Care e problema cu Opera Naţională Bucureşti?

La capătul unei stagiuni marcate de schimbarea echipei de management a Operei Naţionale Bucureşti şi de trei producții noi – Otello (regia: Vera Nemirova), Rigoletto (regia: Stephen Barlow) și Tosca (regia: Alfred Kirchner) și un revival destul de așteptat, Faust (regia: Alexandru Tocilescu) -, criticul de opera Alexandru Pătraşcu face o analiză a ONB, plecând de la întrebarea “De fapt, care este problema?”.

Alexandru Pătraşcu pleacă de la aprecierea că “toate cele trei premiere au fost puneri în scenă moderne, ceea ce a adăugat condimentul necesar pentru împărțirea publicului în două tabere mai vocale, pe lângă segmentul amorf care a privit, uneori fără să înțeleagă prea multe, spre toată această tevatură”.

“Dacă Rigoletto a fost o producție foarte bine închegată, detașându-se de celelalte (vorbim aici și de școala britanică de teatru, dar și de show-biz-ul anglo-saxon), Tosca a avut-o pe afiș pe soprana Iano Tamar și puțin a lipsit să nu apară și Marcello Giordani pentru a face departajarea aproape imposibilă. Cât despre Otello, singurul lucru care m-a făcut să fiu mai puțin entuziast a fost ideea de a păstra practic același cadru pentru o operă în patru acte, în ciuda tuturor găselnițelor regizorale inspirate. E mult? E puțin? Și una și alta, prefer să privesc spre partea plină a paharului.”, spune criticul.

Arătând că funcția de director general al unei opere nu este deloc ceea ce își imaginează majoritatea melomanilor, stresul acestui post fiind “maxim”, Pătraşcu continuă:

“Nu cred că a existat vreun mare director de operă care să fie simpatic. De fapt, cei mai mari au fost niște personalități foarte dificile, în special pentru artiști. Antonio Ghiringhelli preia conducerea lui Teatro alla Scala în 1946 și timp de două decenii face din acest teatru centrul universului operatic.”

“Toscanini inaugurează acest mandat cu un concert legendar, apoi va urma domnia Mariei Callas și a Renatei Tebaldi. Cu toate acestea, artiștii i-au păstrat o amintire urâtă acestui om aproape inflexibil în fața compromisurilor. Rămâne celebră seara în care Maria Callas, cântând în opera Il pirata de Bellini, arată spre loja sovrintendente-lui scaliger atunci când intonează versurile: Il palco funesto per lui s’inalza… Aproape că nu e nevoie să traduc în limba română aceste cuvinte, ci doar să amintesc că palco în limba italiană are o dublă semnificație: eșafod (cel care se înălța pentru execuția iubitului Mariei din operă), dar și lojă (cea din care o privea Ghiringhelli).”

“Dar Rudolf Bing? Celebrissim director al Metropolitan Opera între 1950-1972, sub conducerea lui au uimit publicul american tenori ca Jussi Björling sau Franco Corelli, practic angajați permanenți ai teatrului. Zinka Milanov și Renata Tebaldi își disputau supremația mondială și pe această scenă. Cu toate acestea, și astăzi paginile de memorii ale unor dive sunt străbătute de un fior de groază la amintirea acestui director.”

“Ce aveau în comun acești directori? Autocrația, dar și viziunea. Promovarea unor potențiale staruri dar și domesticirea capriciilor unor dive. Și succesul. Fără el, toți acești directori ar fi dispărut repede în neant.”

Făcând toate aceste consideraţii, Alexandru Pătraşcu arată de ce nu se poate alătura „corului de contestatari care îi cer să arunce cu cerneală pe hainele directorilor de operă”.

“Atâta vreme cât acești oameni nu și-au trădat vocația, nu și-au încălcat promisiunile, ci, dimpotrivă, s-au bătut cu oricine ca să realizeze ceva pentru teatrul lor, ei merită tot respectul.”, spune el.

