală misterele regatului Wall-Mart, mi-am spus”.

Andrei Codrescu pune în pagină cu jovialitate şi umor, cu privirea proaspătă a unui descoperitor modern de lumi noi, semnalmentele unui popor care iubeşte viaţa, e foarte muzical, rezistă cu tenacitate dictaturii şi sărăciei, are mare încredere în viitor şi, fireşte, admiră fără rezerve tot ceea ce este american. Poezia locului exotic nu reuşeşte însă să acopere în totalitate oboseala amestecată cu cinismul, goana după valută, disperarea, dar şi încrederea în dreptul fiecărui cetăţean la libertate. Cuba lui Andrei Codrescu e o ţară veche aşteptând înnoirea la răscrucea dintre milenii şi în faţa şocului civilizaţiei de consum.

Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă

Un insolit tratat despre ficţiunile amoroase cele mai cunoscute din literatura lumii a apărut recent sub semnătura Mihaelei Ursa. Tânăra universitară clujeană, pemiată de Uniunea Scriitorilor din România şi de Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România, a produs una dintre premierele de substanţă din critica autohtonă a ultimilor ani. Printre marile poveşti de iubire ale lumii, de la Adam şi Eva la Romeo şi Julieta, de la Don Juan la Anna Karenina, ca să nu dăm decât câteva exemple, autoarea se plimbă dezinvolt investigând ceea ce în teoria domeniului poartă numele de eroticoane. Mihaela Ursa e preocupată să demonstreze că, oricât ar părea de ciudat, idilele, de la romanul grec până la Henry Miller, Gabriel Garcia Marquez, Vladimir Nabokov, Pascal Bruckner sau Frédéric Beigbeder, se înscriu cam în aceleaşi tipare, chiar dacă fiecare poveste de dragoste îşi are propriul adevăr şi cititotul pasionat al genului crede că, la fiecare lectură, descoperă America.

„Nicio lectură nu pare să fie în siguranţă pe nisipurile mişcătoare ale romanului nabokovian, pe meandrele drumului parcurs de către Humbert în ritmurile de incantaţie magică ale numelui, Lo-li-ta!” Lectura psihanalitică este cea dintâi luată în derdere: „Am descoperit că secretul desfătării sănătoase constă în a-i lua la vale pe psihiatri: îi conduci cu dibăcie, nu-i laşi să-şi dea seama că le cunoşti trucurile meseriei; inventezi pentru ei vise complicate, în stil pur clasic (care-i fac pe ei, distilatorii de vise, să viseze şi să se trezească urlând); îi sâcâi cu scheme primare închipuite şi nu le permiţi nici măcar să-ţi întrezărească adevărata suferinţă sexuală”.

Erudiţia, înzestrarea de critic subtil, empatia la subiect şi demonstraţiile în filigran sunt principalele atuuri ale cercetătoarei pe nisipuri mişcătoare. Căci ce altceva este o abordare a vieţii din literatură, pusă sub semnul eroticului, al iubirii care mişcă luna şi stelele, cum credea Dante Alighieri, dar şi al erotismului incendiar care pârjoleşte totul în jur. Dincolo de strategiile critic-teoretice, de perspectiva comparatistă şi de subtile incursiuni în istoria mentalităţilor, Mihaela Ursa reuşeşte să-l facă pe cititor să redescopere lectura de plăcere, pe care ea însăşi o practică rafinat şi cu aplomb. Astfel că discursul critic devine şi el un discurs îndrăgostit.

Femeile insomniacului

Prozator, dramaturg, publicist şi traducător din limba germană, realizator la TVR Cluj, Radu Ţuculescu este unul dintre scriitorii pe val ai ultimilor ani. Romanul „Femeile insomniacului” se află chiar de la apariţia sa între preferinţele criticilor şi ale cititorilor de proză contemporană autohtonă. Chiar dacă aparent este un bărbat obişnuit, care nu atrage atenţia printr-un fizic impunător sau prin nu ştiu ce însuşiri alese, Septimius Ilarie, personajul central al cărţii lui Radu Ţuculescu, reuşeşte performanţa de a cuceri un număr impresionant de femei, de la cele mature, cu bogată experienţă amoroasă, până la adolescente care cred, cum se zice de obicei, că tot ce zboară se mănâncă. Întâmplările, în vârtej, relatate de narator cu umor (nu de puţine ori negru), cu sarcasm şi ironie, dezvăluie cititorului un fel de Don Juan în răspăr, ceea ce nu-l face să fie mai puţin dorit.

