Andrei Marga, „Ascensiunea globală a Chinei”, Editura Niculescu, Bucureşti, 2015, 270 p.
De la lansarea politicii de deschidere, în 1978, de către Deng Xiaoping, China s-a transformat profund. Ea este socotită, pe drept, ţara care s-a schimbat cel mai rapid în ultimii patruzeci de ani şi ţara care, foarte probabil, a schimbat cel mai mult istoria secolului al XXI-lea în lume. Astăzi, China depinde de lume, iar lumea depinde de China, în aşa fel că evenimente dintr-un loc (urcări sau coborâri la burse financiare, dezvoltări sau încetiniri în economie, în cultură, în politică) au implicaţii pe scară largă.
Despre cultura şi istoria străveche a Chinei s-a scris mult. Sinologii bucureşteni au contribuit la sprijinirea cunoaşterii acestei ţări printre cititorii din România. Prin cartea lui Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, Bucureşti, 2015, 270 p.) se circumscrie şi se explică – într-o manieră competitivă pe plan internaţiona lşi într-o abordare economică, filosofică şi geopolitică – ridicarea Chinei la rangul unei supraputeri economice, cu pondere crescândă în politica internaţională. Cartea lămureşte, pe baza analizei proprii autorului şi prin apel la cele mai recente cercetări, cât de utile au devenit, pentru politica externă a ţărilor europene, cunoaşterea a ceea ce se petrece în China şi cooperarea cu această ţară.
Redăm mai jos un fragment din introducerea lui Andrei Marga la volumul Ascensiunea globală a Chinei.
Introducere
„Pentru europeni, chinezii – cel mai vechi popor dintre cele care au profil în zilele noastre – au fost mereu o prezenţă. Multă vreme vagă, uneori greu penetrabilă, alteori impresionantă, mai târziu atrăgătoare, acum cu multe necunoscute – o prezenţă însă sigură. De la relatările Evului Mediu târziu şi apoi ale erei moderne, până la abundentele referinţe de astăzi, China a fost percepută continuu ca altceva,impunător, căruia trebuie să i se acorde atenţie.
China se află de patru decenii în cursul unei ascensiuni fără precedent pe scenele lumii, după autoizolarea impusă de „revoluţia culturală”, din faza târzie a epocii lui Mao Tzedong. Îndrăzneţele politici lansate în 1978 sub îndrumarea lui Deng Xiaoping şi urmate până astăzi au asigurat dinamica ridicată şi necontenită tehnologiei, economiei, societăţii şi culturii ţării, care plasează China între primii actori ai lumii.
Din perspectiva de contemporanist – ca preocupare de cercetare şi convingere personală, căci, în definitiv, privim istoria prin prisma formelor mai evoluate, nu din perspectiva celor mai simple – m-am apropiat prin lecturi intense de fenomenele caracteristice şi de culturile hotărâtoare de direcţie ale vremurilor în care trăim. Era, în ceea ce mă priveşte, şi unul din modurile de a gândi ceea ce am socotit indispensabil României – o învăţare din experienţele ce au loc şi, pe cât posibil, o sincronizare cu ceea ce se petrece în lumea largă.
Am cercetat distinct fenomenul globalizării şi efectele sale, începând cu volumul Religia în era globalizării (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013), am examinat prima criză majoră a epocii globalizării, în Criza şi după criză (Eikon, Cluj-Napoca, 2009) şi am căutat să captez noua configuraţie geopolitică a lumii în cartea Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012). Pe fiecare dintre aceste direcţii m-a interesat să articulez o viziune sistematică şi să deriv consecinţe în ceea ce priveşte înţelegerea lumii în care trăim.
Am fost entuziasmat să descopăr civilizaţia şi cultura Statelor Unite ale Americii şi să o cercetez. Rezultatele la care am ajuns în investigaţiile şi reflecţiile consacrate Americii se pot sesiza cel mai condensat în Reconstrucţia pragmatică a filosofiei (Polirom, Iaşi, 1998). Am cercetat dosarul istoric al unificării europene, cum se poate constata în cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2005), şi alternativele Europei unite actuale, mărturie fiind The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012). Am căutat să înţeleg rădăcinile mai adânci ale culturii în care suntem formaţi, ca europeni, şi am dat până acum, ca rezultat, cartea Fraţii mai mari. Întâlniri cu iudaismul (Hasefer, Bucureşti, 2009). Pe măsura adâncirii în analize personale şi lecturi, am simţit că timpul pe care îl trăim nu poate fi “prins în forma gândurilor” – misiune ce revine mereu, cum deja Hegel ne-a spus, filosofiei – fără a mă opri asupra Chinei. Ascensiunea acestei ţări este, cum s-a spus pe bună dreptate, unul dintre evenimentele caracteristice erei globalizării – foarte probabil cel mai plin de consecinţe de până acum.
