Aripile Şerbanei Drăgoescu s-au frânt pentru totdeauna

Noaptea trecută ne-a părăsit, la 70 de ani şi după o mare suferinţă, unul dintre cei mai sensibili artişti vizuali pe care i-am cunoscut: Şerbana Drăgoescu.

Numele ei s-a confundat pentru multă vreme cu noţiunea de avangardă în tapiserie. Descinsă dintr-o familie de fini intelectuali şi artişti craioveni, s-a format într-un mediu prielnic dezvoltării sensibilităţii şi receptivităţii estetice. Bunica, Aida Petrarian, era pictoriţă, iar în ultima parte a vieţii a creat păpuşi pe care, poate, cei mai în vârstă şi le amintesc din magazinul Fondului Plastic. Tatăl, Radu Drăgoescu, născut la Paris, şi-a făcut o bună parte din studii acolo, frecventând „Academia Julian”, expunând extrem de rar, deşi, din 1950, era membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Cu o curiozitate intelectuală extrem de vie, cu o sensibilitate pe care anii n-au reuşit s-o tocească, Şerbana Drăgoescu a abordat în cariera ei nu numai tapiseria, fiind una dintre primele artiste care au realizat la noi piese tridimensionale în această artă, dar şi domenii de graniţă, ca în cunoscutele „Erezii”, echivalări vizuale ale unor texte literare sau filosofice, semnate de importanţi autori autohtoni sau străini. Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, în 1969, a debutat, încă din facultate, într-o expoziţie de tapiserie românească itinerată în ţările Americii Latine. Au urmat multe personale în ţară şi în străinătate. Lucrările ei au fost expuse în expoziţii colective din Spania, Varşovia, Viena, Tokyo, Budapesta, Londra, Atena, Praga, Hamburg. Moscova, Vilnius, Geneva, Montreal, Berlin, Veneţia şi lista nu este completă. A primit Diploma de Onoare la „Cvadrienala de artă decorativă” de la Erfurt (1977) şi „Premiul UAP” pentru Artă decorativă. Piese semnate de ea se află în muzee şi colecţii particulare din România, Suedia, Elveţia, Portugalia, SUA, Noua Zeelandă, Australia, Germania, Canada, Italia, Italia, Israel, Grecia, Franţa.

A ars toată existenţa ei pentru artă, iar ultimele dispoziţii testamentare o atestă. Frumoasa casă în care s-a adunat istoria, nu întotdeauna fericită, a unei familii de artişti, cu mobilierul ei interbelic şi lucrările ei şi ale tatălui ei, revine de acum Muzeului Naţional de Artă al României.

Ca un ultim omagiu, reproducem un interviu pe care ni l-a acordat cu ceva vreme în urmă.

Şerbana Drăgoescu: „Am crezut că pictura şi tapiseria sunt două regine care nu pot sta pe acelaşi tron”

Aripi

Să începem cu ultimele două tapiserii realizate, „Aripi ”.

De fapt este una singură, în dublă ipostază: de zi, de noapte, de bine, de rău… M-am gândit să le expun spate în spate, să fie „double face”. Se poate face o maşinărie simplă pe tavan, care s-o rotească încet, mai ales că are o dimensiune „umană”, spre deosebire de altele.

De ce ai recurs la această dimensiune umană?

Tapiserie este „emblema” mea: „Şerbana Drăgoescu – tapiserie”. Din păcate, am ajuns într-un moment în care nu mai pot să ţes din cauza unor probleme fizice, rezultatul unor accidente la ambele mâini. După atâta ţesut, coloana vertebrală este şi ea bătrână şi dureroasă. Trebuie să angajez pe cineva şi lucrez cu Elena Haupt, o mare meşteră, chiar o personalitate în tapiserie, cu care au colaborat foarte mulţi artişti. O cunosc de 30 de ani, am lucrat cot la cot, şi am încredere că ţese ca şi cum aş face-o eu.

Care a fost pauza până la această tapiserie?