„Tavi Piciorviclean era liber profesionist. O afirma cu mândrie. În concepţia lui, liber profesionist însemna unul care, în primul rând, nu munceşte nici la patron, nici la stat… Trăia din pocher, organizând partide cu diverşi indivizi bănoşi, mai ales cu cei veniţi din provincie pentru afaceri profitabile în marele oraş. Cazaţi la hoteluri de patru stele, aceştia ajungeau şi în «Acvariu», local cu faimă, plasat taman în centru. Aici, Tavi Piciorviclean îi agăţa elegant, momindu-i la o partidă, două, zece… Uneori făcea fotografii la nunţi. Avea un talent de excepţie; i se dusese faima, fotografiile sale aveau personalitate, fantezie, dar… aventura şi lenea îl readuceau în «Acvariu»”.

Violonist, absolvent de conservator, scriitorul construieşte saga amoroasă pe ritmuri muzicale, între care sunt de recunoscut cele specifice jazzului clasic sau cele caracteristice genului rhythm&blues. O particularitate a strategiei sale narative este punerea în evidenţă a detaliilor, de comportament sau de ambient, printr-un flux muzical care le individualizează, asamblându-le apoi într-un fel de „1001 de nopţi” (chiar motto-ul romanului e luat din corpusul de poveşti orientale). Supremaţia poveştii e anunţată chiar de la începutul romanului prin aducerea ursitoarelor la naşterea lui Septimius Ilarie, ursitoare care, extrase din habitudinile lor de personaje legendare, se comportă însă ca nişte femei de cartier care puse să vegheze fericitul eveniment îl tratează ca pe un fapt obişnuit, fumează ţigări ieftine fără filtru, beau rachiu alb şi fac un joc de cărţi. Pendularea între ficţiunea înaltă, ritualizată şi viaţa cu detalii îngroşate e de regăsit, într-o serie de variante şi variaţiuni în tot cuprinsul romanului. Radu Ţuculescu e un prozator care ştie să dozeze efectele şi afectele narative şi ştie să fie un povestaş ingenios în ambele planuri, iar umorul suculent şi directeţea scenelor erotice fac lectura intens agreabilă.

Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice

O carte de mitologie românească în doi timpi, „Grădina de dincolo” reuneşte într-o elegantă ediţie comentariile mitologice ale lui Andrei Oişteanu la basmul „Harap Alb” şi un studiu, „Zoosophia”, asupra câtorva vietăţi fabuloase care populează genul: vasiliscul, aspida, phoenixul, inorogul, simorgh-ul, pasărea Roc şi altele. Într-o formulă eseistică elevată, nutrită de o bibliografie abundentă şi stăpânită la nuanţă, autorul reface ritualul de iniţiere al cunoscutului personaj de basm, pe care îl plasează în imediata apropiere a unor eroi mitici pecum Rama, Ghilgameş, Tezeu, Orfeu, Heracles. Cu „uneltele” şi scenariile specifice etnologiei, dar şi investigaţiei ficţiunii literare, Andrei Oişteanu cartografiază inspirat şi bine documentat spaţiul ritualic al „Grădinii de dincolo”, metaforă a trecerii de la sacru la mit, în ceea ce teoreticienii domeniului numesc „magie degradată”.

„În basmul «Harap Alb», calul şi psărea sunt complementare: ei fug împreună «când pe sus, când pe jos, după cum cere trebuinţa» (deci calul poate să zboare, iar pasărea să fugă); pasărea obţine prima smicelele şi apele mirifice, dar calul este cel care le aduce primul la palat; cu toate că erau concurenţi, ei îşi vorbesc, se înţeleg şi se ajută etc. Aceasta ne conturează ideea unui singur animal, cal-pasăre, care îl reprezintă pe erou şi sufletul său divin (fata lui Roş Împărat). De fapt, întrecerea este un element secundar, elementul principal al încercării fiind ajungerea eroului în «lumea de dincolo» şi aducerea de acolo a puterii, cunoaşterii şi nemuririi iniţiatice. Odată obţinute aceste calităţi, Harap Alb devine împărat (sfânt, iniţiat) şi se uneşte, printr-o hierogamie, cu propriul său suflet de esenţă divină”.

De la alchimie la marile epopei, de la fantastic şi alegorie la interferenţa sistemelor religioase, cercetătorul îşi însoţeşte cititorul printr-un labirint de însemne şi simboluri care dau originalitate ideilor, dar şi expresivitate stilistică unor comentarii mitologice făcute de un cunoscător al lui Mircea Eliade care ştie să pună mitologia şi sub lupa unei hermeneutici la zi. Numită de către comentatori „dicţionar-eseu”, „Zoosophia” e o completare bine venită a „Grădinii de dincolo”, cele două capitole ale cărţii interrelaţionând armonios într-o viziune originală asupra basmului care, alături de „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, a suscitat numeroase şi foarte bine argumentate comentarii etnologico-mitologice, dar şi abordări critic-literare de mare interes.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.