„Avem o rată mare a şomajului în rândul tinerilor din UE, dar Germania a promis locuri de muncă imigranţilor”

Ramona Mănescu este europarlamentar PNL din 2007. Actualmente activează în cadrul grupului Partidului Popular European, ca membră în Comisia pentru afaceri externe, şi membru în Delegaţia pentru relaţiile cu Peninsula Arabică.

George Bogdan: Care este opinia dumneavoastră despre poziţia României în toată această criză a refugiaţilor/imigranţilor?

Ramona Mănescu: Trebuie spus foarte răspicat. România a avut o poziţie corectă. De când a început această criză a refugiaţilor – şi ea nu a început de ieri, de azi, ci din luna mai, când a venit primul val de imigranţi -, România şi-a arătat disponibilitatea şi solidaritatea cu partenerii ei europeni, propunând să absoarbă voluntar 1.785 de imigranţi. Am spus atunci că aceasta este capacitatea pe care o are România, în condiţiile în care suntem responsabili şi nu tratăm imigranţii doar ca pe un număr abstract.

Iniţial s-a pornit de la ideea unor cote suportabile asumate voluntar de statele membre, fiecare potrivit capacităţilor sale Ulterior, Comisia Europeană a forţat şi a introdus ideea cotelor obligatorii. Ei bine, acest pas al Comisiei de a veni şi de a impune cote obligatorii statelor membre mi se pare nedemocratic. Pentru că, repet, nu vorbim despre numere, vorbim despre fiinţe. Evident că, acum, după ce s-a votat obligativitatea cotelor, România este forţată şi ea să se supună votului majorităţii. Trebuie să ne asigurăm acum că cei care vor veni în România – dacă vor veni, pentru că şi aceasta este o problemă – vor avea asigurate nişte condiţii decente.

Dar, atenţie: dacă în Germania, într-o tabără de imigranţi (pentru că eu nu îi consider refugiaţi) se întâmplă să avem violenţe, incidente, în care anumite persoane din acea tabără au devenit victime ale altor imigranţi din aceeaşi tabără, nimeni nu va spune că Germania nu a fost capabilă să administreze situaţia, că Germania încalcă drepturile omului. Nimeni nu va spune că Berlinul nu a acordat atenţie suficientă condiţiilor din acea tabără. Dar, dacă în România se va întâmpla un incident, oricât de mic, toate tunurile vor fi pe România. Deci, noi suntem obligaţi cu atât mai mult să fim atenţi la condiţiile pe care le oferim.

Germania a cerut impunerea unor cote obligatorii tuturor statelor membre UE…

Germania are o mare responsabilitate. Postarea pe Twitter a unui oficial german de la oficiul de migraţie, postare care spunea: “Veniţi în Germania, vă aşteptăm, avem nevoie de voi!”, sau anunţul că Germania este capabilă absoarbă într-un an opt sute de mii de imigranţi pe an, toate acestea s-au răspândit instantaneu în mediul online şi pe reţelele de socializare şi au creat haosul în care ne găsim astăzi. Că acel oficial german nu a făcut totul de capul lui, asta este acum o cu totul altă discuţie. Putem specula ce se află în spatele acestei generoase invitaţii, reiterată de altfel şi de doamna Merkel. Probabil că au existat nişte discuţii, nişte negocieri, care au adus cu ele acest val migraţional. Oricum, este vorba de o iresponsabilitate totală şi o nedreptate faţă de cetăţenii europeni.

Ce vom face de acum înainte?

Ne asumăm decizia până la urmă, pentru că suntem în acest club în care am vrut să intrăm, o acceptăm pentru că aşa a dorit majoritatea calificată a statelor UE, pentru că nu avem altă soluţie, dar trebuie să fim foarte atenţi. Nu avem de a face doar cu refugiaţi, ci cu imigranţi pe motive economice. Aceştia refuză înregistrarea şi amprentarea, creează probleme majore autorităţilor statelor în care ajung, au preferinţe privind condiţiile de găzduire, ceea ce dovedeşte că nu au o situaţie chiar atât de disperată. Se pare că pe mulţi dintre ei nu războiul, nu conflictul, nu pericolul iminent îi mână să plece de acasă. Îşi pot permite luxul de a alege unde să primească azil. Au refuzat inclusiv oferta Austriei. Austria a vrut să îi primească, iar ei au refuzat, afirmând că vor să ajungă în Germania pentru că acolo li s-au promis locuri de muncă.

Nu simţiţi o frustrare când Germania a promis imigranţilor să le ofere locuri de muncă imediat, în timp ce mulţi cetăţeni europeni din estul Europei, odată cu aderarea statelor lor la UE, au fost marginalizaţi pe piaţa muncii din Vest? Au trebuit să aştepte şapte ani până să vadă pieţele muncii din UE deschise oficial pentru ei.