Cam un an. Înaintea ei am făcut o replică a unei piese de acum trei ani, „Ecce homo”. Era o cruce, de fapt o intersecţie între orizontală şi verticală, una dintre obsesiile mele, cu care am cucerit, ca să zic aşa, „Trofeul Saloanelor Moldovei”. Ea se află acum în Muzeul din Chişinău. Îmi stătea însă pe suflet dorinţa de a mai adăuga ceva, aşa că am reluat tema într-o altă lucrare care a fost expusă la Constanţa, în antecamera expoziţiei retrospective a tatălui meu, Radu Drăgoescu, anul trecut. De fapt, un omagiu adus lui.

Tot un omagiu a fost şi cartea pe care i-ai publicat-o recent.

Omagierea lui este una dintre problemele mele. Ştiu eu dacă el o fi sau nu mulţumit? Oricum, eu am simţit că am datoria să-l aduc la cunoştinţa oamenilor care ne înconjoară. Sunt scrieri ale tatălui meu, pe care le-am adunat şi le-am pus în această carte, parte dintre ele în original, adică în limba franceză. Au fost conferinţe pe care le-a ţinut timp de doi-trei ani, până în 1948, la Institutul Cultural Francez din Craiova, despre artă, despre cultură, despre multe… Eu le-am tradus, dar am considerat că originalul merită să fie cunoscut, aşa că prima parte a cărţii este bilingvă. Volumul se numeşte „De la pictură la şah şi invers”, preluând titlul unui articol publicat de el într-un almanah, „Planeta şah”, pe care îl tipărea „România liberă” înainte de 1989. O comparaţie între creaţia artistică şi cea a şahului artistic, adică a compoziţiei şahiste, în care a fost multiplu campion şi, la vârsta de 75 de ani, a devenit maestru. Nu e puţin lucru să cucereşti, la această vârstă, un trofeu sportiv! La sfârşitul cărţii este un CD cu tablourile pe care le mai am eu şi 80 de picturi pe care le-am donat muzeului din Craiova, pentru că noi de-acolo ne tragem. Este un muzeu frumos, o mică bijuterie, unde am organizat acum câţiva ani o retrospectivă „Trei generaţii”, şi cu bunica mea, Aida Petrarian.

„Până la urmă, toate ereziile au devenit religii oficiale”

Punctul

Ai fost interesată întotdeauna de o interferenţă a limbajelor artistice, de transpunerea unui limbaj în altul.

Eu îi zic mai simplu traducere. Unii spun că traducerea este chiar o ecuaţie matematică, e o întreagă geometrie. O studiez de multă vreme. Terminasem facultatea, câştigam şi eu din ţesut, care este o muncă grea, dar foarte bine plătită. Mie îmi plăcea şi am ţesut pentru artişti plastici până când, artista Geta Brătescu m-a lăsat responsabilă peste un desen al ei, o comandă a Muzeului Literaturii, care urma să aibă cam 40 de metri pătraţi şi pe care l-am tradus în tapiserie. Apoi, Alin Gheorghiu s-a entuziasmat şi a realizat nişte proiecte, cu „Grădini suspendate”. Erau colaje pe care le agăţa de tavanul atelierului. Am făcut, cu mare plăcere, o tapiserie pentru el. Şi a mai fost una pentru Marcel Chirnoagă. Mi-a plăcut foarte mult o gravură a lui şi i-am dat Elenei Haupt să ţeasă două tapiserii cu desenul graficianului, care era fundalul compoziţiei, iar eu am croşetat din sfoară neagră o mână uriaşă pe care am agăţat-o în faţa tapiseriilor. Pentru mine, au fost traduceri, pentru că am transpus în tapiserie lucrări ale unor pictori sau graficieni. A fost o onoare faptul că mi-au lăsat întreaga responsabilitate. Aş mai fi făcut şi altele, dar… De exemplu, îmi place pictura lui Marin Gherasim, care, cred, s-ar preta la monumentalitatea unei tapiserii.

