Arhitecturi singulare pentru un artist singular

Jean Cocteau a practicat toate disciplinele artistice, de la pictură, desene, sculptură, ceramică la cinema, teatru, proză, poezie, cântec, jazz, coregrafie, design de modă şi chiar antrenor de box. A ştiut să combine popularitatea şi nonconformismul, să şteargă graniţele dintre artele populare, cum este cântecul, şi savante scrieri critice, să împace pasiunea pentru tehnicile de reproducere a imginilor şi sunetelor, cum ar fi cinematografia, televiziunea, discul sau radioul, cu imaginarul mitologiei antice.

Şi-a mărturisit fervent admiraţia pentru marii artişti ai epocii, ca Picasso sau De Chirico, a desenat el însuşi, i-a cunoscut pe Marcel Proust şi pe François Truffaut… Dar faptul cel mai impresionant, a confundat ideea de a face artă cu ceea ce Andy Warhol, care îl admira, a numit „a face din viaţa sa o operă de artă”.

Jean Cocteau in viziunea lui Germain Krull

La Menton, oraşul florilor şi al lămâilor de pe Coasta de Azur, care a păstrat amintirea atmosferei secolului al XIX-lea, a fost inaugurat nu de mult Muzeul „Jean Cocteau”, colecţia Severin Wunderman, pe una dintre cele mai frumoase promenade de pe Coasta de Azur. Studioul Rudy Ricciotti a semnat acest proiect cu un parfum futurist, realizat din oţel şi ciment, similar unui burete, unei alge trase de curentul mării.

După o copilărie marcată de război, Wunderman (1938-2008) a pătruns în universul lui Cocteau prin intermediul filmului „Copiii teribili”, din 1950. La 10 ani a cumpărat primul desen al artistului, apoi i-a descoperit cărţile, filmele şi a început să colecţioneze opere şi documente. Paralel cu o carieră strălucită în domeniul bijuteriei şi orlogeriei, a rămas sedus de Cocteau. La sfârşitul anilor ’70 l-a întâlnit pe americanul Tony Clark, fiul adoptiv al lui Cocteau, prieten cu Jean Marais şi Edouard Dermit, care i-a propus spre achiziţionare desenele realizate de poet pentru decorarea capelei Milly-le-Forêt şi un ansamblu de lucrări lăsate prin testament de autor lui Dermit. Astfel s-a constituit treptat colecţia de aproape o mie de manuscrise, cărţi, desene, picturi, realizate între 1910 şi 1950 de Jean Cocteau. Până în 1994, ea a fost expusă de Severin Wunderman în muzeul său din Irvine, în California, după care, posesorul s-a hotărât s-o doneze oraşului Menton.

Cocteau a făcut din viaţa sa o operă de artă

Muzeul Jean Cocteau, un muzeu viu

Cocteau a fost tipul de artist contrar celui al modernismului. A iubit, a apărat şi a ilustrat feericul, miraculosul, nu s-a temut de influenţele romantice şi simboliste, a propus o întoarcere la antic ca revers al academismului, a cântat virtuţile somnambulismului poetic contrare implicării ideologice. Timpul care s-a scurs de la dispariţia lui i-a conferit un statut de premergător a ceea ce înseamnă astăzi artist contemporan. Bricolajul lui din „Frumoasa şi bestia” i-a stupefiat pe cineaştii „Noului Val” şi a prefigurat epoca noastră, cea a manipulării nelimitate a imaginii.

Despre Cocteau-scriitorul, Dominique Paini notează: „Şi apoi, scriitorul! Absenţa sevei romaneşti, de la «Thomas Impostorul» la «Copiii teribili», înlănţuirea versurilor ca o scandare a pocnetului degetelor care ritmează un standard de jazz, plânsul sfâşietor al cuvintelor muiate de opium lasă moştenire literaturii o scriere tensionată şi nervoasă, uşurinţa plină de virtuozitate a expresiei spirituale şi un mare stil”.

