Autorităţile locale pot plăti şi salariile sportivilor

Deputaţii au adoptat un amendament care aminteşte într-un fel cum erau plătiţi sportivii în comunism. S-a votat fără a se arăta care este sursa de finanţare. Cum era finanţat sportul în comunism.

Amendamentul „Tadici”

În Camera Deputaţilor s-a dat votul final pe Legea de aprobare a OUG 2/2015 (ordonanţa de fapt modifică un număr de peste 20 de acte normative). O modificare substanţială a fost adusă şi unui articol din Legea 69/2000, „Legea Sportului”. Modificarea, de fapt un amendament, a fost propusă de Gheorghe Tadici, antrenorul echipei feminine de handbal HC Zalău (şi fost în mai multe rânduri antrenorul naţionalei feminine). Concret, în urma unor discuţii anterioare, s-a afirmat că amendamentul „Tadici” prevede ca la cluburile sportive finanţate integral de la bugetele locale să fie plătite şi salariile sportivilor. Totuşi, unii aleşi locali consultaţi de Cotidianul.ro, susţin că textul stufos al amendamentului permite plata salariilor şi sportivilor altor cluburi, cu condiţia să fie non profit. „Dacă nu este vorba de un CSM (Club Sportiv Municipal), unde este clar că vor fi plătite salariile sportivilor, atunci, şi la alte cluburi se poate rezolva problema salarială prin asociarea autorităţii administrative locale cu clubul respectiv. S-ar putea să asistăm la un fenomen, foarte multe cluburi să intre sub tutela primăriilor, consiliilor judeţene. Într-un fel, este o întoarcere relativă la sistemul socialist de întreţinere a mişcării sportive. Dar suntem în România, miliardarii cei mai mulţi au fost de carton, alţii nu-şi pot permite să susţină un club sau o echipă performantă. Marea problemă este însă şi la primării. Eu nu am nicio echipă în <<întreţinere>>, dar nici nu-mi pot permine. Nu avem bani pentru aşa ceva. Să-i văd pe alţii, care au echipe de jocuri sportive angrenate în competiţii în prima ligă, cum se vor descurca acum şi cu plata salariilor”, ne-a declarat un prima al unui oraş mai mic din provincie.

Forma originală din ordonanta 2/2015

Finanţarea activităţilor sportive de interes naţional, altele decât cele de interes general, ale cluburilor sportive şi asociaţiilor sportive participante în competiţiile sportive naţionale şi internaţionale, exclusiv în baza contractelor de finanţare a programelor sportive, încheiate conform prevederilor art. 69. Activităţile sportive de interes naţional sunt acţiunile de selecţie, pregătire şi participare în competiţii incluse în sportul de performanţă

Amendamentul adoptat si asumat de comisia de buget-finanţe

Finanţarea activităţii structurilor sportive locale, constituite ca structuri non profit în condiţiile legii, participante la competiţiile sportive locale, regionale, naţionale şi internaţionale, organizate în conformitate cu statutul şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale pe ramură de sport în baza contractelor, a programelor sportive ale acestora care prevăd promovare, selecţie, participare, pregătire, organizare de competiţii şi evenimente sportive. Din sumele alocate pot fi finanţate toate tipurile de cheltuieli aferente programelor sportive, inclusiv cele de natură salarială.

Cum era în communism

În timpul comunismului, mai precis începând cu sfârşitul anului 1948, sportivii aveau stat de amatori, în toate ramurile sportive. Cu foarte rare excepţii, după 1970 au existat şi sportivi cu statut de non-amatori (câţiva jucători de tenis de câmp) şi după 1985, fotbaliştii de la Steaua şi Dinamo. Cluburile erau în marea loc majoritate sindicale, dar existau şi cluburile departamentale (Steaua Bucureşti ţinea de MApN, Dinamo Bucureşti de MI, Rapid Bucureşti de MT ş.a.). Cele sindicale aparţineau de intreprinderi. Cele cu numele de Minerul (ţineau de mina din localitatea respectivă), Metalul, Oţelul, Laminorul (ţineau de combinate siderurugice), Textila (de intreprinderi din industria uşoară) ş.a.m.d. Statutul de sportiv amator presupunea desfăşurarea activităţii sportive după orele de serviciu. Pentru sportivii de înaltă performanţă, exista o derogare prin lege, programul de serviciu fiind de 4 ore. Mai exista şi varianta legală a „scoaterii din producţie” pentru deplasări la competiţii care se desfăşurau pe parcursul a mai multe zile. Toate aceste erau însă pe hârtie. În realitate sportivii amatori din România (şi din toate ţările comuniste) era profesionişti 120% (nu existau obligaţiile, ci doar drepturile). Toţi erau încadraţi în producţie, cei mai mulţi cu calificări care să le confere salarii mari, dar evident nu mergeau deloc la serviciu. Unii nici măcar la chenzină şi la lichidare, banii fiind aduşi la stadion sau sala de sport de către „jolly jockerii” de la club. Primele erau plătite fie din anumite subvenţii aprobate de autorităţile locale, dar de cele mai multe ori din bani negri. Cluburile, ne referim la cele sindicale, aveau următoarele surse de finanţare oficială: subvenţie de la UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România), sume (mai mici) alocate de la organizaţia sindicală a intreprinderii, de la organizaţia de partid a intreprinderii, sume rezultate din vânzarea biletelor de intrare la competiţii, sume speciale alocate la cerere de la autorităţile locale. Surse neoficiale: pe statul de plată al angajaţilor se reţinea lunar („benevol”) între 5 şi 25 de lei în funcţie de salariu; sume rezultate din vânzarea de programe şi materiale promoţionale; în sfârşit o sursă importantă provenea din „bani negri”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.