Aici vreau să aduc aminte de planul de relansare economică al lui Juncker. După ce a fost ales preşedinte al Comisiei Europene, Juncker a venit cu proiectul de investiţii de peste 300 de miliarde de euro. Cea mai importantă dintre priorităţi era crearea de noi locuri de muncă pentru europeni. Juncker susţinea că trebuie să investim pentru că avem un mare deficit de locuri de muncă în UE. La zece luni după, vine doamna Merkel şi ne spune că Germania poate primi opt sute de mii de imigranţi din Orientul Mijlociu pentru că au nevoie de ei pe piaţa muncii din Germania. Atunci întreb: ori avem nevoie de forţă de muncă, şi dacă da, de ce nu îi angajăm cu precădere pe tinerii europeni şi pe şomerii noştri europeni? Aceştia aşteaptă de ani de zile crearea de noi locuri de muncă. Ei sunt calificaţi, educaţi. Sistemele noastre au investit în ei, în educaţia lor, în calificarea lor. De ce nu îi angajăm pe ei? Sau, dacă avem un aşa excedent de locuri de muncă, aşa cum ne arată acum Germania, înseamnă că domnul Juncker greşeşte. Înseamnă că atunci cei peste 300 de miliarde de euro ar trebui orientaţi către alte zone. Se contrazic, se bat cap în cap, iar între timp rata şomajului în Europa este în creştere, iar noi le cerem unor cetăţeni ai unor state arabe să vină să muncească pentru noi.

Eu cred că se face o mare greşeală care persistă din anii ‘70, atunci când Occidentul a deschis porţile către state din Africa şi Magreb. Au încercat generaţii la rând să îi integreze, dar nu au reuşit. Mai mult. Nu doar că nu au reuşit să îi integreze, ci a trebuit ca ei să se adapteze culturilor imigranţilor. În continuare facem aceeaşi greşeală. Ignorăm valorile creştine, valorile europene, în favoarea primirii, fără niciun fel de discernământ, de imigranţi din afara Europei.

Care este diferenţa de tipologie între aceşti imigranţi motivaţi economic şi adevăraţii refugaţi pe care i-aţi întâlnit când aţi vizitat, în calitate de membră a Parlamentului European, taberele de refugiaţi din Iordania şi Liban?

Diferenţa este extraordinar de mare. De aceea am şi spus că ceea ce văd acum în Europa nu sunt de fapt refugiaţi. Aceştia sunt imigranţi economici. Majoritatea dintre ei nu este formată din oameni care sunt cu adevărat ameninţaţi, chiar dacă trăiesc într-o ţară unde există conflict. Adevăraţii refugiaţi pe care i-am văzut eu în Liban, spre exemplu, la Bekka, la câţiva kilometri de graniţa cu Siria, sau în tabăra de la Zaatari din Iordania, mi-au spus următorul lucru: dacă aşteptăm ceva de la Uniunea Europeană este să acţioneze ferm şi să oprească conflictul şi să ne reconstruiască ţara, ca să ne putem întoarce acasă. Noi nu vrem să umblăm toată viaţa printre străini, să fim refugiaţi, nu vrem să ne mutăm dintr-o tabără în alta, doar pentru condiţii mai bune, nu vrem să fim toleraţi de milă în ţările în care mergem, vrem să ne întoarcem la noi acasă. Acesta era mesajul lor. Şi-au exprimat dezamăgirea faţă de indecizia Uniunii Europene. Se simt abandonaţi. Mă întrebau de ce Uniunea Europeană nu a făcut nimic să oprească conflictul din Siria.

Vorbim şi de cauzele acestui fenomen. După ce iniţial liderii europeni voiau să îl elimine repede pe Bashar Al Assad, după ezitări, acum s-au trezit puşi în situaţia de a negocia cu Rusia şi cu Assad ca să înlăture un pericol mai mare reprezentat de Daesh. Cum se vede această pendulare în Parlamentul European?

Acest lucru l-am discuta ieri în Comisia de Politică Externă a Parlamentului European. Discutam despre ceea ce anticipam că s-ar putea întâmpla, şi, iată, că se întâmplă deja. Până acum se discuta doar în culise. Acum a răbufnit la suprafaţă. Există o negociere între ruşi, anumite state europene, şi Statele Unite pentru a face în final concesii Moscovei în privinţa situaţiei din Crimeea, la schimb cu ajutor din partea Rusiei în privinţa rezolvării situaţiei din Siria. Deci, iată că Rusia, din cauza slăbiciunilor noastre şi a naivităţii Vestului, a putut să îşi joace cartea extrem de abil, şi ne-a adus de o manieră inteligentă în situaţia de a alege răul aşa-zis “cel mai mic”. Pentru noi cedarea vecinătăţii estice nu este “răul cel mai mic”. Pentru unele state europene, aflate destul de departe de graniţele Rusiei, poate părea aşa, dar pentru noi nu. Unii sunt departe de Ucraian şi nu îi deranjează. Aici am ajuns din cauza incapacităţii şi naivităţii Occidentului în raport cu Rusia. Aceasta este lipsă de viziune. Politica externă a Uniunii Europene nu se reduce, aşa cum poate crede doamna Mogherini, doar la acordarea de ajutor umanitar. Doamna Mogherini nu cred că şi-a citit foarte bine fişa postului. Funcţia ei se numeşte Înalt Reprezentant al UE pentru politică externă, de apărare şi securitatea comună. Doamna Mogherini se crede mai degrabă reprezentantă de ONG. De fiecare dată când se duce în zone de conflict se referă doar la efortul umanitar pe care trebuie să îl facă Uniunea Europeană. Efortul umanitar este doar o componentă a politicii externe. Politica externă înseamnă implicare politică, decizii rapide, şi pe baza unor strategii de securitate şi apărare. Aceste dimensiuni se pare că doamna Mogherini le cam ignoră.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.