Lumina pătrunde prin faliile gândite de arhitect aruncând umbre pe volumele interioare şi pe pereţii albi

Cocteau a trăit totul: vâltorile mondenităţii, iluzia că războiul poate fi frumos, fascinaţia modernistă, imprudenţa în timpul ocupaţiei germane. I-a eliberat pe Jean Genêt şi pe Max Jacob, a fost în acelaşi timp admirat de suprarealiştii Max Ernst, Man Ray şi Bunuel şi acuzat de către Breton de colaboraţionism, a fost cenzurat în teatru ca şi în literatură, insultat pentru anarhism şi a primit apoi onorurile academice.

Axele principale ale programului arhitectural pe care trebuiau să le aibă în vedere participanţii la concursul pentru obţinerea construcţiei Muzeului Cocteau de la Menton erau: favorizarea unei relaţii de intimitate cu operele, evidenţierea dialogului diferitelor media – desene, picturi, tapiserii, manuscrise, secvenţe din filme – şi deschiderea către oraş. Din 82 de dosare depuse, în 2007 a fost ales cel al Agenţiei Rudy Ricciotti. Lucrările au început în 2008.

Intrarea în Muzeul Jean Cocteau

Edificiul din beton şi sticlă, construit pe un plan triunghiular, se deschide către un peron larg. Departe de estetica neo-provensală sau neo-modernistă, este o clădire de o elegantă sobrietate, ceea ce nu exclude „gestul arhitectural”. Ricciotti a animat construcţia printr-un sistem de falii practicate în betonul alb, decupări care evocă flăcările sau unduirea părului şi care permit luminii să pătrundă desenând umbre. Plasată între plajă şi oraşul vechi, construcţia se înscrie în mediul înconjurător. „Muzeele mele, mărturisea arhitectul, se caracterizează, în general, prin sensibilitatea faţă de spaţiul înconjurător, prin contextualizare. Eu integrez în construcţie fragmente din teritoriu”.

Noul muzeu construit de Rudy Ricciotti

Volumele interioare, cu pereţi albi, luminate de mari ferestre tamisate prin perdele, deschid perspective de 360 de grade asupra oraşului şi mării. Colecţiile permanente sunt etalate pe două niveluri, parter şi subsol, spaţiul larg de la intrare fiind rezervat expoziţiilor temporare. Muzeul cuprinde şi un restaurant, o librărie, un atelier pedagogic, un spaţiu de documentare şi un cabinet de grafică.

Jucând abil cu constrângerile, ce constau în înălţimea edificiului stabilită la 4,5 metri şi nevoia de a controla lumina naturală pentru a proteja operele, Ricciotti a creat „un obiect cultural, un tabernacol destinat să onoreze creativitatea ieşită din comun a unuia dintre cei mai singulari oameni”.

Metamorfozele lui Cocteau

Bastionul din Menton

„De la pasiunea pentru teatru din tinereţe la filmele realizate după al Doilea Război Mondial, Jean Cocteau a multiplicat universurile creative, combinând întotdeauna realul şi imaginarul”, scria Guillaume Morel.

Primele desene cunoscute ale lui Cocteau datează din 1910 şi, nu întâmplător, sunt legate de lumea spectacolului. Era fascinat de teatru încă din copilărie. Părinţii lui frecventau Comedia Franceză şi opera. El strângea în camera lui programele spectacolelor, fotografii de artişti, comori care vor constitui miezul primului său roman din 1929, „Copiii teribili”, adaptat pentru ecran de Jean-Pierre Melville în 1950. Cocteau dedică un adevărat cult moştrilor sacri ca Mounet-Sully, Lucien Guitry, Rejane, dar mai ales lui Edouard de Max, celebrul boem parizian sosit din România, pe care l-a întâlnit în 1908, şi adulatei Sarah Bernhardt.