Sunt transpuneri în interiorul artelor vizuale. Ai abordat însă şi „traduceri” din alte arte.

Când am fost prima dată în Franţa, m-am dus la Chartres. Tatăl meu îl admira foarte mult pe Charles Peguy, care nu s-a prea tradus în limba română. Am descoperit acolo o librărie „Charles Peguy”, în care am găsit o broşură intitulată „Les Tapisseries”. Am cumpărat-o, fiind curioasă să aflu de ce şi-a numit el poemele, tapiserii. Lectura ei m-a pus pe gânduri. După câtva timp, am găsit, din păcate în traducere (spun din păcate pentru că sunt foarte pretenţioasă şi îmi dau seama dacă ceva este prost tradus chiar dacă nu cunosc limba), o poezie de Borges, care se numea „Ţesutul” şi alta intitulată „Ţesătura”. Atunci m-am gândit să fac o demonstraţie de carte-obiect, care să ilustreze un text. De fapt, obiectul era mai curând textul. Am fost întotdeauna supărată, frustrată şi profund nedreptăţită de împărţirea artiştilor în pictori, sculptori, artişti decoratori… Mi se pare un nonsens. Dacă simte nevoia, un artist se poate exprima în orice mod. Poate şi pentru faptul că eu am lucrat foarte mult textilă spaţială. Când eram tânără, până să descopăr tapiseria, voiam să fiu pictoriţă. La facultate, în primul an, am făcut de toate până să ne lămurim ce vrem şi să ne specializăm, chiar şi anatomie, perspectivă… Am studiat atâtea şi ne pomenim apoi că ni se spune că suntem artişti decoratori, că lucrările sunt catalogate: portret cu mâini, portret fără mâini, cap, fiecare cu preţul lui, la metru pătrat… Revenind, pentru că erau la ordinea zilei expoziţiile cu carte-obiect, am început acest ciclu, care durează, iată de 20 de ani, pe care l-am numit „Erezii”. Vorba unei persoane care îmi admira aceste lucrări, „până la urmă, toate ereziile au devenit religii oficiale”. Am văzut între timp expoziţii, expoziţia lui Mircea Dumitrescu, de exemplu, cu splendida carte-obiect de 20 de metri cu poemele lui Nichita Stănescu. Nu mai sunt chiar o eretică. Am făcut lucrări după vreo trei cărţi ale lui Octavian Paler, după Eminescu, Borges, Marquez, Blaga, Charles Peguy, Ion Barbu, Bacovia. Ce mă interesează pe mine într-un text este elementul plastic.

Poţi da un exemplu de element plastic la Borges?

„Ţesătura” sau „Ţesutul”. Mistica ţesutului este de fapt întâlnirea între orizontală şi verticală. Punctul care ia naştere din intersecţia lor şi care generează toată creaţia lumii. Pentru mine acesta este marele mister al tapiseriei. Când lucrezi şi toate acele mii de puncte devin o compoziţie. Borges adună o frază de acum o sută de ani cu una de ieri şi toate se întâlnesc într-o ţesătură. La Charles Peguy, am făcut prima dată „La tapisserie de Sainte Geneviève de Jeanne D’Arc”. Întâlnirea dintre cele două personaje-forţă şi repetiţia la Peguy dă o muzicalitate extraordinară, ca o litanie, aşa cum, în ţesut se repetă bătaia continuă a firului.

„Lumea caută acum o artă mai… comestibilă”

Bărăgan

Ai vrut să devii pictoriţă la început. Te-ai întors, relativ recent, la pictură. De ce un asmenea hiatus şi ce a determinat revenirea?