Cartea de faţă îşi propune să capteze indicatorii şi trăsăturile ascensiunii Chinei printre puterile globale şi să lămurească câteva lucruri care împiedică sau măcar întârzie înţelegerea transformărilor din China de astăzi. Sunt, de fapt, interpretări devenite clişee, ce au, uneori, de partea lor prestigiul unor voci de indiscutabilă autoritate intelectuală.
Hegel, bunăoară, era reţinut în ceea ce priveşte recunoaşterea existenţei unei filosofii chineze, iar prelegerile sale de istorie a filosofiei probează ezitarea. Ernst Renan susţinea că limba chineză, fiind pictografică, nu ar putea exprima gândirea abstractă, încât ştiinţele nu ar avea teren prielnic în China. Max Weber înclina să socotească incompatibile preceptele morale moderante ale confucianismului şi încordatul spirit de întreprinzător în capitalism. Economistul Gunar Myrdal socotea China “condamnată la subdezvoltare”, mai ales din cauza suprapopulării. Unii au considerat că religia nu ar prinde teren în China. Cercetători de prim plan susţineau în 1990 că va fi nevoie de cel puţin treizeci de ani pentru China spre a ajunge din urmă producţia Japoniei. Analişti bine documentaţi postulau că nu are perspective reunificarea Chinei, scindată în urma conflictului dintre comunişti şi naţionalişti. Mulţi cred că această ţară îşi datorează ponderea mărimii neobişnuite a populaţiei sau vreunei încolonări a oamenilor, fără vreo idee demnă de a fi reţinută. Adepţi ai unei psihologii cognitiviste simplist înţelese consideră că felul de a gândi ce a luat forma canonică începând cu Organon-ul aristotelic este singurul fel de gândi convergent cu ştiinţa şi desconsideră abordări concurente. Unii cred că democraţia nu are cum să prindă în China.
Ne aflăm, evident, în faţa unui şir de negaţii relative la ţara care s-a schimbat cel mai mult în lume, cel puţin în ultimele aproape patru decenii, şi a schimbat cel mai mult lumea în secolul XXI. Sunt aceste negaţii tenabile sau este nevoie de informare mai bună atunci când vrem să discutăm despre realitatea chineză, poate chiar să revedem unele asumţii? Nu cumva mult discutatele doctrine ale dezvoltării din zilele noastre, care îşi au ascendenţa în Spencer, Comte, von Ketteler, Marx, Max Weber, Parsons, sunt puse la încercare şi “provocate” la schimbări tocmai de experienţa Chinei? Va aduce secolul XXI consacrarea definitivă a Chinei în istoria modernă, după ce secolul anterior a fost al Statelor Unite ale Americii, iar secole precedente au fost ale Europei? În cartea de faţă, caut să dau răspunsuri la aceste întrebări la nivelul cercetărilor de referinţă existente.
Pot spune în acest loc, fie şi în mod cu totul rezumativ, că răspunsurile mele sunt diferite. Chiar dacă filosofia este o iniţiativă grecească, cum bine ştim, chinezii şi-au însuşit-o ca formă intelectuală şi au ilustrat-o cu analize tot mai demne de interes. Opinia lui Ernst Renan se poate respinge uşor observând că şi limba chineză, fiind destul de diferită sub aspect logic, recurge la asamblarea de expresii complexe din expresii simple, încât scrierea pictografică nu a fost ultimul cuvânt. Max Weber este oricum contrazis de dezvoltarea mentalităţii de întreprinzător în China, în care, aşa cum stau lucrurile, se dovedeşte că aceasta nu porneşte, istoriceşte vorbind, doar din ascetismul moralei protestante, ci şi din alte considerente (aspiraţia câştigării competiţiei cu alţii, de pildă). China dovedeşte, pe de altă parte, că amploarea populaţiei nu grevează fatal dezvoltarea, ci pot fi folosite de o dinamică opusă. Dezvoltarea ei rapidă a întrecut toate prognozele, în primul rând pe cele pesimiste. Religia este îmbrăţişată de China actuală, încât ne putem aştepta la mari surprize în anii ce vin. În pofida asumţiei că doar o tradiţie ce fructifică logica aristotelică a relaţiei general-particular-individual este viabilă, China atestă că sunt posibile mai multe forme de captare cognitivă a lumii, cu rezultate competitive.
Se pot formula, justificat, multe ipoteze privind China, dar trebuie mereu să fim precauţi faţă de extrapolările la care este tentată mentalitatea grabei. Aşa cum această ţară a surprins în ultimele decenii – de pildă, prin angajarea bruscă a cooperării extinse cu America, după ani de nedisimulată reactivitate, prin cultivarea iniţiativei private într-un regim receptiv la consecinţele sociale ale activităţilor, prin înclinaţia spre valori naţionale profitând din plin de opotunităţile erei globalizării şi altele – nu este exclus nicidecum ca ea să surprindă şi în viitor. Preocuparea mea principală este, în această carte, de a arăta că, pe fondul acestei dinamici deschise spre înnoirea istoriei universale, China aduce în discuţie o experienţă a istoriei vieţii oamenilor de care este raţional să ţinem seamă.
