… povestea un regizor italian despre adolescenţa lui din perioada 1944-1945. În acele vremuri tulburi a fost nevoit să rămână la Florenţa, în casa bunicilor, deoarece între timp frontul lăsase în urmă oraşul Roma, unde locuiau părinţii. Şi a început primul an de liceu la Florenţa, unde profesorul de literatură i-a povestit despre un scriitor din secolul al XVIII-lea. „Şi din curtoazie pentru el” – povestea regizorul, „mă plimbam pe strada pe care umblase şi poetul cu trei sute de ani în urmă. Aşa am descoperit că arta era strada pe care mergeam”.
În acelaşi timp, un adolescent din Bucureşti sau Craiova îi descoperea pe soldaţii ruşi intrând brutal în existenţa lui visătoare pentru a fi mai apoi aruncat sub furcile caudine ale „originii sănătoase”.
În acel timp, 1944-1945, era foamete şi la Florenţa, şi la Bucureşti. În ambele zone era teatru de război şi nesiguranţa vieţii de mâine era foarte prezentă. Însă, la Florenţa, chiar şi cu pantalonii peticiţi, te plimbai seara pe lângă celebrul Dom, pe când în Bucureşti, cu cel mai elegant pardesiu treceai pe lângă o dugheană, pentru a te ascunde de neuitatul „davai ceas”.
Cu alte cuvinte, Italia, să zicem, poate să decadă în anumite momente istorice, să fie foamete şi lipsuri, dar oricât de greu ar fi, omul complex se poate plimba pe lângă Scala şi Dom, pe lângă statuile lui Michelangelo. Este o chestiune de simbol, unde într-adevăr o maşină de epocă se încadrează în pesiaj cu tot cu şofer şi blonda de lângă de el, pe când, în peisajul valah, lipsit de consistenţa urbanului civilizat, aceeaşi maşină, cu şofer şi amintitul accesoriu s-ar reduce la un moft milenar al chelului cu tichie de mărgăritar.
În nefericita noastră ţară nu s-a lucrat filigranat pe fondul problemei, ci pe cel al anarhiei milenare şi patriarhatului lenevos căruia i s-au adăugat forme rudimentare de civilizaţie europeană. De aici falia istorică pe care vârfurile noastre cu adevărat geniale o trăiesc perpetuu ca pe o traumă dacă nu se pot salva într-o altă cultură. Pentru că o mare cultură este şi o chestiune de continuitate. Pe când în apus apar şi acum ziare cu o vechime reală de o sută de ani de traseu fără sincope, în spaţiul valah nu există o asemenea reuşită, deoarece marile noastre cotidiene au fost eliminate de comunişti. Au şi ele o sută de ani de brand să zicem, dar nu există continuitate; este o falsă cronologie.
În concluzie, ne lipsesc cei 700 de ani de acasă la scară istorică, adică undeva între anii 1000 şi 1700, cât timp Europa Orientală şi Apuseană care, deşi în confruntare, au reuşit continuitatea culturală. Spaţiile româneşti au intrat într-o renaştere culturală târzie abia în secolul al XVIII-lea pe un filon de compromis istoric, acela fanariot.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.