Pe la începutul lui 2013 circulau pe net o serie de “analize” economice din care rezulta uimitoarea concluzie că Olanda ar putea intra în criză nu pentru că bancherii sunt hoţi şi-i jupoaie pe cetăţeni prin credite şi nici pentru că guvernele le impun cetăţenilor noi şi noi taxe şi noi şi noi motive de a strânge cureaua pentru a salva de la faliment bănci iresponsabile şi delincvente, ci din cauza bicicliştilor.
De precizat că Olanda este una dintre ţările europene hiper-dezvoltate cu cel mai mare grad de îndatorare publică, nivelul nominal al acestor datorii fiind colosal (peste 750 miliarde de euro în 2014), situaţie cauzată de deciziile succesive şi inutile ale guvernelor olandeze de după 2008 de a salva de la faliment câteva banci, cu bani publici sau cu sumele din depozitele bancare, în paguba cetăţenilor. De precizat, de asemenea, că aceiaşi guvernanţi atât de darnici cu băncile, la ei acasă, sunt campionii austerităţii şi anti-corupţiei în Europa, dar numai când e vorba de ţări membre ale UE mai pricăjite, cum ar fi Grecia, Portugalia şi România.
Amsterdam, cel mai mare şi cel mai turistic oraş olandez, este un oraş al bicicliştilor. Densitatea acestora este cu mult mai mare decât era, pe vremuri, densitatea bicicliştilor din Beijing. În Olanda, a merge pe bicicleta nu e doar trendy, e o chestie de atitudine culturală.
Or, aşa cum spunea un blogger român în ianuarie 2013, “biciclistul este un dezastru pentru economie”, întrucât el “nu-şi cumpără maşină, deci nu trebuie să ia credit (n.n. – pentru bicicletă, care e mult prea ieftină, nu se iau credite, dar pentru maşini, da), el nu cumpără benzină, nici nu cumpără cauciucuri de iarnă, el nu apelează la service, nici nu plăteşte asigurare, nu plăteşte nici rovinietă, nici taxă de poluare, nici amenzi pentru depăşire de viteză, nu foloseşte parcarea cu plată, nu-şi dotează bicicleta cu tehnică audio de ultimă generaţie”. În plus, biciclistul este, de regulă, sănătos, căci el nu suferă de obezitate şi nici de bolile adiacente; unii habotnici ai economiei creditului de consum ar putea trage uşor concluzia că bicicliştii, oameni prezumaţi sănătoşi, “nu sunt necesari pentru economie”, întrucât ei nu se împrumută pentru a consuma în exces, nu folosesc carduri de credit pentru a-şi cumpăra nimicuri cu care îşi vor fi înzorzonat maşina, şi, culmea, nu cumpără nici medicamente, deci nu pot susţine continua creştere a afacerii farmaciilor, şi nici nu plătesc analize, nu bat pragul clinicilor şi spitalelor private pentru a le umple de bani şi nu consumă în mod inutil banii publici din sistemele de asigurare de sănătate; pe scurt, bicicliştii nu prea contribuie la creşterea PIB-ului; de aceea, „bicicliştii trebuie stârpiţi de mici”[1]. Iată o măsură-cheie de combatere a riscului sistemic în Olanda, măsură care, odată luată de deştepţii macro-prudenţiali din Olanda, ar fi repede importată de macrostabilul nostru domn Isărescu. Dacă am avea şi noi atât de mulţi biciclişti…
Doar că românii nu prea gustă plăcerea mersului pe biclicletă.
În schimb, românii fac credite pentru orice: maşini, bunuri de folosinţă casnică sau profesională, studii în şcoli private sau în facultăţi, analize medicale, cumpărături diverse cu cardul de credit, case. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce peste 2/3 din reclamele de la tv sunt cu minunile şi magia si binefacerile de basm ale creditului de consum? Sau ce altceva să facă românul când dl Isărescu îi îndeamnă pe români să se împrumute acum, pentru că la anul s-ar putea ca creditul să se scumpească?
În plus, românii cumpără medicamente.
De altfel, dacă mergeţi în orice oraş mai răsărit din România şi vă plimbaţi prin centru, pentru a vă bucura de loc, uitaţi-vă un pic la parterul caselor. Veţi vedea două lucruri, mari şi late: sedii de bănci şi farmacii.
Şi, în timp ce în spitalele publice rar se întâmplă ca locul să fie aseptic, fără microbi intraspitaliceşti, şi rar se întâmplă ca personalul să se împrospăteze şi să se îmbunătăţească faţă de nivelul precar la care a ajuns după masurile de “austeritate” Băsescu – Isarescu din 2010, business-ul privat în domeniul sănătăţii publice creşte exploziv, devenind un fel de lanţ de hipermarketuri şi/sau hoteluri în domeniul “serviciilor” de sănătate, pe care românii le consumă ca şi când ar consuma hrană, apă şi îmbrăcăminte. Iar acest consum de “servicii” medicale, ce să vezi, devine pe repede înainte un consum pe credit.
Întrucât în România bicicliştii sunt puţini, deocamdată, niciun risc nu vine din această zonă, dl Isărescu putând concepe în linişte planuri de panicare a populaţiei cu alte riscuri sistemice, cum ar fi procesele colective contra băncilor şi legea dării în plată cu efect liberatoriu a imobilului ipotecat.
