Aurel Bulacu: „Personajele mele sunt ceea ce suntem”

Ca şef de promoţie, Aurel Bulacu, invitatul de azi al rubricii Salonul Cotidianul.ro, putea să-şi aleagă, în 1972, oricare alt post aflat pe lista de repartiţii. A ales să lucreze ca grafician la Muzeul Naţional de Istorie a României. Până la interviul de mai jos, a ţinut să relateze una dintre întâmplările care l-au marcat: „Pe la două-trei noaptea, cineva bătea cu putere la uşa apartamentului. Erau doi civili care m-au luat cam pe sus şi m-au dus la Muzeu. Dintr-o serie de fotografii cu Ceauşescu trebuia să excludem o anume persoană. Erau prezenţi şi nişte specialişti în retuşări de fotografii. Persoana în cauză era generalul Pacepa. Până spre dimineaţă, treaba era deja terminată, iar eu, trăind şi alte evenimente similare, m-am transferat, peste doi-trei ani, nu mai ştiu exact, la Liceul «Tonitza» din Bucureşti”.

Himeră

Carte de vizită

Aurel Bulacu s-a născut la 19 august, 1947, în Craiova.
A absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Craiova, unde i-a avut ca profesori şi mentori pe Ștefan Brădiceanu, Nicolae Marineanu, Vasile Buz şi sculptorul Peter Iacobi.
Între anii 1966 şi 1972 urmează cursurile Institutului de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu”, secţia grafică, unde i-a avut ca profesori pe Vasile Kazar, Ion State, Iosif Molnar, Gheorghe Ghiţescu, Eugen Schileru şi Simion Luca.
1973 – devine membru al UAP.
1976-2003 – studii de specializare la Manosque (Franţa), Kasterlee (Belgia), Thessaloniki (Grecia), Belgrad (Serbia).

Expoziţii de grup şi personale, în ţară şi străinătate

Bucureşti, Craiova, Constanţa, Timişoara, Tulcea, Rm. Vâlcea, Dej, Buşteni, Roma, Belgrad, Nurnberg, Tokyo, Maastricht, Paris, Notto (Sicilia), Seul, Trelleborg (Suedia), Buenos Aires, Caracas, Dortmund, Havana, Helsinki, Lisabona, Mexico,Rotterdam, Sofia, Tel Aviv, Viena, Grenoble. New Delhi.

Activitate didactică

Profesor şi director al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti între anii 1999 şi 2006.
Doctor în arte vizuale cu teza de doctorat „Legitimarea graficii militante între retorism şi eficienţă”.

Numeroase premii şi distincţii, în ţară şi străinătate:

Marele premiu al Bienalei Internaţionale „Portretul”, Tuzla (Iugoslavia), Premii UAP pentru grafică (expoziţiile de la Galeria Simeza, Teatrul Naţional Bucureşti, Parlamentul României, Muzeul de Artă din Craiova), Premiul naţional pentru gravură „Constantintin Găvenea” (Tulcea).
Distins cu ordinul „Meritul cultural” în Grad de Ofiţer.
Dicţionarul Artiştilor Contemporani (Contemporary Art Print of the World), editat în Japonia, dedică două pagini activităţii şi lucrărilor artistului.

Insectar

Flash interviu

Din cele aproape o sută de expoziţii, de grup şi personale, care vă este cea mai dragă?

De obicei se răspunde că toate îmi sunt dragi. Eu am să mă refer la cea mai ciudată, o expoziţie organizată în pripă, într-o biserică, la Noto, în Sicilia, alături de Nicolae Alexi şi sculptorul Ion Iancuţ. Cum am ajuns noi acolo ar fi de povestit pe larg, cu întâmplări de tot felul. Vernisajul a fost în seara de 14 iunie, 1990. Am vrut să văd, a doua zi, dacă ziarele din zonă au scris ceva despre noi. Pe prima pagină a ziarelor trona un titlu înspăimântător: „Teroare la Bucureşti!”. Am citit articolele, relatările şi m-a apucat plânsul. Departe de ţara care fierbea, eram toţi trei ca nişte orfani.