Planul de resuscitare a ONB anunţat de Răzvan Dincă

Pătraşcu trece apoi în revistă planul de resuscitare a ONB anunţat de directorul Răzvan Dincă:

• Programarea spectacolelor 2014-2015 stabilită de la început pentru toată stagiunea. Ținta este să se poată ști cu precizie, cu cel puțin un an înainte, ce spectacole se vor cânta.
• 7 producții noi, printre care La traviata (regia: Paul Curran, în octombrie) și Falstaff (regia: Graham Vick, în februarie 2015, dirijor va fi Guillermo Garcia Calvo)
• Numirea unui dirijor principal și a unui coordonator muzical
• Invitați străini pentru rolurile principale, în special artiști români care au cariere internaționale notabile.
• Susținerea trupei de balet și a conducerii acesteia (Johan Kobborg)
• Renovarea clădirii Operei, construcția unei clădiri pentru Operetă, sală de repetiții pentru operă.

Cât costă un star internaţional

“Este practic imposibil să poți invita staruri să cânte la București, atâta vreme cât aceștia au agendele încărcate chiar pe ani de zile în avans, cu cât au cota mai mare.”, spune autorul.

„Ca să lămurim și o chestiune legată de costuri: un star internațional este plătit în jur de 10-15.000 EUR pentru a cânta un rol principal într-o seară. Este mult, dar nu este o sumă de neimaginat. Dar între 12.000 EUR de câștigat la București sau la Viena, artistul acesta nu va alege Bucureștiul decât cu greu, dacă nu știe când, ce și cu cine va cânta. O dovadă concretă a profesionalismului este cerută înainte de toate. Cât despre cele șapte premiere, deși sună fantastic, cred că este o declarație optimistă mai degrabă. Metropolitan Opera programează abia cinci în stagiunea viitoare, dintre care patru producții sunt noi, iar a cincea este adusă de la Covent Garden”, arată criticul.

Cine poate fi director muzical

Referindu-se la numirea unui director muzical/dirijor principal, aduce aminte de retragerea lui Tiberiu Soare, “cel care părea să aibă toate atributele unei asemenea responsabilități” şi care a plecat “invocând tocmai interferența managementului în atribuțiile dirijorului”.

“De reținut că nici măcar Daniel Barenboim nu a făcut față cerințelor de la Scala. Cine ar putea face ceva la ONB?”, întreabă rhetoric Pătraşcu, “mirat” că un artist de anvergura lui Christian Badea, cu activitate consistentă în toate teatrele mari de operă din lume, nu a dirijat la ONB vreodată.

“De ce nu îndrăznim mai mult? Ar putea fi ceea ce a fost Rafael Kubelik pentru Covent Garden, un constructor al unei orchestre competitive, un om de bun gust care a stabilit un nivel al calității artistice greu de egalat în lume.”, adaugă criticul.

Despre bani în Despre Operă

Alexandru Pătraşcu face apoi o comparaţie între bugetele diferitelor opera naţionale, ajungând la concluzia că, “ceea ce frapează este consistența finanțării publice a operei; cu un buget de 4,5 milioane de EUR, ONB stă extrem de prost în fața altor teatre (fiind totuşi cel mai mare buget al unei instituții de operă din România”.

“Este posibilă în România o subvenție publică (din bugetul ministerului Culturii dar și cel local) de 20 de milioane de EUR pentru un teatru de operă?”, se întreabă Pătraşcu. Tot el dă răspunsul: “Nu e chiar imposibil, dacă privim spre găurile negre create în bugetul de stat de autostrăzile care nu se mai fac niciodată sau alte mari proiecte similare, în care banii publici se găsesc cu mare ușurință.”

Părerea lui Ioan Luca Caragiale

În finalul analizei sale, Alexandru Pătraşcu îl invocă pe Ion Luca Caragiale, “pentru actualitatea gândirii lui, de un sarcasm pe care numai un om cu mentalitate europeană autentică îl putea avea”.

“Pentru ca să ai o trupă de operă, îți trebuiesc trei lucruri: bani, bani și bani; și pas d’argent, pas de chanteur – n-ai bani, n-ai cântăreți.[…] Pentru ca să ai operă, și mai cu seamă operă națională, îți trebuie îndrăzneală, îndrăzneală și iar îndrăzneală. […] Scenele mari din Europa se țin totuși de vechea sistemă. Ele, în loc de îndrăzneală, întrebuințează tot banii. Un grupet, un tril, o cadență costă mii de franci. Ce sistem de corupție, ce venalitate! Prefer simplicitatea noastră națională: moravuri curate, leafă mică, îndrăzneală mare, triluri gratuite.”

Citiţi analiza completă pe site-ul Despre opera.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.