Din seria Innamorati

În „Portrete amintiri, 1900-1914” îi descrie pe aceştia din urmă ca pe nişte feline, ca pe adevăraţi „prinţi ai «comme-il-ne-faut-pas», tigri care se spală şi cască în faţa întregii lumi”. Celei mai populare actriţe, pe care Victor Hugo o numise „Vocea de aur”, şi căreia Cocteau îi admira talentul, libertatea şi excesele, i-a consacrat două dintre primele sale desene, inspirate de caricaturile lui Leonetto Cappiello. Unul prezintă figura tensionată şi mâna întinsă, împodobită cu inele a actriţei. În al doilea, publicat în 1910 în „Le Temoin”, tragediana apare cu o gestică extrem de expresivă, fie în timpul sepctacolului fie la apluzele de final.

Fascinat de Baletele Ruse

Frescă din Sala Căsătoriilor din Menton

În 1909, Baletele Ruse, conduse de Serge Diaghilev, se instalează la Paris. Cocteau îl cunoaşte pe Diaghilev prin intermediul pianistei Misia Sert. În 1911, el scrie un text pentru balet, „Le Dieu bleu”, care va fi dansat în anul următor. La cererea lui Diaghilev, în acelaşi an, Cocteau creează două afişe pentru „Le Spectre de la rose”, montat la Monte Carlo. El îi desenează pe Tamara Karsavina şi pe Vaslav Nijinski, schiţând în câteva linii mişcarea, posturile, costumele. ”Eram la vârsta absurdă la care te simţi poet şi simţeam la Diaghilev o rezistenţă politicoasă. Îl întrebam, dar el îmi răspundea: «Surprinde-mă»”, povestea, mai târziu, Cocteau. Dar adevăratul şoc l-a avut poetul în 1913 când a asistat, la „Théâtre des Champs-Elysées”, la baletul „Sărbătoarea primăverii” pe muzica lui Stravinski, care a fost o revelaţie. Tot începând din 1910, Cocteau a publicat în reviste ilustrate ca „Le Témoin”, „Comoedia”, „Les Humoristes”, „La Revue de Paris”, portretele marilor actori din epoca sa, iar în anii războiului a fondat, împreună cu Paul Iribe, revista „Le Mot”, în care i-au apărut primele desene din ciclul „Eugenes de la guerre” şi la care au colaborat Léon Bakst, Raoul Duffy, Albert Gleizes. A urmat, în 1920, revista anti-dada „Le Coq”, un manifest al poziţiei ambigue a lui Cocteau faţă de avangarde, cu afirmaţii ca „Tzara este poet în ciuda mişcării dada” sau „Picasso este pictor, în ciuda cubismului”.

Cocteau imaginând Frumoasa şi Bestia

Colecţia muzeului conţine trei desene pentru „Tânărul aviator”: primul prezintă o schemă generală a compoziţiei, a doua indică culorile, iar a treia este cea mai împlinită. Un desen dinamic, cu o mişcare a elicei în forme colorate care înconjoară personajul central aproape până la abstract. În epoca „Tânărului aviator”, Cocteau lucra la poemul „Capul Bunei Speranţe”.

Îmbrăţişând toate domeniile creaţiei, Cocteau a colaborat cu toţi marii artişti ai timpului său, scriitori, desenatori, decoratori, dansatori, costumişti, libretişti… El nu a încetat niciun moment să lucreze, nici măcar în timpul războiului, privind totul ca un spectacol. „Totul este foarte frumos. Te trezeşti în bubuitul tunului. Dune, peisaje balneare, cerul albastru cu şrapnele în jurul aeroplanelor”, îi scria el mamei sale în 1915. După ce a părăsit frontul în 1916, a făcut cunoştinţă cu Max Jacob, Amedeo Modigliani, Moise Kisling şi André Salmon. I-a întâlnit pe Erik Satie şi Pablo Picasso, care i-au propus să participe la proiectul „Parade”, un balet de Leonid Massine. Cocteau scria un poem, Erik Satie compunea muzica, Picasso concepea decorurile, costumele şi cortina. Creat de Baletele Ruse în 1917, „Parade” a produs un mare scandal şi Appolinaire inventa cu această ocazie termenul de „suprarealism”. În decursul anilor ’20, Cocteau a împărtăşit o altă aventură colectivă, fondând „Grupul celor şase”, care reunea muzicieni, Georges Auric, Darius Milhaud, Francis Poulenc, Arthur Honegger, Germain Taillefer şi Louis Durey.