Cei care s-au fript cu ciorba fierbinte a creditelor de consum din perioada de boom imobiliar şi financiar din 2006-2008 s-au lecuit. Ei suflă acum şi în iaurt. Cei mai mulţi dintre cei aflaţi în această situaţie şi pe care eu îi cunosc, direct sau din convorbirile de pe reţelele de socializare, mi-au spus că nu mai vor în viaţa lor să aibă de-a face cu băncile, ideea în sine de “credit” bancar fiindu-le atât de respingătoare încât au ajuns să îşi implore copiii să ia aminte la experienţele lor şi să nu calce niciodată în viaţă, pentru nimic în lume, pragul unei bănci.
Dar ceilalţi?
Pentru ceilalţi am un mesaj.
Creditul nu este un bun de consum. Creditul este un instrument, o unealtă menită să acopere o nevoie urgentă şi punctuală a omului sau a familiei sale, nevoie care nu poate fi susţinută financiar din activitatea curentă şi nici nu poate fi evitată prin abstinenţă. La fel ca orice corp uman care dispune de imunitate proprie, care îl face capabil să lupte singur, natural, contra oricărui agent patogen, dar care are nevoie de medicaţie în momentele de puseu al agenţilor patogeni combinat cu o slăbire a imunităţii, tot aşa activitatea curentă a unui om poate să se regleze din mers, natural, pentru a răspunde necesităţilor sale naturale. Omul nu este o cifră, nu este o resursă; omul nu este un debitor prin definiţie; omul este o fiinţă liberă şi este o fiinţă etică, morală, care poate să se abţină de la tentaţii sau să refuze plăceri redundante; spre exemplu, omul nu are motive raţionale pentru a face un credit cu care să îşi cumpere bunuri de lux, mai ales că luxul pe datorie nu este doar un moft, ci şi o contradicţie logică. De aceea, creditul este ca un medicament – nu trebuie să se abuzeze de niciunul dintre ele.
Pentru toţi ceilalţi am şi o propunere: să cerem autorităţilor să facă în aşa fel încât de la anul sloganele publicitare ale băncilor să conţină în mod obligatoriu avertizarea că acestea trebuie consumate cu moderaţie şi numai cu reţetă de la specialişti. Iar creditele care implică riscuri majore şi extinse pe zeci de ani să fie interzise de la publicitate, exact aşa cum sunt interzise reclamele la medicamentele care nu pot fi eliberate decât cu prescripţie medicală.
Am un motiv bun pentru această propunere.
Prin bunăvoinţa lui Adrian Manole, avocat, colaborator al meu, care a analizat nişte statistici ale agenţiei de rating Standard & Poor’s şi ale agenţiei oficiale de statistică a UE, Eurostat, am să vă fac cunoscute două rezultate uluitoare ale acestor statistici.
Agenţia de rating Standard & Poor’s a analizat, la nivelul lui 2014, gradul de “alfabetizare financiară” (financial literacy) în 143 de ţări. România este pe ultimul loc în Europa şi pe locul 123 din 143 din ţări analizate după gradul de alfabetizare financiară a cetăţenilor. Suntem, deci, analfabeţii Europei la acest capitol, gradul acestui analfabetism fiind în România de 78%. Aşadar, 78% dintre cetăţenii României sunt complet „orbi” la fenomenul creditării si, implicit, complet inconştienţi faţă de riscurile asociate creditării. Numai 22% dintre români au cunoştinţe de bază în domeniul financiar-bancar. Pentru comparaţie, gradul de analfabetsim financiar în Norvegia, Danemarca şi Suedia este de numai 29%. În mod şocant, în Botswana, ţara cu celebra monedă, gradul de analfabetism financiar este de 48%, iar în Zimbabwe acesta este de 59%.
Eurostat a efectuat în 2014 o statistică privind gradul de proprietate asupra locuinţelor în ţările europene (homeownership rate). Conform datelor prezentate, România este pe primul loc în Europa, cu un procent de 96,1% de proprietate asupra locuinţelor. Pentru comparaţie, în Elveţia procentul este de 44%, iar în Austria, 57,2%.
S-ar putea spune că proprietatea asupra locuinţei reprezintă o puternică trăsătură naţională în România şi că ar trebui să fim mândri că vrem să fim proprietari la noi acasă. Doar că de câţiva ani, casele românilor se execută silit de către bănci (dacă nu le iau în proprietate în contul creanţei) sau de către colectorii de creanţe. Străini toţi.
Cam ce se poate întâmpla dacă tu, bancă străină, dintr-o ţară “cultă” din punct de vedere financiar (să zicem, Austria), vii în ţara cu cel mai mare grad de analfabetism financiar din Europa, dar şi cu cea mai mare dorinţă de a dobândi proprietatea asupra locuinţelor proprii şi vinzi diverse produse financiare suspecte ori toxice, sub forma creditelor ipotecare în valută, carduri de credit şi “credit doar cu buletinul”?
Nu aveţi nevoie de răspuns. Aveţi rezultatele de la BNR: o treime din creditele “vândute” sunt neperformante (adică, pierderi, suportate, ulterior, fie de stat, fie de deponenţii pe care, cică, îi apără BNR); peste un milion de oameni sunt faliţi şi, implicit, în pericol de a fi, oricând, aruncaţi afară din casă. O naţiune de proprietari ai caselor proprii poate deveni, instant, o naţiune cu un milion de homeless-i.
Aşadar, nu mai luaţi credite de la bănci. Se poate trăi şi fără ele.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.