Care sunt oamenii sau artiştii plastici care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Mulţi. Foarte mulţi. L-aş aminti pe acuarelistul Ştefan Brediceanu, care m-a smuls de la handbal, că eu făceam şi handbal de performanţă, şi m-a vrăjit, pur şi simplu, cu acuarelele sale. Neapărat îl voi aminti pe profesorul Nicolae Marineanu, sau pe sculptorul Peter Iacobi. Apoi, la Institut, m-au şcolit graficienii Vasile Kazar, Ion State, gravorul Simion Luca, dar şi Eugen Schileru, la istoria artelor.

Concert

Aţi trăit cumva şi o descumpănire în arta sau viaţa Dvs.?

Multe. Şi în viaţă, şi în ceea ce priveşte arta. Pe unele le-am depăşit, de altele încă mă mai lovesc. Despre cele din artă pot să spun că ele sunt, întrucâtva, necesare, ele te clarifică şi te împing mai departe. Cât despre cele din viaţă, ce să spun? Au fost şi vor mai fi, după cum ne este scris.

Aţi bătut pământul în lung şi-n lat, cu expoziţiile de grup sau cele persoanale. Unde aţi trăit cele mai interesante experienţe?

Greu de făcut o selecţie. Greu, pentru că fiecare ţară îţi oferă câte ceva. Copleşit am fost, fără doar şi poate, în Japonia, la Tokyo. Tradiţie păstrată cu sfinţenie, dar şi deschidere spre alte orizonturi, culturi. Copleşit am fost şi în ultima mare călătorie, în Insulele Galapagos, unde m-au impresionat ţestoasele de Galapagos, uriaşe, dar şi o luptă, pentru mâncare, între o focă şi un stol de pescăruşi. Se băteau, literalmente, pe resturile pe care pescarii le aruncau după tranşarea peştilor.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Ca orice om, am avut în viaţă bucurii, necazuri, succese sau insuccese, realizări, deziluzii, trădări, dar în momentele grele ale vieţii, a fost lângă mine întotdeauna cineva care mi-a întins o mână de ajutor. Însă, pentru toate, bune sau rele, pentru că exist, din suflet, cu recunoştinţă, îi mulţumesc LUI.

Aurel Bulacu: „Personajele mele sunt ceea ce suntem”

Împreună

Sublim şi atotcuprinzător este versul prin care Dante cântă iubirea: L’amor che move il sole e l’altre stelle (Iubirea care mişcă soarele şi stelele). Dar e greu de crezut că Aurel Bulacu, unul dintre excepţionalii graficieni al căror obsedant, feroce chiar, obiect de studiu este corpul uman, şi cu precădere nudul feminin, a fost tentat de această senină şi oarecum platonică metaforă. Iar dacă ar fi să-l racolăm culturii italiene, îndeosebi Renaşterii, mult mai apropiat i-ar fi Boccaccio, cu ale sale năstruşnice şi deşucheate novelle ce alcătuiesc celebrul Decameron dedicat „graţioaselor doamne”.

Definindu-se, Aurel Bulacu mărturiseşte că tot ceea ce ţine de senzualitate şi de erotism în lucrările sale s-a născut din interesul pasionat pentru o pictură a lui Rubens, „Suzana la baie”. „Ce contrast, acolo – se destăinuie artistul – între o feminitate matură, luminoasă şi bărbatul căzut în admiraţie! Am încercat să dezvolt această temă cu posibilităţile şi armele mele. Lucrurile s-au amplificat, s-au transformat şi au devenit imaginile de azi”. „Imaginile de azi” vor să însemne o uriaşă şi fabuloasă serie de nuduri, cu precădere feminine. Admirându-le robusteţea, gândul poate să zboare până-n străvechimea timpurilor, la celebra statuetă din paleolitic, Venus de Willendorf, sau la antica reprezentare a zeiţei Iştar, arhicunoscute simboluri al Fertilităţii sau Fecundităţii. Nu puţine sunt nudurile maestrului Aurel Bulacu care induc, aluziv sau direct, fără nicio oprelişte, nota de senzualitate şi erotism a acestor supreme simboluri. Mărturie stau, printre altele, compoziţiile sale dedicate legendarei Leda acuplată de Zeus, sub chip de Lebădă, sau cele ale Europei răpite de Taur. Acestea şi multe altele sunt tot atâtea dovezi ale introspecţiilor culturale, simboluri asupra cărora artistul a meditat şi le-a transfigurat în manieră proprie şi în context contemporan, suprarealist. Din aceeaşi categorie culturalist-istorică ar face parte şi seria compoziţiilor cu Lupa Capitolina alăptându-i pe legendarii Romulus şi Remus. Numai că ea, Lupa, nu mai este un animal totemic, fabulos şi totodată maiestuos, ci un animal fioros şi înspăimântător, inimaginabil, o himeră şi o feminitate cu ţâţe imense, iar legendarii eroi sunt capetele a doi bărbaţi hirsuţi descoperind delicii sexuale!