În primul rând, în adolescenţă, nici nu ştiam ce este aceea tapiserie. Cred că am un destin de pionier. La liceu am fost prima generaţie de clase mixte. Am dat apoi examen la Institutul „Grigorescu” şi, în timpul probelor, am aflat că se dă, pentru prima dată, concurs pe secţii. Am pierdut concursul, la Pictură, cu o medie de două ori mai mare decât cea a unor concurenţi de la Textile. Mi s-a părut o nedreptate nemaipomenită. În viaţa mea am fost cam revoltată şi cam rebelă, dar atunci m-am supărat atât de tare, că m-am tuns aproape zero şi am jurat că anul următor mă înscriu la Textile. Bineînţeles că n-am fost deloc originală, iar anul următor la Textile a fost cea mai mare concurenţă. Am intrat, cu o medie mai mică decât cea cu care nu reuşisem la Pictură. Într-o zi, am văzut-o pe Ritzi Jacobi ţesând (parcă o văd şi acum: avea nişte mâini fine şi era superbă) şi m-am întrebat ce caut eu acolo? Ce-mi trebuie mie nebunia aia? M-am dus la Monumentală, la profesorul Mac Constantinescu, cu desenele mele şi l-a întrebat dacă pot să mă transfer la secţia lui. „Dragă, mi-a răspuns el, dar tu eşti monumetalistă! Nici nu ştiu ce cauţi acolo. Vino când vrei”. Începuse anul II şi mi-am spus că oricum poarta spre monumentală era deschisă, dar, dacă tot am ajuns la textile, măcar să văd despre ce e vorba. Când m-am aşezat la gherghef, m-am îndrăgostit pentru tot restul vieţii de tapiserie. Nu m-am mai ridicat de la el decât acum, când m-am betegit şi nu mai pot să lucrez efectiv. A fost o revelaţie, o aventură. Niciodată nu m-am plictisit, niciodată nu a fost suficient. Tapiseria era atunci într-o expansiune formidabilă. Erau marile manifestări internaţionale, ca Bienala de la Lausanne, se făceau comenzi, artiştii forfoteau, toată lumea vorbea despre ea, de parcă era subiectul zilei. A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost un moment glorios al tapiseriei. A fost o revoluţie.

De ce crezi că nu mai este?

Acum s-a canalizat. Erezia a devenit oficială. Arta de inovaţie – am văzut de exemplu tapiserii ţesute din fibre de sticlă, ca nişte vitralii –era atât de puternică, încât a existat ideea de a-i schimba numele în artă a firului. Poţi, într-adevăr, să ţeşi din orice: din hârtie, din sârmă… Această mare varietate a materialului te putea atrage într-o capcană: din plăcerea obţinerii unei texturi frumoase să uiţi că tapiseria a ajuns o artă majoră şi nu mai este o simplă artă decorativă. Este un concept, nu un obiect. Sper că am reuşit să evit această capcană. Apoi, este şi foarte scumpă, şi greu de întreţinut… Lumea caută acum o artă mai… comestibilă.

Vorbeai de întâlnirea orizontalei cu verticala în punct. Şi tentaţia tridimensională?

Fiecare lucrare se cere exprimată într-o anumită tehnică. M-a interesat întotdeauna nu posibilitatea tridimensionalităţii tapiseriei, ci, cum spunea Le Corbusier, „Mural tapis”, adică un zid din lână, pe care îl poţi pune unde vrei şi care schimbă o arhitectură. Le-am numit tapiserii mobile, pentru că le făceam din bucăţi şi puteau fi expuse în diferite etalări. Pe deasupra am adaptat la tapiserie tehnica de covor Karamaniu, care nu are faţă şi spate, deci poate fi pusă pe toate părţile. O poţi pune în mijlocul unei camere şi ai un fel de glasvand. Spectatorul, în expoziţie, o poate rearanja după gustul lui. Am avut de multe ori bucuria de a vedea că publicul a îndrăznit să pună mâna pe opera de artă şi s-o mute dintr-un loc în altul.

„Am trăit cu mitul Balcicului”

Şerbana Drăgoescu în Labirint

Când ai început abordarea frecventă a picturii?

