Arhitectura secolului XXI cucereşte Parisul

Un spectaculos edificiu din cristal şi ciment, o admirabilă operă de artă contemporană marca Frank Gehry.

Apă, cer şi nori. Totul este curb, transparent, ondulat. Un aisberg, o navă, o floare care se închide sunt caracteristicile acestei opere concepute de Frank Gehry la 85 de ani, arhitectul care, în ’89, a câştigat Premiul Pritzker, considerat Nobelul Arhitecturii. Construcţia a fost dorită de celebrul colecţionar Bernard Arnault, preşedintele Grupului LVMH, şi a răsărit în Bois de Boulogne pe locul unei foste săli de bowling.

Atât de aşteptata inaugurare a Fundaţiei Louis Vuitton şi o retrospectivă a Centrului Pompidou au focalizat reflectoarele asupra arhitecturii lui Frank Gehry, al cărui fiecare proiect este o inovaţie.

Împotriva oricăror împotriviri, Fundaţia Louis Vuitton este acum solid implantată în Bois de Boulogne. Au fost necesari 10 ani pentru terminarea acestui cel mai mare proiect cultural privat din Europa.

Vele de cristal în Bois de Boulogne

În 2004, Bernard Arnault i-a propus lui Frank Gehry să construiască, lângă Jardin d’Acclimatisation, un spaţiu dedicat artei contemporane. Adesându-se arhitectului care a semnat Guggenheim Bilbao, un client aşteaptă de la el mai mult decât o simplă lucrare de arhitectură. Doreşte un edificiu cum nu s-a mai văzut, o operă de artă veritabilă, care să-şi fie suficientă ei înseşi.

Din acest punct de vedere, comanditarul francez a fost copleşit: adevărată sfidare a legilor gravitaţiei, Fundaţia îşi desfăşoară monumentalele vele de sticlă în jurul unei clădirii îmbrăcate în beton alb, ale cărei forme neregulate le evocă pe cele ale unui aisberg. Desăvârşirea estetică pare aici indisociabilă de autentice îndrăzneli tehnice. 30 de inovaţii au fost, de altfel, numărate cu prilejul acestui şantier. Totuşi, ca pentru fiecare dintre proiectele sale, Gehry şi-a început lucrul cu schiţe simple, „mâzgălituri”, cum spune el, în care dintr-o împletire de linii serpentinate se dezvoltă progresiv o formă. În acest stadiu iniţial, arhitectul se inspira din imagini diverse care îl ajutau să precizeze nu numai silueta edificiului ce urma să fie construit, dar şi elementele constitutive ale proiectului.

Frank Gehry, un maestru al arhitecturii-sculptură

Contextul a jucat un rol primordial. Plasarea lângă Jardin d’Acclimatisation i-a sugerat ideea unei sere, invenţie emblematică a secolului al XIX-lea. Dar Gehry avea o privire mult mai largă. Sera s-a destrămat şi a devenit vele de sticlă şi metal.

”De la început, ştiam că va fi o parte solidă la interior, numită mai târziu Aisberg, şi o parte exterioară botezată Sticlăria”, a explicat el.

Şi această alegere s-a precizat pe măsură ce se multiplicau machetele.

Într-adevăr, faza preliminară s-a sprijinit pe fabricarea unor modele reduse, din simple bucăţi de carton, de hârtie sau de plastic. Acest bricolaj s-a concretizat într-o machetă definitivă propusă clientului.

Abia în acest moment au început dificultăţile. Aşa cum mărturiseşte arhitectul, „mă jucam cu ideea velelor de sticlă, dar nu ştiam cum am să le asamblez”. Timp de doi ani, aproape 200 de ingineri au fost mobilizaţi pentru a verifica posibilitatea de a construi aceste vele de sticlă şi pentru a căuta soluţii capabile să le realizeze. Anunţul oficial din 2006 nu s-a făcut decât după rezolvarea acestui proces.

Terasele Muzeului oferă vederi ample asupra spaţiului înconjurător

Contrastul între metoda artizanală a lui Gehry, care nu a atins niciodată un computer, şi complexitatea proiectului, care apelează la tehnologii de vârf, este sesizant. De altfel, operele lui au servit întotdeauna de accelerator al inovaţiei. De la sfârşitul anilor 1980, agenţia lucrează astfel cu Catia, programul de concepţie asistat de computer, pus la punct de compania Dassault pentru aeronautică.