La un moment dat al biografiei mele ca responsabil de instituţii publice, mai exact în 1995, am luat decizia de a reorganiza principala universitate a Transilvaniei asumând până la capăt existenţa culturilor profilate istoric, cultural şi confesional, iar majoritatea covârşitoare a colegilor mei au susţinut energic proiectul. Cum se poate constata pe documente de arhivă, aşa s-a lansat în România de după 1989 abordarea multiculturală. Prin aceasta am avut în vedere, în esenţă, trei lucruri: mai întâi, posibilitatea de folosire nestingherită a limbii materne în studiile universitare, deci multilingualitatea; apoi, autogestiunea fiecărei unităţi specificate lingual şi istoric, înăuntrul unui curriculum comun, deci o anumită autoadministrare; şi, în sfârşit, interacţiunea componentelor, deci o nouă unitate bazată pe interculturalitate. Am reacţionat atât la uniformizarea culturală, cât şi la multiculturalismul înţeles ca simplu pluralism. Multiculturalismul ce nu permite interculturalitate nu dă rezultate, ba poate fi chiar contraproductiv.
Pot spune că marea ţară de la Răsărit, China, ne cere mult, celor care venim din cultura euroamericană, dacă vrem să o cunoaştem şi înţelegem. Ne cere adică multiculturalism în adevărata, genuina semnificaţie a termenului. Aceasta deoarece în joc, în interacţiunea noastră cu China, sunt culturi nu doar cu tradiţii, ci şi cu performanţe istorice şi viziuni diferite. În fapt, este pentru prima oară când cultura euroamericană întâlneşte o cultură, cea chineză, ce are de partea ei nu numai o istorie venerabilă, de lungime fără egal, ci şi efecte impunătoare – fiind suport al unei societăţi ce s-a dovedit a fi capabilă de performanţe competitive. O cultură aptă să susţină o astfel de societate nu poate fi, desigur, una oarecare.
Se ştie, Kant şi-a organizat filosofia în jurul a patru întrebări: ce pot să ştiu? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper? ce este omul? Lumea a devenit însă astfel încât nu mai ajunge să punem doar aceste întrebări, oricât de indispensabilă rămâne fiecare. Diversitatea culturală, în orice caz, ne obligă se ne întrebăm: suntem pregătiţi să înţelegem culturi diferite de a noastră?
Dacă este să facem intuitivi indicatorii lumii de azi, se poate spune că, aşa cum evoluează lucrurile, doar în câţiva ani, fiecare al patrulea locuitor al Planetei va fi chinez, pe care, cu o probabilitate mai ridicată ca oricând, îl vom întâlni aproape cotidian. Lumea va trebui să se pregătească pentru o distribuţie demografică pe glob pe care, cel puţin Europa, nu a întâlnit-o vreodată. Cu câteva luni în urmă, un expert francez scria: “înţelegerea lumii de astăzi presupune înţelegerea Chinei, iar înţelegerea Chinei presupune înţelegerea lumii de astăzi”. Nu putem să nu-i dăm dreptate.
Nu mai insist asupra împrejurării că evoluţiile din lume sunt favorizate de cunoaşterea reciprocă, iar China a dobândit o astfel de pondere încât de cunoaşterea ei atârnă multe în viaţa oamenilor de pretutindeni. Să contribui, la rândul meu, la această cunoaştere este ceea ce urmăresc în cartea de faţă.
În prima ei parte, întitulată “Revenirea Chinei”, cartea lămureşte cum s-a declanşat şi a continuat ascensiunea Chinei la rangul unei supraputeri. A doua parte, “China în constelaţia globală”, caută să capteze indiciile ponderii actuale a Chinei în viaţa internaţională. Partea a treia, “Cultura chineză”, îşi propune să pună în lumină ceea ce a fost şi este mereu “infrastructura” societăţii chineze – o anumită civilizaţie, cu opţiuni culturale caracteristice. În partea a patra, “Perspective actuale”, examinez abordarea chineză actuală a drepturilor omului şi elucidez posibilitatea şi importanţa interculturalităţii. Închei cu un grupaj de intervenţii în presa timpului despre realităţile Chinei de astăzi, ocazionate de diverse călătorii, care contribuie la a face mai intuitiv tabloul ascensiunii globale a Chinei. Ultimul text, “Promovarea culturii chineze”, a fost discursul pe care l-am susţinut la Xiamen, la reuniunea globală a Institutelor Confucius, din decembrie 2014.” (Din Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, Bucureşti, 2015, p. 270)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.