După ce am făcut pasiunea pentru tapiserie mi-am dat seama că tapiseria şi pictura sunt poate cele mai diferite tehnici în artă. Am abandonat pictura, considerând că sunt două regine şi nu pot sta amândouă pe acelaşi tron. Nici nu m-am mai gândit la pictură. Prin 2005, cu totul întâmplător (sau poate e adevărat ce se spune că nimic nu e întâmplător), am fost invitată într-o tabără de creaţie la Balcic. Toată familia mea este legată de acest loc, pentru că bunica, tata şi, prin alianţă, Paul Miracovici erau pictori şi şi-au trăit tinereţea, unii chiar copilăria la Balcic. Am fotografii cu părinţii mei, copii, pe plaja de acolo. Erau apoi albumele şi, mai ales, poveşti, poveşti, poveşti… Am trăit cu mitul luminii Balcicului. Făcusem vreo două excursii de o zi acolo, din cele în care se schimba ulei cu făină, fusesem la Capul Caliacra, care m-a impresionat, şi la Palatul Reginei, într-o viteză nemaipomenită. În această tabără, contra-preţul, ca să zic aşa, era o lucrare. Chiar peisaj în tapiserie n-am făcut. Am făcut portrete, autoportrete, dar nu peisaj. Acolo am avut o revelaţie, cum au probabil toţi nordicii când dau cu nasul de soare şi de Mediterană. Eu am fost la Marea Mediterană, şi în Grecia, şi în Italia. N-aş putea spune că la Balcic am trăit revelaţia luminii. Dar m-am gândit că această localitate, ca şi un om cu vino-ncoace, trezeşte un „coup de foudre”. Te vrăjeşte. Asta mi s-a întâmplat. Am început să desenez, am umblat peste tot şi sunt şi astăzi sub magia acelui loc, care nu m-a inhibat, dat fiind predecesorii. Şi nu numai pe mine. Nu ştiu dacă ne luptăm cu fantomele, dacă noi suntem la înălţimea picturii interbelice care, de fapt, s-a format acolo… Poate că şi destinul m-a făcut să revin la dragostea dintâi.

În afară de lumină şi de istoria locului te-a mai fascinat şi altceva la Balcic?

Din câte îmi dau seama din fotografii şi din pictura interbelică, locurile sunt foarte schimbate acum. În primul rând este mult mai multă verdeaţă care schimbă peisajul. Oamenii, construcţiile sunt altele. Prima idee, când am ajuns acolo, a fost să fac o paralelă între vechi şi nou. Sunt ruine de care te doare sufletul, cum ar fi Palatul Storck, care este mult mai mare decât vila Reginei, „un cuibuşor”, cum o numea ea. Apoi, în cimitirul tătărăsc, sunt nişte pietre, unde dacă n-ai ştii cum au pictat Dărăscu sau alţii, nu găseşti nimic. Din primăvară până în toamnă este plin de buruieni care macină şi pietrele… Am renunţat la idee pentru că am descoperit magia locului care rezistă tuturor schimbărilor. De atunci mă duc în fiecare an. La această vârstă mă simt în stare să împac tapiseria cu pictura. Mi-au trebuit însă vreo 40 de ani. E drept că sunt atât de diferite, încât, atunci când pictez, tapiseria este departe şi invers. Mai e o deosebire. În tapiserie, ceea ce ai gândit aşa rămâne. Imposibil să intervii. La pictură, în timp ce lucrezi, parcă ţi-o ia pensula înainte şi dacă pui o pată de culoare se poate schimba tot tabloul.

„Încerc să înţeleg lumea în care trăim”

Şerbana Drăgoescu şi Arborele sefirotic

Ce înseamnă scrisul în compoziţiile tale?