Apoi, pe măsură ce a fost mai larg difuzată, această inovaţie a favorizat dezvoltarea unei arhitecturi nestandardizate, a cărei emblemă rămâne Muzeul Guggenheim din Bilbao.

La Fundaţia Louis Vuitton se puneau probleme de un nou gen, pentru că instalarea celor 12 vele de sticlă cerea totodată testarea rezistenţei la propria lor greutate şi la vânt, şi comportamentul diferitelor materiale care compuneau structura. Aceasta este asociată oţelului şi lemnului care reacţionează diferit la variaţiile climatice. Pentru a înţelege amploarea provocării, este de ajuns să amintim că vela cea mai mare, situată la est, are o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi şi o greutate de 500 de tone, totul fiind susţinut la 25 de metri deasupra terasei superioare. Fabricarea a 3.600 de panouri de sticlă a cerut alegeri delicate. A fost nevoie de adaptarea unui procedeu industrial pentru a produce panouri prezentând fiecare o curbură diferită. Acelaşi principiu a ghidat realizarea paramentului exterior al Aisbergului, compus din 19.072 de panouri de beton, acoperind 9.000 de metri patraţi.

Transparenţe şi aparenţa imponderbilităţii

Frank Gehry a acordat întotdeauna o grijă specială „pielii” edificiilor sale, calităţii vizuale şi tactile a suprafeţelor. Pentru Fundaţie, în locul unei sticle simple transparente a ales o sticlă stratificată, foarte albă şi serigrafiată: o ţesătură de puncte albe de doi milimetri fiecare dă materialului o delicată culoare lăptoasă şi amplifică reflexia luminii. În funcţie de ore şi de anotimpuri, aceste vele lasă să se ghicească mai mult sau mai puţin Aisbergul. Acesta este acoperit la rândul lui cu panouri din beton foarte alb, a cărui textură te face să te gândeşti la un biscuit de porţelan.

Pe măsură ce te plimbi în jurul Fundaţiei, se dezvăluie o multitudine de puncte de vedere, a căror dinamică răspunde mişcării generale a formei clădirii. Vizitarea interiorului rezervă alte surprize. Nucleul instituţiei este compus din săli largi de expunere cu plan octogonal, care se adaptează, prin dimensiunile şi flexibilitatea lor, tuturor formelor de folosire, în timp ce în jurul lor se desfăşoară spaţii încă mai surprinzătoare: un auditorium la subsol, deschis către un bazin, săli de expunere ale căror linii neregulate răspund celor ale faţadei, dar şi spaţii luminate de puţuri de lumină care constituie, ele însele, adevărate opere de artă. Ieşirea lor pe terasa relevă dimensiunea sculpturală a arhitecturii lui Gehry.

Fiecare detaliu este desenat, modelat cu grijă. Nimic nu este indiferent, aşa cum o sugerează treptele scării ce se derulează ca o panglică de metal pe latura sudică.

În sfârşit, terasele deschise spre vizitare oferă vederi uimitoare nu numai asupra oraşului şi pădurii, dar şi asupra impresionantei structuri de sticlă.

O sfidare a legilor gravitaţiei

O sfidare a legilor gravitaţiei

În momentul inaugurării, Fundaţia a expus serii de desene, de machete şi de documente legate de crearea acestui edificiu. Paralel, o amplă retrospectivă, organizată de Centrul Pompidou, invită la o scufundare în universul lui Gehry. Prin intermediul a 60 de proiecte, documentate cu peste 120 de desene şi 80 de machete, expoziţia se apleacă asupra procesului de creaţie şi asupra mutaţiilor formale ale operei sale. Dacă metoda rămâne, este o distanţă lungă între Casa sa din Santa Monica, din 1978, la Fundaţia pariziană.

