Cum își va fi imaginat ea România în zilele în care aștepta să-l revadă și mai ales când, după două săptămâni, o va fi cerut de soție? Îndepărtată, săracă, viforoasă, sălbatică, cotropită de soldați cu steaua roșie pe caschete, cu haite de lupi și cete de țigani? ”Son pays inconnu!” Carpații, Dracula, haiducii pe moșii, crivățul rostogolit din Siberia peste Bărăgan, rănile războiului!
”Son pays inconnu” era ceva ca o durere, ca o amenințare, ca o tristețe, ca o nostalgie dureroasă, de dimineața până seara, de când El se trezea și până se cufunda în somn. De fiecare dată când Regele tăcea, ea trebuia să accepte că are o durere numai a sa și pe care chiar dacă o împărtășește n-o poate îndepărta. Os domnesc, fiică a prințului de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei, nepoată de soră a împărătesei Zita de Bourbon și o minune de fată, tocmai ea să se aprindă după un rege ca bradul, dar fără țară, fără viitor, fără prea multe cuvinte. O potrivire de astre pare să fi contribuit la una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din istoria lumii, dar și la nașterea acestui exemplu unic de frumusețe morală a omului încercat de dificultăți. Câți regi și câte regine, câți prinți și câte principese vor fi avut puterea să treacă de la alaiul regal și de la coroane bătute cu diamante la castraveții din grădină și la mâncarea găinilor crescute cu grijă, ca să nu împuțineze ouăle? Poate că numai ultimul împărat al Chinei, și cel adevărat și cel imaginat de Bernardo Bertolucci, să fi trăit tristețe mai mare și clipe mai adânci decât acest cuplu regal, apărat de iubirea sa și hărțuit vreme de decenii de amintirea unei țări îndepărtate, zvârcolite într-un chin ce nu putea fi ostoit. Și care, chiar dacă mulți nu vor să recunoască, încă mai continuă și astăzi! Pentru ce și pentru cine această poveste de dragoste și nesfârșită suferință? Pentru un destin potrivnic ce trebuia trăit tocmai de el? Sau pentru o țară? De unde puterea să facă în tăcere și cu modestie toate slujbele și meseriile de pe pământ? Pentru a răspunde unui dar dumnezeiesc, acela de a fi regele unei țări vitregite de istorie, care mai cerea sacrificii pentru temeliile sale? Pentru un dar de la Dumnezeu sau ca să-și crească fetele și să o apere pe cea mai frumoasă principesă a Europei acelei vremi încă speriată de războiul abia încheiat?
Oare cum și-o fi imaginat Ea, principesă de Bourbon-Parma, ”son pays inconnu”? Oare cum o descria ea fetelor mici și mai apoi adolescente vesele, care nu puteau să-și imagineze Carpații și Bărăganul? ”Un pays…” și tăcerea încremenea pe fețele tuturor în așteptarea unor cuvinte care să risipească misterul unei drame istorice generatoare de atâta suferință?
La câteva evenimente importante am observat-o pe fascinanta din tinerețe cum își asumă cu discreție planul al doilea. Un pas sau o jumătate de pas înapoi și în stânga sau în dreapta Regelui. Tăcută, discretă, protocolară, ușor de recunoscut după puținele scăpări de surâs, atâta cât a mai rămas din cel cuceritor, copleșitor și minunat din tinerețe. Filmele de atunci, din anii de după căsătorie, păstrează în ele cea mai frumoasă expresie din toate câte s-au arătat lumii. Fusese inventat și cinematograful în culori. Filmul în alb-negru își fixase deja marile vedete. Istoria cinematografiei până în 1948 și din anii care au urmat nu cunoaște un asemenea surâs pe o asemenea față luminoasă. Nici o mare actriță a vremii nu reușise să exprime un asemenea regal de frumusețe și optimism. Ochi luminoși, jucăuși, râs cu toată gura, scoțând în lumină o dantură albă, cum își visează adolescentele la primele povești de dragoste, o revărsare instantanee de optimism și curaj, care venea din sufletul ei și se vărsa cuprinzător peste cei din preajmă. Așa arăta Ana de Bourbon-Parma în anul în care i-a spus da unui bărbat tăcut, căzut pe gânduri, care pierduse o țară. Ce noroc peste un rege nefericit, aflat la începutul unui chinuitor drum în exil, tocmai el să întâlnească o asemenea fată! Și ce curaj să o ceară de nevastă la două săptămâni după ce aceasta i-a pocnit din călcâie ca un soldat disciplinat, dar și poznaș, deși bănuia că nu mai are unde să se întoarcă și nici ce palate să-i deschidă la coborârea din caleașcă!
Și peste zeci de ani, după întâlnirea cu ”son pays inconnu”, tăcută și solidară cu el și cu tristețea lui, protectoare și în același timp contaminată de tăcerile sale, parteneri la bucurie și la nefericire, dar și prieteni de nădejde într-un cuplu despre care nu știm câtă iubire a păstrat pentru sine și câtă a dăruit-o pentru a se apăra de nefericirea celorlalți.
Încă nu știu dacă ne aflăm în fața unei tragice povești de iubire marcată de destinul sinuos al unei țări sau vorbim de un cuplu hotărât să ofere, de undeva de departe, un unic și strălucit exemplu de curaj, de patriotism, de caracter, noblețe și suferință.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.