Doi nasturi (Cartierul Roşu – Amsterdam)

Ceea ce surprinde şi incită în grafica senzuală şi senzorială expusă de Aurel Bulacu sunt brutalitatea imaginii, concreteţea componentelor corporale. Nudurile sale sunt contorsionate, parcă chinuite, sunt depersonalizate, decupate, cel mai adesea fără cap. Personajele sale sunt departe de drăgălăşenia imaginilor telenovelistice, romanţioase şi serbede. Nu sunt top-modele, reci şi inexpresive. Nu au delicateţea şi liniştea afişată de Venus din Milo, nici pe cea a Dianei de Poitiers, metresa regelui Francisc al II-lea. Nudurile sale sunt adevărate, vii, misterioase, planturoase, vechi de când lumea, sunt ceea ce suntem, faţa noastră văzută şi nevăzută, înţeleasă şi neînţeleasă.

„Iubirea, zice Aurel Bulacu, a fost şi este extrem de importantă pentru noi toţi: suferinţă, voluptate, extaz, dezlănţuire, agonie, sexualitate, orgie şi urgie şi multe, foarte multe altele, şi toate pot fi exprimate prin corpul uman, această adevărată minune a lumii, corpul uman, al bărbatului şi al femeii, acest lucru extraordinar de frumos, un templu la care eu simt nevoia să mă refer continuu, mereu şi mereu la figura umană, universul tuturor universurilor”. Pare-se că, totuşi, Aurel Bulacu ar putea fi de acord că iubirea este singura forţă care mişcă soarele şi stelele, cum spunea, cândva, de demult, nemuritorul poet al Renaşterii, Dante Alighieri.

Lupa Capitolina

Mărturisindu-şi admiraţia totală pentru corpul uman, această ”adevărată minune a lumii… acest templu şi univers al tuturor universurilor”, Aurel Bulacu vrea să spună că şi-ar fi cheltuit cu mare drag toate energiile artistice doar pentru conjugarea multiplă şi-n stil propriu a celebrului vers amo, amare, amavi, amatum. Dar desenele sale mai sunt şi altceva. Se desluşeşte în multe alte desene o voce gravă, apăsată, dureroasă. O voce care vorbeşte răspicat şi fără drept de tăgadă, cu acelaşi patos şi cu aceeaşi forţă despre imaginea lumii în care suntem ceea ce suntem. Despre lumea noastră este vorba în suita compoziţiilor în care portretul este o mască de lut, o cutie lipsită de ochi, sau cu un singur ochi, în frunte. Buzele noastre sunt buzele uneori acoperite, şi ale noastre sunt urechile parcă surde la vacarmul lumii, şi al nostru este corpul, minunea pe care o caută şi vrea să o însufleţească, dar care a ajuns o carcasă, o jucărie de lut ars. De aici, de la deznădejde şi până la groază, mai este un singur pas, spre himere şi tenebre, spre deconstrucţie, spre dezagregare, spre demitizare. Iar seria denumită ”Cartierul Roşu din Amsterdam” cu un tors feminin pe spatele căruia este lipit un cod de bare, trupul femeii fiind o simplă marfă, un obiect comercial, ilustrează o stare de spirit copleşitoare, insuportabilă, dar reală, totuşi. Cu alte cuvinte, este greu de crezut că un grafician şi un artist rezonant de excepţie, cum este graficianul Aurel Bulacu, s-ar mai putea lăsa amăgit de frumuseţea platonică a versului potrivit căruia iubirea este forţa care mişcă soarele şi stelele. Și totuşi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.