Pe vremea când exercita meseria de arhitect de peste 15 ani într-un relativ anonimat, Gehry s-a remarcat realizând extinderea unei case din anii ’20, cu ajutorul tablei ondulate, al grilelor şi apareiajului, îmbrăcând volume fragmentate demne de o sculptură cubistă. Ruptura de modernism şi funcţionalism se înfăptuise. De atunci, arhitectul îşi va căuta inspiraţia în surse foarte diferite, de la cultura urbană din Los Angeles la arta contemporană. De altfel, el citează adesea artişti ca Brâncuşi, în primul rând al referinţelor sale. Şi incontestabil, el este un sculptor în modul de a fragmenta masele şi de a le reasambla apoi într-o compoziţie arbitrară.

Colonada lui Olafur Eliasson

Oare, din acest motiv niciun alt arhitect nu-şi va găsi locul în genealogia lui Gehry? Un nume se iveşte spontan: Antoni Gaudi. Gehry împărtăşeşte cu geniul catalan gustul pentru formele naturale, pe care încearcă să le transcrie în creaţiile sale arhitecturale, dacă nu în structură, cel puţin în proliferarea lor exuberantă. Aceeaşi sfidare a staticului, dar şi a bunului-gust, îi animă pe cei doi creatori. Visceral ataşaţi unui oraş, Los Angeles pentru primul, Barcelona pentru celălalt, ei busculează cu pasiune aliniamentele terne. Pentru Gehry, ca şi pentru Gaudi, fiecare proiect este o pagină albă, un nou joc cu normele constructive, cu constrângerile tehnice şi chiar cu exigenţele clientului.

Totodată, freamătul imaginaţiei sale se loveşte curând de limitele tehnice. Astfel, la sfârşitul anilor ’80, agenţia dezvoltă aparatură digitală capabilă să dea corp visurior arhitectului.

Auditoriumul

Creaţia lui Gehry intră atunci într-o nouă dimensiune: proiecte pe cât de grandioase pe atât de siderante se succed, de la Guggenheim din Bilbao în 1997 la Walt Disney Concert Hall din Los Angeles în 2003, de la Ray and Maria Stata Center din Boston în 2004 la IAC Building din New York în 2007. Reuşita acestor construcţii ţine şi de controlul total pe care arhitectul îl exercită de-a lungul întregului proces. Şi este surprinzător să vezi adesea cum macheta iniţială este transformată în realitate.

Operele lui l-au făcut un arhitect atât de popular încât apare chiar într-un episod din Familia Simpsons.

Dar acest succes are şi criticii lui, care îi reproşează arhitectului focalizarea asupra formei exterioare şi a apareiajului clădirii în detrimentul volumelor interioare, judecate banale sau confuze. Ceea ce, oricum, nu este cazul la Fundaţia Louis Vuitton.

Arhitectură-spectacol, desigur, dar un spectacol de iluzionism care îl lasă pe spectator în faţa unei întrebări obsedate: Oare cum stă în picioare?

Surprizele Fundaţiei Vuitton

Dialogul edificiului cu mediul înconjurător

Vastă corabie gata de plecare, Fundaţia Vuitton s-a lansat către aventură.

Dacă arhitectura lui Frank Gehry rezervă numeroase surprize cu sălile sale modulabile, cu perspectivele schimbătoare, cu deschiderile către exterior şi terasele sale, prezentarea operelor de artă ar trebui să surprindă şi ea.

Încă de la inaugurare, publicul a putut admira două comenzi perene: monocromiile lui Ellsworth Kelly, în Auditorium, şi colonada sclipitoare a lui Olafur Eliasson, lângă bazin.

Dacă primul beneficiază de multă vreme de o sală întreagă dedicată operei sale, al doilea ar urma să aibă o expoziţie monografică luna aceasta.

Cortina în culorile spectrului semnată de Ellsworth Kelly

Alte opere, cum ar fi filmul lui Sarah Morris despre construcţia Fundaţiei, promenada sonoră al lui Janet Cardiff, flautele de sticlă ale lui Cerith Ewans sau sculptura lui Adrian Villa-Rojas pe tema dialogului omului cu natura, vor fi expuse pe perioade mai scurte.

Paralel cu desenele şi machetele edificiului, prima expoziţia a colecţiilor permanente pune accentul pe cinci artişti: Gerhard Richter, Bertrand Lavier, Christian Boltanski, Thomas Schütte şi Pierre Huyghe.

Nu este vorba, evident, decât de o parte a colecţiei, aceasta urmând să fie arătată treptat. Patru axe structurează colecţia: Arta Pop, expresionismul subiectiv,arta contemplativă şi sunetele.

