Avem un preşedinte căruia i se cam rupe de noi

Klaus Iohannis, dacă ar demisiona în acest moment, ar rămâne în istoria României ca preşedintele care a venit pe un uriaş val de simpatie datorat „strâmbelor” pe care i le-au pus Băsescu, atunci când o nouă majoritate parlamentară şi-l dorise ca prim-ministru, şi Victor Ponta, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, când acesta a făcut pe dracu-n patru pentru ca diaspora să nu-şi poată exprima opţiunile la urne. Dar nu numai cu atât. Din păcate, el şi-a adăugat în palmares câteva contraperformanţe eclatante, începând cu acele nesfârşite şi costisitoare concedii prin „negrele” străinătăţi – nu se ştie încă, deşi se bănuieşte pe banii cui –, urmate de măsuri nu numai antipopulare, dar şi, la limită, antinaţionale, precum promulgarea fără crâcnire a Legii 217 şi admiterea valului de refugiaţi islamici pe teritoriul României, ambele profund neconstituţionale.

În momentul de faţă tocmai e pe cale să ne impună, nouă şi buzunarelor noastre, nişte fiţe precum înzestrarea Cotrocenilor cu un sistem de irigare contra unei sume frizând jumătatea de milion de euro, bani din care s-ar putea face totuşi lucruri mult mai importante pentru ţara şi poporul pe care le păstoreşte. Bine, rău, dar mai ales rău, lucru pe care puţini îl mai contestă.

Mult mai sumbru e însă viitorul ce se prefigurează. La orizont se arată valuri de milioane de aşa-zişi refugiaţi sirieni, printre care, probabil, sute sau mii de luptători islamişti în toată legea fărădelegii lor, cu paşapoarte sustrase adevăraţilor bejenari ce rămân astfel să înfrunte urgia bombardamentelor şi altor calamităţi, deloc naturale, pe teritoriile de baştină. Din aceste valuri, o parte semnificativă se va revărsa asupra plaiului mioritic, fără ca, precum în Ungaria, să zicem, cineva să îndrăznească să le ridice în cale vreo stavilă. Şi chiar dacă printre aceşti invadatori nu se vor afla luptători terorişti, pe oriunde au ajuns ei au dovedit cu prisosinţă un lucru. Anume că, departe de a se integra sau armoniza cu locuitorii, se constituie în enclave care nu se supun nici legilor pământului, nici măcar celor ale unei elementare bune cuviinţe, dedându-se la agresiuni de tot felul, pe primul loc fiind cele de natură sexuală. Astfel încât, luându-ne după practica deja încetăţenită prin Germania, Belgia, Franţa etc., vom începe şi noi să ne sfiim în faţa lor că suntem creştini şi purtăm sau ne facem, din când în când, semnul crucii. Deja, prin suspecta bunăvoinţă a lui Ponta, le-am cedat pentru moscheea mântuirii neamului arăbesc un imens domeniu în Bucureşti şi nu mai urmează decât să le cedăm, în logica evenimentelor, şi bisericile, fiicele şi soţiile. Toate astea sub ochii îngăduitori, chiar încurajatori ai lui Iohannis şi Cioloş, ca să nu mai vorbim de ONG-urile finanţate de Soroş pe teritoriul nostru, prin care miliardarul american îşi realizează experimentele nebuneşti pe spinările noastre europene.

O mişcare atât de perversă prin mijloacele folosite şi scopurile pe care le urmăreşte nu ar fi putut fi pusă în scenă nici măcar de Rusia, ţara în care ne-am obişnuit, pe bună dreptate, să ne vedem marele duşman, mai ales de când cu experimentul ei bolşevic revărsat apoi mai cu voia bună, mai cu sila, în lumea întreagă. Nici Hitler, ucenicul lui Stalin, nu s-ar fi dedat vreodată la asemenea perversiuni intra-rasiale cum sunt cele pe care le urzeşte marele vizionar de peste ocean, în ceea ce ne priveşte.