Afişul de la Frumoasa şi Bestia

Opera grafică a lui Cocteau este imensă şi Muzeul de la Menton conservă 552 de desene produse între 1910 şi 1963. Adesea, linia şi cuvântul se asociază, sunt complementare. Cocteau a stabilit întotdeauna o strânsă legătură între activitatea sa de poet şi cea de desenator. Atunci când nu scria desena sau invers. Dacă frazele care curg pe desene au rol ornamental, până la a acompania conturul unui corp sau al unei feţe, ele sunt întotdeauna purtătoare de sensuri. Totul era gândit şi hrănit din operă, participând la poezia grafică. Dacă desenul era admirabil, atunci Cocteau se considera un poet, ceea ce nu l-a împiedicat de a produce numeroase desene, scene de cafenele, baruri de noapte, portrete ale muzicienilor şi prietenilor săi. Picasso l-a încurajat pentru a lansa în 1923 primul său album compus din opere grafice, intitulat „Desene”. Ca şi scrisul, desenul aparţinea în cea mai mare parte intimităţii operei, ceea ce îi permitea să-şi dezvăluie sufletul.

Între Autoportrete şi legende medievale

Pictură murală de Jean Cocteau

Tema Autoportretului traversează întreaga operă a lui Cocteau, filme şi desene, scrisul, aşa cum reiese din „Autoportretul de la Perpignan” sau „Autoportret fără faţă”, dar mai ales din seria de 30 de planşe desenate, intitulată „Misterele lui Jean l’Oiseleur”, care acompaniază textele manuscriselor publicate în 1925 de Jean Champion.

Folosindu-se de motive simbolice recurente, îngeri, stele, figuri hibride, Jean Cocteau nu încetează să-şi construiască o mitologie proprie, apropiindu-se de marile mituri greceşti. În 1922 el revizitează „Antigona”, apoi figura lui „Orfeu”, încarnare a trecerii dintre viaţă şi moarte, un fel de alter ego al lui Cocteau, ce apar în desenele din 1925. Albul şi negrul se amestecă de această dată cu brunul şi albastrul. Pământul se uneşte cu cerul, lumea celor vii cu cea a prietenilor dispăruţi, simbolizaţi prin stele pe care le întâlnim în macabrul „Orfeu şi Euridice”, unde numai fulgerarea mâinilor unite aduce o lumină de speranţă. Cocteau adaptează mitul lui Orfeu în teatru în 1926 şi în această piesă apare personajul Heurtebise, interpetat chiar de scriitor, personaj ce exista deja într-un poem ilustrat de Man Ray, apoi, în cele două filme „Orfeu” (1950) şi „Testamentul lui Orfeu” (1960). În 1924, el se interesează de un alt mit grecesc, acela al lui Oedipe, publicând albumul „Complexul lui Oedipe”. După cuvintele autorului, desenele reprezintă „venele şi arterele emoţiei”. Mitul grecesc l-a inspirat, de asemenea, în 1937, în adaptarea lui „Oedipe Roi” pentru scenă.

Litografie realizată pentru Baletele Ruse ale lui Nijinski

Jean Cocteau iubea istoria, tragedia şi legendele medievale, adaptând şi „Cavalerii mesei rotunde”, în 1948, pentru teatru. Doi ani mai târziu el realizează unul dintre celebrele filme, „Frumoasa şi bestia”, cu Jean Marais şi Josette Day. Pentru a-şi traduce viziunile onirice, Cocteau a făcut apel la Christian Berard. Cei doi au lucrat în mai multe reprize, dar pictorul, ilustratorul, decoratorul şi creatorul de costume a fost de această dată mâna dreaptă a poetului, creând decoruri strălucitoare pentru film şi pentru celebrele măşti ale Bestiei. De altfel, Cocteau a imaginat în 1947-1948 o serie de opere în jurul temei licornului, animalul fantastic pe care l-a scos în evidenţă influenţat de dragostea sa pentru Evul Mediu, care i-a inspirat şi o cantitate impresionantă de desene. Artistul era un fervent admirator al „Doamnei cu licornul”, seria de şase tapiserii din secolul al XV-lea care evocau sensurile, reinterpretând figurile jumătate-om, jumătate-animal. Operele legate de tema licornului au avut cel mai adesea un puternic caracter erotic.