Formele interioare răspund celor exterioare ale clădirii

Patru axe care ar putea contura un portret al proprietarului ei, Bernard Arnault, preşedintele-director general al LVMH, cunoscut pentru dragostea lui pentru muzică.

În sfârşit, Auditoriumul relevă de la început toate posibilităţile locului în materie de pluridisciplinaritate: dans, muzică, lecturi de poezie şi performance-uri, avându-i protagonişti, printre alţii, pe Oliver Beer, Noé Soulier, Dominique Gonzalez-Foerster sau pianistul Lang Lang.

A fost dificil de a folosi cristalul, întrucât era deosebit de greu de agăţat tablourile pe un perete de sticlă, trebuiau ziduri drepte şi solide. Înăuntru se află 11 galerii, pe o suprafaţă de 11.700 de metri pătraţi, dar şi un restaurant, Le Frank, cu un bucătar stelat, Jean-Louis Nomicos, o librărie şi un auditorium cu 350 de locuri. Şi acesta este o adevărată minune, întrucât atât scaunele, cât şi scena sunt concepute pentru a putea dispărea înăuntrul podelei. Pe pereţi se află etalată pictura abstractă a americanului Ellsworth Kelly, artistul care a imaginat o draperie în culorile spectrului luminii, dialogând cu cinci panouri monocrome, în forme geometrice, care vibrează în spaţiu precum notele muzicale.

Uimitor efect al reflectării construcţiei în apă

Începutul anului 2015, anul de inaugurare a muzeului, se va împărţi în trei faze. În prima parte va fi deschisă o expoziţie ca un omagiu adus lui Frank Gehry. În interiorul Fundaţiei se află deja câteva opere faimoase ale colecţiei care îşi aşteaptă vizitatorii: Trandafiri de Isa Gansken, un gigantic trandafir roşu. Apoi, lucrări de Christian Boltanski, Olfur Eliasson, Pierre Hughes, Bernard Lavier, Gerhard Richter, Thomas Schutte, Jeannette Cardiff şi Tarin Simon, de la sculptură la video până la fotografie. Va fi prezentată şi o parte a colecţiei private a lui Bernard Arnault.

Întrebat de jurnalista Laura Incardona despre muzeu, care va fi un dar făcut Parisului şi lumii, Frank Gehry a răspuns: „Am desenat acest muzeu în urmă cu 7 ani, dar în acest timp, cum era şi normal, mi-am schimbat opiniile pentru că îmi place întotdeauna să fiu în pas cu noile invenţii. În plus, sunt foarte critic cu mine însumi. În acest timp am văzut multe lucrări de arhitectură care m-au făcut să mă amuz. Nu ştiu dacă vor rezista timpului. Este complicat. La fel ca şi într-o poveste de dragoste”.

Frank Gehry şi Bernard Arnault în faţa Fundaţiei Louis Vuitton

Bernard Arnault este cunoscut ca un extraordinar meloman, colecţionar şi nu numai ca unul dintre cei mai bogaţi oameni din Franţa, dar şi ca un adevărat mecena. Printre nenumăratele premii, să amintim că anul trecut a fost recompensat cu Premiul Rockefeller, decernat de MoMa la New York pentru eforturile sale de a promova culura. Este obsedat de detaliu şi petrece ore întregi alături de arhitecţii cărora le sunt încredinţate proiectele sale. Hotelul său particular din cartierul Invalizilor amestecă stilurile de început de secol XX. Între un Picasso din perioada albastră şi un tablou de Yves Klein se află un portret al lui Liz Taylor, semnat Warhol, dar şi câteva lucrări de Basquiat, Hirst, Cattelan, Koons şi nenumărate lucrări de Murakami…

În acest proiect al Fundaţiei Louis Vuitton el a investit peste 150 de milioane de euro. Aşa cum spuneam, s-a implicat în cele mai intime detalii, de la concepţie până la prima piatră postată în 2006. În cele trei reprize ale construcţiei, arhitectul, omul de afaceri şi mecena a schimbat până şi culorile, totul devenind spectaculos.

Muzeul va deveni proprietatea oraşului Paris. Este ca o nuntă între artă şi lux, aşa cum şi-a dorit Bernard Arnault.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.