Dar nu despre el vorbim acum în mod special, ci despre nătăfleţii noştri europeni sau români care pun în practică toate aceste năluciri paranoice, bătând de departe recordurile caselor de nebuni. Vorbim mai ales despre propriii noştri conducători care se ploconesc fără crâcnire în faţa dictatelor de la Berlin şi Bruxelles, explicabile şi ele până la un punct prin cele spuse mai sus.

Volens nolens, vorbim mai întâi, dar şi mai în ultimul rând despre Iohannis, cel care implementează la noi toată această tevatură de coşmar şi nu ştim unde se va opri, dacă se va opri vreodată. Căci având în vedere aşa-numitele, tot de către el, incidente de la Bruxelles, lucrurile par să fi ajuns deja pe ultima turnantă.

Radu Ulmeanu

P.S.

Un atac nu tocmai cuşer la adresa Editurii Pleiade publică Florin Iaru într-un cunoscut hebdomadar din Capitală. Îmbătat încă de gloria Republicii de la Ploieşti (că tot se foloseşte de vocabulele lui Caragiale), luptătorul pentru reformarea pe baze de onestitate a USR porneşte în iureş împotriva unei edituri, e drept, de provincie, „inventată”, pretinde dumnealui, pentru scopuri oneroase. O acuzaţie gravă. Pentru ştiinţa sa, precizez că Editura Pleiade a fost înfiinţată în 1990 şi s-a ocupat cu editarea revistei literare cu acelaşi nume, după cum în prezent se ocupă cu editarea „Acoladei” şi tot acum, ca şi atunci, mai editează şi cărţi de poezie, proză etc. Onestul F.I. dă de înţeles că autorii „invenţiei” ar fi tocmai personajele cu care se războieşte el deja de timp îndelungat, deşi pe cu totul alte planuri şi cu alte ambiţii, anume criticii literari Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu şi Daniel Cristea-Enache. Cu o clară prezumţie de vinovăţie, anume aceea că, în vederea unor câştiguri băneşti, „tarifele” fiind precum „la curvele de pe centură” (l-am citat întocmai!), „veleitarii”, pe baza publicării a 2 cărţi şi a prefeţelor îngrijitorilor de colecţii mai sus amintiţi, vor intra în USR şi se vor bucura astfel de suplimentul de 50% la pensie. Iată şi lista „veleitarilor” (din nou, termenul îi aparţine bravului republican): Ilie Constantin, Viorica Răduţă, Adela Rachi (poetă stabilită de mai bine de 10 ani în SUA şi mai având ani buni până să se pensioneze – acolo, nu aici!), Radu Ulmeanu (cel puţin în ce mă priveşte pot preciza şi că sunt membru în Uniune din anul 1983), Paul Aretzu, Lucia Negoiţă şi Victor Ştir la poezie. La proză un singur nume deocamdată, Mira Feticu, aceasta păcătuind, în ochii Brânzovenescului, prin faptul că a beneficiat de prefaţa lui Alex. Ştefănescu. Despre doamna Feticu pot de asemenea să spun că e plecată din ţară de 10 ani, după ce a publicat câteva cărţi şi a fost redactor la Radio România Actualităţi. Acum trăieşte bine mersi în Olanda, unde este angajată la Biblioteca Centrală din Haga şi realizează o dată pe lună show-ul Literatuur Late Night, unde i-a găzduit până acum pe 50 din cei mai importanţi scriitori olandezi. A scris mai întâi în olandeză romanul „Tascha”, care s-a bucurat acolo de un succes enorm, lăsându-se până la urmă convinsă la nebunia de a-l rescrie în limba română pentru a fi publicat şi la noi. Are şi ea, după cum se vede, mare nevoie de suplimentul de 50% la pensia pe care urmează să o primească peste vreo 30 de ani. Domnul Iaru este, într-adevăr, onest, încadrându-i pe toţi aceşti autori la categoriile mai sus pomenite. Atât de onest încât îl dă onestitatea afară din casă. Nicio o aluzie la alte externalizări.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.