La început a fost litera. Şi ea rămâne unul dintre cele mai decorative semne. Încă, după părerea mea, din acest punct de vedere, alfabetul latin e cel mai sărăcuţ, în comparaţie cu hieroglifele, cu cel chinezesc, cu tot ce înseamnă caligrafia în Orient. E un motiv inepuizabil. Chiar în facultate am făcut câteva tapiserii în care puneam câte o frază. Mi-a plăcut întotdeauna litera ca semn decorativ. În plus, ea e misterioasă, pentru că cine nu cunoaşte alfabetul respectiv nu-i desluşeşte înţelesul. Pentru orientali, A nu înseamnă nimic. Pentru noi, gândul se duce imediat la alfa şi omega… iar textul m-a preocupat în „Erezii”. Am făcut şi câteva lucrări în care am mimat textul, dar numai ca o paranteză, ca un fel de puncte, puncte de la o frază la alta. De exemplu, am o lucrare despre aripa ocrotitoare ca simbol al Dumnezeirii. Coperţile sunt ţesute, iar înăuntru am pus câţiva psalmi în care este vorba despre aripă. Sau alta în care aripa devine pasăre, un text din Platon în care e vorba despre dragoste, şi prietenie, şi aripă ca lucrul pământesc cel mai imaterial. Şi aici am mimat unele paragrafe. La sfârşitul broşurii am pus însă întreg textul lui Platon pentru cei care vor să-l citească.

O echivalare a esenţei textului?

O traducere în limbaj plastic a textului.

Şi „Bărăganul” şi Blaga?

Acest mare filosof pe care noi românii îl cunoaştem foarte puţin explică în „Spaţiul mioritic” toată filosofia existenţială a românilor, pornind de la ideea că, spre deosebire de conştient, inconştientul nu te trădează. Indiferent unde trăieşti, în gena ta există acel lucru imuabil care te deosebeşte de ceilalţi. Spre exemplu, nemţii care trăiesc de secole pe teritoriul românesc, nu aparţin spaţiului mioritic. La fel ruşii, ungurii… Plaiul, doinele ne reprezintă. Eu am avut o obsesie cu Bărăganul, cu acest orizont infinit şi cu metamorfozele lui, am vrut să surprind această dimensiune filosofică pe care o explică Blaga. Poate că asta ne va ajuta să ne descoperim identitatea în acest moment al globalizării. Eu nu înţeleg prea bine nişte lucruri. Pe de o parte, toţi privim aceleaşi lucururi la televizor şi avem aceleaşi probleme, pe de alta, fiecare ţară vrea să fie percepută separat, ba chiar, ca în cazul Cataloniei, să se rupă dintr-un întreg. Adică, un fel de naţionalism exacerbat.

Crezi că arta are un rol în păstrarea identităţii?

Cred că da, deşi uneori nu mă regăsesc cu ceea ce fac în contextul actual. Se spune că atunci când tunurile bat, arta tace, iar eu am impresia că sunt în plin război. Simt nevoia să tac, nu vreau să fac nicio expoziţie… Nu mai am ideile pe care le aveam pe vremea când mă luptam cu toată lumea. Acum suntem liberi, fiecare aleargă într-o parte şi-n alta… Încerc să înţeleg lumea în care trăim, dar nu ştiu dacă încercările mele mai interesează pe cineva. Artiştii vizuali nu au în momentul de faţă vizibilitate.

„Dreptul de autor era deja o iluzie”

Şerbana, pictură de Radu Drăgoescu

În ce măsură artistul are nevoie de comandă socială? Ce părere ai despre actuala intenţie de multiplă impozitare a dreptului de autor?

Nu orice artist este capabil să răspundă unei comenzi sociale. După părerea mea, cele mai interesante sunt concursurile pe care artiştii le-ar primi ca pe o provocare. Soclul statuii lui Lenin de la Piaţa Presei Libere este şi acum gol. O comandă socială te constrânge. Cel care dă banii are pretenţii şi intrăm în lecţia pe care o cunoaştem cu toţii. Într-un concurs, apar mai multe viziuni. În sfârşit, eu n-am prea avut parte de comenzi. O singură dată am lucrat pentru Muzeul de Istorie din Turnu Severin, pe baza unei documentări. A fost interesant, dar am avut noroc că nimeni n-a fost nemulţumit. Iar în ceea ce priveşte drepturile de autor, nici nu pot vorbi. Mi se pare una dintre marile hoţii legiferate care se petrec de 20 de ani încoace. Este o dramă fără margini. Nici nu-ţi vine să crezi că este adevărat. Sunt lucruri atât de teribile, încât par ireale. Deja dreptul de autor era o iluzie. Cu cât pot vinde o lucrare, ca să-mi rămână ceva? În tapiserie numai manopera costă enorm. Nu faci o tapiserie în două ore. Se petrec nişte mari furturi sociale, care vizează pe toată lumea. Nu înţeleg de ce plătim asigurări sociale şi de sănătate. Am avut nişte probleme de sănătate şi într-o lună de zile am plătit de două ori pensia mea numai pe costul oficial al investigaţiilor pe care a trebuit să le fac. Ce face un om care nu are aceşti bani? Moare. Eu nu sunt un om de stânga. N-am fost, n-o să fiu niciodată şi nu am nici nostalgii. Dar când eşti furat la drumul mare…