Sala de Căsătorii a Primăriei din Menton

Picturile au fost rare în opera lui Cocteau, el excelând în special în artele grafice. În mai 1950, el locuieşte pentru prima dată la Santo Sospir, la Cape Ferrat, care devine cea de a treia sa locuinţă. Acolo decorează pereţii casei, îşi instalează atelierul şi redescoperă pictura în ulei, inspirându-se din cubism, în special din Picasso, pe care îl frecventa în acea epocă. Totodată începe să se iniţieze în arta ceramicii. Subiectele sale sunt influenţate de femei, „Femeie dormind”, de arlechini, dar şi de coride. Picturile reunite în muzeu relevă afinităţi stilistice evidente, prin alegerea culorilor vii şi a structurii operelor ce includ o adevărată reţea de linii geometrice.

Experienţe fantastice legate de prieteniile sale

Innamorati în care se vede influenţa lui Picasso

„O prietenie fără cusur este o experienţă fantastică”, mărturisea el. Ţinând cont de aceste cuvinte, Lucien Clergue, care a făcut peste 240 de fotografii, le-a donat Muzeului din Menton ţinând seamă de legătura sa strânsă cu Jean Cocteau. Fotograful l-a întâlnit pe poet prin intermediul lui Picasso, iar fotografiile sale i-au oferit acestuia ideea unor desene, precum „Ţigăncuşă cu chitară”, ales pentru afişul Festivalului de Muzică de la Menton din 1956, dar şi a decorurilor de la Capela de la Ville-Franche-sur-Mer şi din Sala de Căsătorii din Menton.

Ultimul film al lui Cocteau, „Testamentul lui Orfeu”, a fost de asemenea inspirat de colaborarea cu Clergue. În timpul filmărilor, Lucien Clergue i-a imortalizat pe Picasso, pe Jean Marais, Francine Weisweiler, Aznavour, Edourd Dermit. El avea capacitatea rară de a admira şi de a capta atmosfera misterioasă şi crepusculară a filmului. Imaginile sale erau suprarealiste şi magice.

Seria Innamorati, la Bastion

În 1955, la Festivalul Internaţional al Muzicii de Cameră, Cocteau l-a cunoscut pe primarul din Menton, care i-a încredinţat decorarea vechii săli de judecată a Primăriei ce urma să devină „Sală de Căsătorii”. Era perioada în care artistul decora şi Capela Pescarilor din Villefranche-sur-Mer şi se declara încântat pentru că, „obosit de cerneală şi de statul la masă, am întreprins o cură de altitudine pe schele. Pictarea zidurilor cere o uitare animalică a inteligenţei, folosirea în maniera artizanilor a mâinilor şi picioarelor. Aceste exigenţe ale manoperei mă odihnesc”.

Pentru „Sala de Căsătorii”, inaugurată în 1958, el a imaginat nu numai picturile murale, dar şi covorul cu motive de leopard, candelabrele din fier forjat în formă de aloe, scaunele tapiţate cu catifea roşie, oglinzile de la intrare pe care este gravată figura Mariannei. Întregul program decorativ se articulează în jurul a două mari subiecte. Pe peretele din stânga este revizitat mitul lui Orfeu. Euridice, pe patul morţii, este susţinută de două femei, în timp ce poetul-muzician, cu ochii închişi, lasă să-i cadă lira. Zidul din dreapta este decorat cu obieceiurile tradiţionale ale unei nunţi de ţară. În fundul sălii stau faţă în faţă figurile Logodnicilor. Tânăra poartă o bonetă specifică regiunii, bărbatul are şi el o bonetă de pescar mediteranean. Plafonul este ornat cu alegorii ale Poeziei, Ştiinţei şi, desigur, Dragostei. În această decoraţie apare un stil nou al lui Cocteau, în care jocul grafic labirintic este dominat de culoare.