Dintre multele expoziţii pe care le-ai avut, ţii minte una care ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?

Din punct de vedere sentimental, în sufletul meu rămâne o expoziţie mică, „Labirintul”, pe care am avut-o în vila doameni Nicodim de la Şosea, în galeria gestionată de Maria Magdalena Crişan, care din nefericire nu mai există nici ea. A fost pentru mine o mare bucurie acea expoziţie. Din punct de vedere profesional, importante au fost cele două expoziţii de la Muzeul Naţional de Artă.

Şerbana Drăgoescu, Autoportret

Spuneai că nu-ţi vine să expui. Şi totuşi, ce-ai pune într-o expoziţie pe care ar trebui s-o deschizi mâine?

Trăiesc un moment dificil al vieţii mele. Într-un eseu, Jung spune că noi învăţăm să ne pregătim pentru viaţă, pentru problemele pe care trebuie să le rezolvăm, dar nu ne învaţă nimeni cum să îmbătrânim. Tot el spune că, dacă ai credinţă în Dumnezeu, suporţi mai uşor. Eu am o credinţă foarte puternică, care mă ajută într-adevăr, dar sunt într-un moment al vieţii în care trebuie să învăţ singură să îmbătrânesc. M-am gândit la o expoziţie care ar putea avea loc la Simeza. Îmi place foarte mult galeria aceea şi n-am expus în ea niciodată. Într-o sală aş pune o singură tapiserie, în cealaltă aş pune „Bărăganul”, care cere foarte mult spaţiu, iar în cea mică de la mijloc, una-două „Erezii”. Şi aş scrie în prima sală „Drăgoescu”, în a doua „Şerbana”, iar în a treia nu ştiu încă. Avem în noi faţete foarte diferite. Am intitulat chiar, o „Erezie” pornind de la Rimbaud, „Eu sunt un altul”. Când am lucrat cele „12 povestiri călătoare” ale lui Gabriel Garcia Marquez, aveam o stare aproape de identitate. Mă gândeam că el ar putea să deseneze. Mai târziu am aflat dintr-o carte că scriitorul chiar desena uneori. Cred că acesta ar putea fi unul dintre secretele traducerii: identificarea cu altcineva.

Ce hobby-uri ai?

Fiica lui tata joacă şah. N-am învăţat carte la şah, dar îmi place foarte mult. Literatura, muzica… Pe mine sportul, în general, şi şahul în special m-au ajutat foarte mult, pentru că trebuie să prevezi. Câştigă cel care poate anticipa mutarea adversarului. Şi te învaţă să ştii să pierzi.

Care a fost momentul cel mai fericit din viaţa ta?

A fost un moment „de lungă durată”. Un an în care am avut realizări la care n-aş fi visat. Am câştigat concursul la Lausanne, cu „Joc pentru oameni săraci şi oameni bogaţi”, cunoscută mai ales sub titlul „Cutia de chibrituri”. A fost atât de emoţionant, încât am plâns de bucurie. Singura dată în viaţa mea. Tot în acel an, eram în Suedia şi de acolo am ajuns în Israel, pe banii mei, unde trăia colega mea de bancă din liceu. Aveam 33 de ani. O cifră magică?!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.