Mitul lui Orfeu, care îi era atât de drag

Francis Palermo evoca în 1957 posibilitatea de a se ridica la Menton un muzeu care să-i fie dedicat lui Cocteau. Acesta ar fi trebuit să se afle în clădirea Bastionului, o fortăreaţă construită în 1619, la malul mării, pe actualul chei Napoleon III. Cocteau nu voia ca acesta să fie un muzeu-mausoleu, ci o prelungire a existenţei şi operei sale. În 1958 a început restaurarea acestui edificiu. Cocteau era atât de îndrăgostit de mica arhitectură încât s-a decis să se ocupe personal de restaurare şi să-l mobileze cu celebrii îndrăgostiţi, ca un fel de testament artistic.

Sărbătoarea lămâilor la Menton

Artistul a stabilit o listă de picturi, pasteluri şi opere ceramice pe care să le ofere muzeului. În 1961, el încredinţa un proiect de mari dimensiuni simbolizând „frumoasa lene mediteraneană”, dar cuprindea şi regenerarea şi imortalitatea vizibile în holul de la intrarea în Bastion. Cocteau a desenat de asemenea mozaicurile faţadei şi vitrinele care erau destinate să prezinte ceramica zoomorfă. Artistul avea să moară în 1963, cu trei ani înainte de deschiderea muzeului, iar lucrările de finalizare au fost încredinţate lui Edouard Dermit, fiul adoptiv şi legatarul universal al lui Cocteau.

Inaugurat în 30 aprilie 1966, Muzeul cuprindea peste 100 de opere, dintre care 70 de desene din seria „Innamorati”, 16 din „Sfinxul” şi 7 desene pentru decorarea „Sălii Căsătoriilor”, 2 picturi, trei litografii, două tapiserii D’Aubusson şi 11 piese de ceramică. Colecţia s-a îmbogăţit apoi cu alte achiziţii şi donaţii. În 1972, 17 litografii originale ale lui Cocteau şi Moretti, din 1963, au fost achiziţionate de prietenii muzeului. Irene Lagut, o artistă apropiată lui Cocteau, oferea apoi peste 50 de scrisori şi cărţi poştale pe care el i le adresase în 1930. Muzeul este unul viu aşa cum l-a dorit Cocteau. Din respect pentru operele grafice, dar şi pentru el, expoziţia este reînnoită în fiecare an în jurul unei teme alese, selecţionată de Celia Bernasconi.

O arhitectură singulară pentru un artist

Jean Cocteau a iubit foarte mult Mentonul, dar şi regiunea. De la Teatrul Verde, în aer liber, pe care poetul l-a desenat în 1958, cu treptele ornate cu şerpi şi cu pereţii pe care sunt scrise cuvintele „Comedie” şi Tragedie”, la Cap d’Ail, de la Vila de la Saint-Jean-Cap-Ferrat la Capela Saint Pierre a Pescarilor de la Villefranche-sur-Mer, ornată cu picturi murale în care el a amestecat iconografia religioasă şi scenele vieţii locale cu motive geometrice, de la grotele din Val d’Enfer, care au servit ca decor natural pentru câteva secvenţe din ultimul lui film, „Testamentul lui Orfeu”, la vila Santo Sospir, atât de mult iubită de poet. Aceasta a fost toată tatuată cu picturi murale reprezentând scene mitologice, realizate în 1950-1951. În Capela „Notre-Dame de Jerusalem”, picturile şi mozaicurile imaginate de el au fost executate după moartea sa de mai mulţi pictori după desenele lui. Poetul a marcat fiecare din aceste locuri care l-au inspirat şi care continuă şi astăzi să atragă amatorii de artă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.